LEACURILE ȘI OBLOJEALA BABEI CHILINA, DOFTOROAIA
LEACURILE ȘI OBLOJEALA BABEI CHILINA, DOFTOROAIA
Tu, fată, mă crezi sau nu mă crezi, dar pe vremea când eram noi
copii, parcă eram din stâncă, sănătoși și nu așa sclifosiți cum sunt copiii
de acum. Mi-am crescut și eu copiii, nepoții, ba am avut grijă și de cei
ai vecinilor care mergeau la serviciu, dar am văzut cum copiii din zilele
noastre nu sunt așa cum eram noi. Parcă văd cum umblam cu picioa-
rele goale prin noroi și prin băltoacele care se făceau după ploaie sau
stăteam în ploaie sărind în sus spunând tare și aproape țipând strigături
învățate de la copiii mai mari „plouă, plouă babele se ouă” sau alte stri-
gături făcute pe loc așa cum ne trecea prin minte.
Pe vremea noastră nu era obiceiul să se meargă la doctor așa cu una
cu două ci doar atunci când persoana cădea la pat grav bolnavă, iar
pentru răcelile obișnuite și mai ales cele ale copilăriei leacul era în mâna
babei sau moașa cum i se spunea (cea care ajuta femeile la naștere). În
cazul nostru era Baba Chilina, vecina noastră, cu casa așezată fată-n față
cu casa părintească. Dacă închid ochii văd și acum căsuța cu acoperiș de
stuf, cu pereții văruiți proaspăt în albastru sineliu și, poate de asta, cine
o vedea pentru prima oară îi părea cochetă și curată. Dacă mai zăboveai
un pic pe la poarta ei puteai să simți și mirosul de var proaspăt. Cine se
oprea acolo își mai clătea ochii cu grădinița din fața casei, cu tot felul
de flori frumos rânduite pe straturi, după cum înfloreau pe anotimpuri.
Atracția cea mai mare erau tufele de flori roșii ca niște pâlnii de pe gar-
dul de la drum care erau înflorite din primăvară până-n toamnă și care
te invitau să-ți arunci ochii și să te oprești un pic lângă căsuța ei.
Mătușa Chilina, cum îi spuneam noi, copiii sau cine o cunoștea, își
făcuse obiceiul ca atunci când făcea ceva mai bun de mâncare și mai
ales plăcinte, călăghii sau gogoși să vină pe la noi cu împărțeală, ba de
sănătate, ba de sufletul morților și una-două își făcea drum să ne treacă
pragul casei și asta mai mult ca să stea de vorbă cu mama. Și cu ochii
închiși la aducerile-aminte, tanti Maria continua: Mie îmi plăcea tare
mult baba Chilina, mi se părea că semăna cu bunica din partea mamei,
Eftimia, tot la fel de negruță și zgârcită la vorbă, dar atât de darnică în
priviri și surprize. Mi-o amintesc cum scotea din buzunarul șorțului,
întotdeauna alb și brodat, mici bucăți de zahăr cubic, pentru mine,
surorile și frații noștri și pe care ni le dăruia cu bucurie. Pentru mine
avea ceva aparte, simțeam că mă iubea mai mult și îmi dădeam seama
de cum se uita la mine, chiar și atunci când ne împărțea darurile mie
îmi dădea mai multe bucăți de zahăr cubic, motiv ca să ne hârjonim
între noi, frații, după ce pleca de la noi. Poate și de-asta, că era darnică,
baba Chilina era respectată și iubită de toate femeile din cartier, dar și
de noi, copiii, care știam că atunci când eram bolnavi era cea care ne
aducea veselia și puteam să ne jucăm din nou cu prietenii noștri pe
maidanul de la Cariera de piatră. Ne descânta pe toți care ajungeam la
ea și ne liniștea cu ochii, cu mâinile, cu sfaturile și poveștile pe care ni
le spunea. îmi amintesc și acum căsuța ei unde mergeam destul de des
cu fel de fel de motive pe care le născoceam atunci ca să fie credibile:
ba că mă doare burta sau că am amețeli, ori un alt motiv care-mi trecea
prin minte atunci în situația în care mă găseam, dar de cele mai multe
ori fără motiv, ci doar așa ca s-o văd. În cartierul unde locuiam trăiau
familii mai sărăcuțe și se obișnuia ca la nașterea unui copil, femeia care
năștea să fie ajutată și asistată de o femeie în etate care prinsese această
taină a aducerii pe lume a copiilor. Așa se face că baba Chilina a moșit
o mare parte dintre femeile din cartier și a ajutat la aducerea pe lume
a multor copii, printre care mă număr eu, surorile, frații, verișorii și
prietenii mei.
