POVESTE DE BALTĂ CU PRIETENI ȘI CLIPE DE NEUITAT

Dumnezeu are grijă să îți trimită în cale oameni care să te ghideze în momentele-cheie din viață sau să petreci un anumit timp împreună. Mie mi s-a întâmplat de multe ori să leg prietenii cu persoane pe care le | Acrobați pe firul vieții | 105 cunoșteam prima dată, dar cu care mă simțeam de parcă ne știam de-o viață. Așa mi s-a întâmplat și de data aceasta în tabăra de creație a scriitorilor din țară, organizată în Dunăvățul de Jos, jud Tulcea. Când mă gândesc acum, nici că se putea așeza lucrurile mai bine de-atât. Tabără de creație pe locul de poveste al copilăriei mele. Să pornesc cu începutul, doar știți cum sunt emoțiile atunci când treci printr-o situație nouă și pentru mine era prima întâlnire de acest fel la care participam și se știe că întotdeauna necunoscutul, chiar dacă este plăcut, vine la pachet cu… neliniști, întrebări, cine… ce… sau… o să fiu la înălțime… pe care mi le puneam și la care tot eu îmi răspundeam. Dimineața întâlnirii m-a prins gata pregătită emoțional cu bucurie și cu brațele deschise, să primesc în sufletul meu tot frumosul și clipele minunate ale momentelor pe care le vom petrece împreună cu noii mei prieteni. A fost atât de simplu, de parcă ne știam dintotdeauna! Chiar de la prima întâlnire cu oaspeții, am lăsat în urmă îngrijorările dinaintea momentului și am simțit cum ne înțelegeam în puține cuvinte mai mult cu ochii. Este frumoasă vorbirea fără cuvinte, se așează pentru totdeauna acolo, în cel mai intim colțișor din casa inimii tale. Încă de la prima întâlnire a grupului la masa ospeției, când ochii cercetează iar inima primește bucuria, cântecele au început să răsune vesele. Ne țineau hangul și broscuțele din apropiere și completau armonia cu acompaniamentul lor de oac, oac, oac! Vocile vesele, când înalte, când joase, se întorceau în ecouri prelungi spre noi, după ce dăduseră o raită prin balta din apropiere cu stufărișul și viața din ea. Stăteam în jurul mesei, prieteni vechi, prieteni noi, într-o tihnă binecuvântată. În noaptea fermecată, cu inimile deschise, ne puteam asculta gândurile și în felul acesta ne descopeream și prin firicelele inimii, nevăzute de ochiul liber, se legau prietenii trainice. Mă uitam la jocul de lumini și umbre care treceau pe fețele noastre și mă gândeam că și inimile treceau prin toate bucuriile și trăirile la fel ca ele. Luna galbenă și rumenă, ca o pâine tocmai scoasă din cuptor, lumina veselă peste frumusețea în care ne trăiam bucuria, iar din cer picurat steluțe mici și jucăușe care ne făceau cu ochiul și fiecare ne puneam dorințe tainice care se cereau împlinite. 106 | Angela Dumbravă | În noaptea de basm se auzea de departe o harmoșcă și sufletele noastre erau în armonie cu cerul, luna, stelele și acel loc. Vântul ușor care se învârtea prin sălciile din jur ne lua gândurile și odată cu foșnetul frunzelor le ducea acolo unde le trimiteam. În dimineața următoare, după o noapte lungă cu gânduri și întrebări, ne-am întâlnit cu toți la debarcader, acolo unde ne dăduserăm întâlnirea. Ne așteptau câteva bărci cu motor gata să ne ducă nu doar cu gândul, ci chiar să și vedem cu ochii noștri frumusețea sălbatică a Deltei. Căpitanii, oameni ai locu lui, instruiți după noile norme de-acum ale călătoriei cu bărcile prin baltă, ne-au dat veste de salvare și cu grijă am fost ajutați să urcăm în bărci și să ocupăm locurile. Unii dintre noi nu văzuseră balta și hățișu rile ei, curioși și emoționați am pornit spre lumea fermecată, mirifică și tăinuită a ei. Bărcile cu noii mei prieteni au plecat una după alta pe cursul apei strecurându-se cu atenție prin calea făcută, prin hățișul de mătasea broaștei și lujerii nuferilor albi și galbeni, de celelalte bărci din față. Ușor-ușor am luat-o la vale pe drumul făcut de ele, tăind valurile mici sau mari după cum bătea vântul cu priceperea căpitanului care știa să ocolească o buturugă sau cum să taie valurile făcute de o altă barcă, cu un căpitan mai tânăr care gusta din plin adrenalina. Noi, cei din barcă, ne bucuram de legănatul valurilor și de picăturile de apă rece care ne înfiorau de plăcere. Aproape că nu respiram în lumea de basm și sălbăticia locului prin care treceam. Bărcile lunecau pe apă cu motorul încetinit și iscusința căpitanilor care ne dădeau sentimentul de siguranță. Printre sălciile înalte și pletoase își făcuseră loc primele raze ale soarelui, desprinse din norii de un albastru-senin și făceau un contrast aproape ireal cu apa pe unde treceam. Imediat, soarele încă somnoros a ieșit în întâmpinarea noastră zâmbind cu toată gura la veselia noastră. Câte un pește auriu, parcă rupt dintr-o rază, ne trezea din uimire sărind deasupra apei clipocind, stropii puri ca lacrima venind spre noi. Parcă a dat startul bucuriei! Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe tonuri diferite, unele zburau la cuiburile din sălcii, altele în stufărișul din baltă unde își aveau cuiburile ascunse de ochii curioși. Altele fără teamă și nestingherite de prezența noastră își făceau plimbarea de dimineață cu puii după | Acrobați pe firul vieții | 107 ele. Florile de nuferi albi și galbeni se legănau dintr-o parte în alta de vânticelul ușor care se pornise. Bărcile pluteau ușor legănate de valuri și de gândurile noastre și pentru o clipă, m-am văzut într-un alt vis, când făceam la fel o plimbare la altă vârstă cu prietenii mei din adolescență. Ce pot să spun acum este că bucuriile se pot trăi cu aceeași intensitate, la orice vârstă, doar atunci când ești între oameni care simt și văd totul ca prin ochii tăi. Cu barca legănându-se ușor, cu ochii noștri uimiți de atâta frumusețe, ne-am dus pe o întindere mare. Nu știam unde să ne uităm mai întâi! Ne bucuram de tot, cu simplitate și cu ochii imortalizam frumusețile pe lângă care treceam. În depărtare se vedeau coloniile de pelicani și într-un ochi de apă limpede înotau grațioase lebedele. Mai departe se vedeau colibe ale pescarilor, mai mult ca să vadă turiștii cam ce-a fost altădată… Acum în vremurile acestea, în acea sălbăticie pe malul bălții, sunt adevărate castele ca-n povești unde-și petrec vacanțe de vis turiștii iubitori ai paradisului minunat al Deltei… Eu am mai văzut balta în toate perioadele din viața mea, copilărie, adolescență ba chiar și mai încoace, dar acum pot să vă spun că am rămas mută la ce vedeam. La fel ca un aparat foto treceam prin ochii și inima mea toate acele minunății. Soarele, abia trezit din somn, își scălda fata luminoasă de un galben pal în apa bălții, unde își găsiseră găzduire nuferi albi și galbeni. Prin sălciile bătrâne, cu crengile aplecate gata să ne primească în brațele lor ca într-un leagăn, își aveau cuiba rele păsări de toate speciile, culorile și mărimile. În depărtare se vedeau coloniile de pelicani, unii dintre ei erau atenți la micile valuri, acesta fiind semnalul pentru ei că puteau să-și procure ușor hrana din ziua respectivă. Peștii, nepăsători la prezența pelicanilor, ieșeau și intrau din nou în valuri însoțiți de minunatele și spectaculoasele lor acrobații de parcă îi invitau la joacă. Pe toată întinderea ghiolului, oriunde te uitai, peste tot erau nuferi albi și galbeni pitulați printre frunzele mari și late de pe suprafața apei. Printre ochiurile de apă limpede, zeci de peștișori colorați își făceau spectacolul de sărituri așteptând aplauzele noastre. În timp ce nea Feghea cârmuia barca printre hățișurile de iarbă, de mătasea broaștei, de lianele din frunze de nufăr, spectacolul era continuat de 108 | Angela Dumbravă | grațioasele lebede care-și plimbau nestingherite puii cu un penaj destul de urât față de mama lor, vedeta Deltei. Într-un stufăriș mai departe de ochii curioși chiar și pelicanii își prezentau spectacolul. Așa din senin se ridicau sus până aproape de cer, iar apoi plonjau în apă pentru a se răcori sau ca să-și astâmpere setea și foamea cu un peștișor auriu care abia își terminase