După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea
o petrecere în sănătatea copilului, unde Baba primea din partea lăuzei
un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâl-
nire, participau doar persoanele importante ale lăuzei: Baba, bunicile și
nașa copilului, cumnatele, vecinele mai apropiate și copiii acestora, care
urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla. Eu și frații mei eram nelipsiți de
la toate evenimentele babei Chilina. Cu timpul îmi câștigasem un loc
mai aparte în sufletul ei și pentru că mergeam mai des pe la ea și o mai
ajutam la câte ceva prin curte, mi-a destăinuit un secret din copilăria ei.
– Maria, vreau să-ți spun ceva ce n-am mai spus nimănui până
acum. Vreau să știi că am darul vindecării pentru că demult când eram
mică cum ești tu acum, am prins un chior (cârtiță) ca să am leac și să
pot vindeca copiii și chiar pe oricine era bolnav prin frecții, rugăciuni
și descântece. Așa că dacă vrei să faci bine la oameni cu mâinile și gân-
durile tale să cauți prin grădină un mușuroi de chior și atunci când îl
găsești să faci așa ca mine, dar fără să te vadă nimeni. Doar așa o să ai
leac! Și, crede-mă, am urmărit și căutat un mușuroi de chior și când
l-am găsit i-am dat cu sapa în cap și nu mai știu dacă l-am omorât că el
s-a retras în pământ, iar eu m-am speriat și nu am mai continuat, dar
de atunci parcă am mâinile fermecate sunt mereu fierbinți si cum pun
mâna pe fruntea unui copil și chiar oricui îi trece boala.
Și, draga mea, mă întorc în urmă în copilăria mea și îmi amintesc
de o noapte pe care mi-am petrecut-o pe drum cu o pernă pe față și
încercam să-mi liniștesc o durere de dinți de care nu mai puteam scăpa
cu niciun chip. Tata m-a luat de mână și așa cu perna pe care o țineam
lipită de față ca să-mi amelioreze durerea m-a dus la baba Chilina.
A strigat tare de la poartă ca să audă din camera unde dormea mai în
fundul casei. Am văzut că s-a aprins lumina la felinar și am auzit o voce
limpede și sigură care întreba:
– Cine-i acolo?
– Noi suntem, babă Chilino, vecinii tăi, a spus tata. Maria este tare
bonavă, vreau s-o vezi și mata.
– Hai, intrați, știți că nu am câini răi.
Am intrat în curte și de acolo în casă. Mătușa a început să mă des-
coasă cu lux de amănunte: ce mă doare, cum a început durerea sau
dacă am stat în curent sau s-a uitat cineva mai urât la mine pentru ceva
anume și după ce m-a ascultat atentă, am văzut că s-a luminat la față
și cred că a înțeles despre ce este vorba. M-a lăsat pe mine încă văitân-
du-mă, iar ea a aprins focul la plită, a pus o cratiță cu apă și a lăsat-o la
fiert. Între timp a adus din magazie un lighean pe care l-a clătit ca să
fie curat, apoi a ieșit afară de unde a luat un mănunchi de busuioc pe
care-l pusese la uscat într-un cui bătut în grinda magaziei. A avut grijă
să-i spună tatălui să se uite atent la busuioc cum este, ba chiar a insistat
mult să se uite la fiecare fir și frunze. Eu, cu durerea care nu mă lăsa
niciun pic, nu am ținut cont la ce ne ruga baba Chilina, însă tata a cer-
cetat atent. Cred că a numărat și câte frunze erau în buchet. După ce s-a
înfierbântat bine apa, mătușa m-a invitat lângă ea, mi-a aplecat capul
deasupra ligheanului și cu busuiocul prin apă amesteca și mă stropea
pe creștetul capului în timp ce bolborosea un descântec cu voce șoptită.
Încercam să înțeleg ce spune, dar încet simțeam cum durerea mă lăsa
și mi se făcuse somn. Mătușa, după ce a terminat cu descântatul, s-a
închinat la icoana Maicii Domnului ca să-i mulțumească pentru ajutor.
O auzeam ca prin vis cum îi spunea tatălui meu:
– Gheorghe, vezi cum este acum mănunchiul de busuioc. Uită-te și
tu cum este înfășurat cu păr și dădea din cap. Oare cine i-a dorit răul
atât de mult? Fata asta a avut mare noroc… a avut „păr” a mai spus
mătușa. Cineva i-a vrut răul și are mulți dușmani… spunând asta mai
mult pentru ea… să aveți grijă de ea!
Chiar nu știu ce a fost atunci și ce mi-a făcut, dar ce am simțit este
că baba Chilina mi-a luat cu mâna durerea pe care o avusesem mai
devreme.
Tot la ea ajungeam pentru toate bolile și nu numai eu, ci toți copiii
din cartier și chiar din alte locuri care auziseră de babă. Dacă cineva
avea un junghi, lua un ou proaspăt de la găină, îl descânta și îl trecea pe
corpul celui bolnav și, acolo unde era durerea, oul se spărgea și ca prin
farmec cel bolnav se vindeca. Sau năjitul, adică otita din zilele noastre,
cu un simplu busuioc și apă caldă alunga durerea cu vorbele pe care
le zicea în gând sau chiar șoptit. Avea leacul și pentru „strâns,” adică
colicele. Și nu mai spun de deochi! Pe mâna deochiului nu cădeau doar
cei mici, ci și fetele, băieții, femeile și bărbații frumoși, dar și cei urâți.
Atunci când persoana era deocheată, mătușa Chilina lua un castron
în care punea apă neîncepută luată de la fântână, busuioc legat cu ață
roșie, nouă fire de chibrit sau nouă cărbuni din plită încinși și după
ce își făcea cruce, arunca pe rând în castronul cu apă firele de chibrit
aprinse și cărbunii încinși, sufla de trei ori deasupra bolnavului și zicea
descântecul:
– „Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului… să rămână…
cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și
luminat ca de Dumnezeu lăsat!” Făcea o cruce deasupra lui și-i spunea
celui descântat să se ridice din locul unde stătea și imediat după asta
mătușa căsca mult, semn că cel descântat fusese deocheat. Apoi lua apa
cu cărbunii descântați și-i arunca peste un câine care, dacă se scutura,
era semn că deochiul a fost alungat. Îmi plăcea că își încheia descânte-
cul întotdeauna cu o glumă:
„Ție leacul și babii colacul!”
Toate descântecele mătușii le-am învățat și eu, mătușa le spunea cu
voce tare ca să le învăț și eu sau cine mai era pe lângă ea. Trăind mai
mult pe lângă ea am văzut că din această îndeletnicire nu câștiga mult,
dar respectul pe care-l avea de la tot cartierul: părinți, copii, vecinii
din cartier sau cunoscuții lor merita tot efortul. De fapt, am înțeles că
mătușii îi plăcea să facă bine. Era considerată ca o mamă pentru părinți
și noi o țineam în loc de bunică.