saltul. Vânticelul pornit ca din senin a invitat în spectacol și sălciile care au început să-și miște crengile și să le împletească într-un leagăn de poveste și florile au pornit într-un dans lin dăruind miresme și culori tuturor de acolo. Păsările și ele și-au început concertul. Frumusețea naturii în plină vară și splendoarea ei m-au copleșit și cred că la fel au simțit și prietenii noștri pe fața cărora se citeau uimirea și bucuria că trăiam aceste emoții împreună. Eram ca într-un vis! Din visare ne-a trezit un pescar care trecea pe lângă noi cu barca ce lăsa în urma ei valuri care ne legănau ușor și din care se simțea miros de baltă și pește. Era ars de vânturi și de ploi și, după bilețele cuvenite și zâmbind în sinea lui, s-a oprit lângă barca noastră și a început să povestească din alte vremuri…

– Eheii… cum era atunci… viața acum e mult mai ușoară față de-atunci! Și cu ochii minții în urmă se pregătea să-și depene aminti rile. Avea chef de povestit și de șiruit viața lui dintr-un ghem destul de mare. L-am invitat să vină seara la pensiunea unde eram cazați ca să-și spună povestea… și ne-am continuat plimbarea. Ne minunam cum acolo, în zarva și murmurul de pe baltă, totul se întâmpla firesc: o rață își plimba bobocii pe apă, fluturii zburau printre flori, stuful foșnea la adierea vântului, sălciile erau tot pe malul canalului, păsările ciripeau vesele sau speriate, albinele zumzăiau printre flori, clipocirea apei când mai sărea câte un peștilor și o împăcare în care puteai să-ți asculți gândurile. Îi auzeam parcă de departe pe prietenii din celelalte bărci, cum râdeau, imitau păsările, țipau. Eu însă nu aveam ochi decât pentru ce vedeam și simțeam acolo… Trecuse ceva timp de când ne plimbam și acum soarele ardea cu putere, dar nu ne păsa prea mult pentru că eram pregătiți. Pălăriile cu boruri mari ne țineau umbra, iar stropii de apă ne răcoreau. Și așa pe | Acrobați pe firul vieții | 109 neașteptate am ieșit din hățișul bălții pe o întindere mare de apă, lacul Razelm, și de-acolo la marea cea mare. Am coborât din bărci cu picioarele amorțite și am început să alergăm asa cum eram îmbrăcați în apa caldă a mării, ferindu-ne de pietrele și scoicile ascuțite de pe malul ei. Bălăceala în apa mării ne-a făcut bine, dar a venit foamea. Amețiți de aerul curat, de peisaj, de baltă, de mare cu apa nesfârșită, eram atât de flamanzi încât am fi mâncat și iarbă. Noroc că prin bagajele pe care le aveam la noi, mai găseam câte un un pachet de biscuiți sau o ciocolată, altfel mai știi, la foame, poate ne apucam să mâncăm niște ouă crude din cuiburile la vedere pe unde treceam (așa cum făceam în copilărie). Ne-am bucurat când căpitanii de la bărci au dat semnalul de întoarcere spre pensiunea unde eram cazați. După masa de prânz, ne-am retras la piscina de lângă debarcader, la umbra sălciilor, unde așteptam să se ostoiască pârjoala soarelui. Între glume, impresii, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe parcă pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul, natura, prietenia, păsările, soarele, apa și cerul albastru. Se lăsa înserarea. Ca și noi, soarele, păsările, florile, iarba, gândăceii și broscuțele se pregăteau de odihnă. Se făceau ultimele treburi până la lăsarea serii: păsările își hrăneau puii, câte una mai așeza un pai găsit pe jos cu care căptușea cuibul, noi treceam prin fața ochilor frumusețea la care am asistat și în toată natura era armonie! Se însera și obosiți încă admiram schimbarea culorilor aurind coama sălciilor și a apei la trecerea spre culcare a soarelui. O pală umbrită și parcă pictată cu un portocaliu spre un auriu șters cobora pe întinderea apei și a caselor care se vedeau în depărtare. În locul culorilor, liniștea unei odihne bine meritate a pus stăpânire peste această lume de vis, de miracol și bucurie. Nu am să uit niciodată, această minunată plimbare în inima Deltei alături de noii mei prieteni, în prima tabără de creație la care am participat.