– Să știi, fată, că mi-au fost de folos și mie descântecele învățate de
la ea și după ce am avut fiica și nepoțeii și le spuneam și lor descântece
când erau bolnavi sau deocheați, dar mai ales primului nepot care se
deochea tot timpul, căci avea sângele dulce. Ca să spun acum, avea și
de ce să se deoache! Era tare frumușel, blond, înăltuț și cu niste ochi
albaștri că te pătrundeau când se uita la tine. Acum, dacă mă gândesc
mai bine la ea, Baba Chilina era o femeie harnică și nu se baza numai
pe ce câștiga din moșit și descântece. Din asta îi ieșea ușor un colac, un
săpun, un prosop, un șorț, o litră de țuică făcută la cazan care o mai
ajuta să-și prindă inima după atâta muncă. Așa că își mai creștea veni-
turile vânzând flori crescute și îngrijite în grădina ei. Cine vedea casa
își dădea seama că acolo locuia o femeie bună și harnică. Baba Chilina
avea însă un defect la un picior din copilărie, mergea greu, șchiopă–
tând. Ca să-i fie mai ușor, pleca către piață cu florile puse în găleți pe
un cărucior pe care-l târa după ea. Când se întâmpla să nu am treabă
acasă, mama mă trimitea cu ea s-o ajut să tragă căruciorul până la piață
și asta nu era pe degeaba, că mătușa, după ce vindea primul buchet care
era safteaua, îmi făcea un buchet mare din toate soiurile de flori pe care
le avea ca să i-l dau mamei. Era o femeie prietenoasă și darnică. Până
ajungea la piață vorbea cu toată lumea și se oprea pe la fiecare poartă,
iar acolo unde era un copil îl mângâia și-i spunea ceva la frunte (bolbo-
rosind cuvinte numai de ea știute) ca să le fie bine. Despre mătușă știam
de la mama că trăia singură după ce i-a murit bărbatul și singurul băiat
pe care l-a avut și îmi amintesc că ne povestea și nouă, copiilor despre
el, ce om frumos și bun era, iar atunci când povestea lacrimile îi cur-
geau șiroaie pe fața brăzdată de trecerea timpului și, ca să nu o vedem,
se ștergea cu un colț al șorțului nelipsit din îmbăcămintea ei. Mătușa
Chilina, pe lângă adusul pe lume al copiilor, preocuparea pentru îngri-
jirea și vânzarea florilor, mai vindea semințe și croșeta dantelă pentru
fețe de masă, cearșafuri de pat, gulerașe pentru uniforme, milee de pus
pe vitrine. Și din toate acestea mai câștiga ceva și își ușura traiul. Nu era
zgârcită și de câte ori treceam pe la ea ne dăruia și nouă, copiilor, câte
o bomboană sau un alt dulce pe care-l avea, de cele mai multe ori făcut
în casă. Cu toate că o iubeam mult, nu scăpa de noi așa ușor, că o necă-
jeam cocoțându-ne pe gard ca să ajungem la corcodușele și zarzărele
verzi cu bobul fraged și încă necoapte. Când auzea hârjoneala noastră,
de pe unde era, ieșea supărată la poartă cu mătura de curte după ea,
chipurile, că vezi, Doamne, ce ne face dacă ne prinde! Cel care ținea
de șase ne anunța că vine mătușa spre noi printr-un mieunat de pisică
și atunci fugeam încotro vedeam, amenințați de mătușă cu măturoiul
din curte. Nu apuca să ne prindă și nici măcar să ne atingă cu mătura
pe vreunul, dar striga după noi cât o ținea gura ca să o audă și vecinii:
– Mânca-v-ar gâlca să vă mănânce! Ne speriam atât de tare de „gâlca”
care putea să ne mănânce și fugeam repede spre case ca să nu ne ajungă
vorba babei. Mai târziu m-am gândit că de fapt nu era o vorbă prea rea,
era doar o boală pe care tot ea o putea vindeca prin leacurile ei.
Când mă gândesc la copilăria noastră, să știi că eram chiar sănătoși,
dar mai răceam și noi câteodată sau ne îmbolnăveam de bolile copilăriei
de care nu scăpa niciunul. Atunci când ne îmbolnăveam de una din ele
tot la baba Chilina apelau mamele noastre și ea ne freca cu gaz la gât
ca să se tragă gâlcile sau cu un ou pe care-l plimba pe corpul nostru
înfierbântat de temperatură ne lua junghiul de unde era pitit. Și ce
mai bolborosea baba deasupra noastră, numai cuvinte de ea știute sau
cu un cuțit în mână alunga amenințând junghiul ca să iasă mai repede
din corpul copilului și ca un făcut te făceai bine, imediat ce ieșeai din
mâna puternică și vindecătoare a ei. După ce se liniștea copilul, baba
Chilina sfătuia mama ce ceaiuri să-i dea pentru fierbințeală și că pentru
răceală cel mai bun era ceaiul din vârful stufului, floarea sau păpușari,
cum i se spunea, și pe care trebuia să o adunăm în vară când înflorea
stuful. Și ca o doctoriță cu patalama la mână sfătuia mamele ce plante
ajută la vindecarea unor boli și în ce perioadă este bine să fie adunate
ca să aibă leac.
Baba Chilina avea la poartă o bancă de lemn și seara, după ce ter-
mina cu treburile prin curte, ieșea acolo. Nu apuca să-și așeze gândurile
că din toate curțile ieșea câte o mamă, bunică, fată tânără să se pună la
cale cu baba despre boala unui copil sau ce să facă să-și găsească pere-
chea. Nimeni nu venea cu mâna goală și aducea în dar ceva babei fie de
mâncare, fie un șorț cusut sau un batic ori un prosop. Asculta pe fiecare
și-i dădea pe loc leacul că în perioada când se coceau murele era bine
să se adune tijele de la mure să se usuce și să facă ceai din una două tije
că se înviora imediat atunci când era obosit și, mai ales după iarnă, era
bun pentru imunitate. Altădată sfătuia fetele și femeile ca să se spele cu
gaz pe cap ca să nu le mai cadă părul:
– Mă crezi sau nu, dar aveam niște cozi cât mâna la încheietură.
Și tu, Ileană, să știi că de multe ori când ne apuca foamea și nu eram
acasă, mâncam rădăcina de la papură (ciacăna) care avea gustul laptelui
praf. Eram mai tot timpul cățărați pe toate gardurile vecinilor ca să
ajungem la fructele încă verzi din care ne luam vitamin C. Altădată
mestecam boabele de grâu din care ne făceam sacâz. Mestecam și cleiul
de la pomi. Ronțăiam vrejul de la tijele de mărar și cârceii fragezi de la
vița de vie mai ceva ca iepurii. Hei, dar ce să mai spun de atunci când
umblam pe la toate streșinile cu stuf să căutăm polenul de la viespi
(căpăceala). Eram mai ceva ca detectivii și căutam pe la streșinele case-
lor învelite cu stuf polenul și acolo unde stuful era căpăcit cu pământ
găseam ce căutam și în nerăbdarea noastră de a găsi mai repede polenul
dorit eram înțepați de câte o viespe care nu-și terminase încă treaba.
Eram pregătiți și pentru situații de criză, aveam la noi fiecare o cutiuță
de sare sau o linguriță metalică și în cazul întepăturii foloseam leacul pe
care-l aveam la noi.
– N-ai să mă crezi, dar mestecam și smoala cu care cătrăneau părin-
ții noștri bărcile, asta ca să ne întărim dinții și ca să-i albim. Chiar și
atunci când ne jucam ca să semănăm cu omul negru. Când se întâmpla
să răcim cel mai bine ne făcea o baie fierbinte la baia rusescă și unde
mama ne bătea pe spate cu o crenguță de stejărel cu frunzele pe ea.
Dacă aveam gâlci când răceam și mai ales iarna când mâncam zăpadă,
baba ne freca cu gaz și când boala era mai avansată, baba, după ce se
spăla bine pe mâini cu săpun făcut de casă, băga degetul în sticla cu gaz
și apăsa pe gâlca umflată pe care o spărgea, apoi făceam gargară cu un
ceai de mușețel tare și scuipam din gură tot ce ieșea din ele. Gazul ne
vindeca gâlcile mai degrabă decât antibioticul. Când ne îmbolnăveam
de pojar, o boală prin care treceam în copilărie, trecea atunci când copi-
lul bolnav era învelit cu o cârpă roșie pe tot corpul.
Să știi de la mine, tu, Ileană, că leacul cel mai sigur este cel din locul
unde te naști și unde trăiești. Și atunci, pe unde ne învârteam găseam
leacul pentru orice boală, numai că trebuia să-l vedem și să fim atenți
la semnele naturii.
Îmi place
Comentează