În loc de început!

Gânduri despre viața curată de altădată

Poveștile de demult au pentru mine un iz de Dunăre și baltă, de mâl, izmă, de bunici, unchi, mătuși, vecine, verișori și hărmălaie. Simplitatea și felul lor direct de a spune” lucrurilor pe nume”, fără să se ascundă” după degete” cum s-ar spune…îți dădea” directa” atunci când trebuia ca tu cel care-o primeai să înțelegi de ce și unde-ai greșit.

Mi se părea firesc așa, nu ca acum, să te-ascunzi în spatele vorbelor și mai ales al sentimentelor. Parcă suntem doi oameni în unul: Să spui ceva și să gândești altceva, a ajuns la modă și se întâmplă la toate vârstele…au mai rămas totuși cu o brumă de sinceritate bătrânii.

Astăzi mi-am făcut timp să vă invit într-o călătorie pe meleagurile mele ca să vedeți cu ochii dumneavoastră niște locuri și oameni minunați. Ghidul dv. prin locurile și timpurile acelea este tanti Maria, cum îi spune toată lumea, și este o doamnă tare plăcută care își duce vârsta pe umeri cu demnitate. Este încă destul de prezentabilă și cu râsul acela sănătos, din inimă și cald. Când se uită la tine te învăluie cu un licăr jucăuș în ochi, iar atunci când povestește te plimbă cu imaginația de zici că este aievea prin toate locurile pe unde a trecut ea și, în scurt timp, ai impresia că ai fost acolo sau ai trecut măcar odată și crezi că ai stat de vorbă cu oamenii și-i cunoști parcă de-o viață. Cu atenția la maxim, ca să percep toate nuanțele fine pe care le strecoară în lunga ei poveste, jur că o să fiu cel mai fidel logofăt al ei în relatarea amintirilor…

Ca să fac mai ușoară trecerea la povestit am invitat-o în casa și la masa noastră și am omenit-o cu mâncăruri tradiționale care știam că-i plac…ciorbiță de vită acrită cu borș de casă, sărmăluțe cu frunze de viță înecate în smântână groasă de s-o tai cu cuțitul, gutui coapte, plăcintă cu brânză de vaci ușor sărată și cu multe ouă și smântână bătute bine și turnate cu dărnicie deasupra plăcintei. Știam cât de mult apreciază o mâncare bună, dumneaei fiind o neîntrecută gospodină. Obiceiul ospeției, la o astfel de masă bogată, cerea și un întăritor, care să ajute digestia la așa mâncăruri calorice…un păhăruț mic cât un degetar cu țuică de caise, galbenă și tare atât cât să-ți dea o stare bună ,era de ajuns ca să înceapă să depene povestea vieții ei. După gura de rachiu de caise am văzut cum tanti Maria se uita spre mine tare prietenoasă și darnică în complimente pentru primirea făcută și zâmbind și mijindu-și ochii ca o turcoaică mi-a spus:

– Tare bine gătești! Se vede că ai avut de la cine să înveți… Tu, Ileană, nu am putut să vin cu mâna goală în casa voastră și ți-am adus o pereche de totuși albi din lână. Să-i porți sănătoasă prin casa asta frumoasă, este un model nou pe care nu-l știe toată lumea…Dacă vrei te învăț…

I-am mulțumit mătușii și i-am îndreptat atenția spre treaba pentru care o invitasem să ne spună povestea, locului, a oamenilor din care se trăgea și cum era traiul în zilele ei. Dacă v-ați așezat comod pe fotoliu o să vă rog să citiți povestea   mătușii, așezată  pe hârtie, a unor oameni cu bune, cu rele și să vizionați cu ochii filmul vieții ei atât de interesant …

O viață a unor oameni, cu bune și cu rele, dar așa cum a fost… viață pură 100/100.

Chiar nu știu dacă e bine să povestesc din viața oamenilor de atunci. Lumea de astăzi este dornică de romane cu finaluri tragice, cu situații de neieșit în care adrenalina este de neoprit…

Eu însă vreau să aduc spre cunoaștere traiul de-atunci simplu, chiar prea simplu și pentru mine, dar care te deconectează (e bine chiar și pentru puțin timp) de la viața trepidantă din zilele de astăzi. Am convingerea că atunci când citești din viața din alte timpuri este ca o minivacanță pe care o luăm spre binele nostru… Poate chiar se inspiră cineva și mai învață cum” să-și tragă sufletul” din viața palpitantă și robotică din ziua de astăzi.

Poate reușesc sau nu, dar e bine că s-a încercat!

Nu se știe niciodată cum se” întoarce roata și de unde bate vântul”!

Altfel cum s-ar ști despre viața lor!

Căsuța dintre ape!

Și acum, când mă gândesc la căsuța de la Mila 27, aproape de Vulturul, mi se face” pielea de găină „ povestește tanti Maria.

Era o căsuță mică pe malul canalului și printre sălciile înalte și pletoase dacă te uitai mai bine nici nu se zărea. Doar iarna îți dădeai seama că acolo locuia cineva după fumul care se zărea ieșind prin hornul casei. Acolo, am trăit multe bucurii cu frații mei și mai ales în vacanțe. Restul timpului din anul școlar, noi, copiii, locuiam în oraș la casa noastră din Tulcea, împreună cu mama.

În casa de la baltă trăia doar tata. Şi pentru că avea mult de muncă, îi mai dădeau o mână de ajutor doi sau trei tineri din sat care lucrau cu ziua și asta după ce munci erau de făcut prin curte. De altfel harnici, cu care tata se învoise ca să-l ajute cu treaba la fermă pe care o primise moștenire de la tatăl său cu animalele și tot ce era în ea. Bunicul începuse să îmbătrânească și i-a dat-o fiului în care-și pusese nădejdea s-o pună pe picioare și chiar s-o înflorească. Ce-i drept, mai dădea și el câte o mână de ajutor, dar mai mult cu părerea. Se aplecase de spate și nu mai era bărbatul puternic dinainte, doar ochii îi rămăsese la fel, care te scrutau cu privirea aceea adâncă pe care o simțeai până-n vârful picioarelor.

Tata s-a bucurat mult de această moștenire, mai ales că avea șase guri de hrănit și de ținut la școală. Era tânăr, puternic și a început s-o sporească ajutat și de cele două ajutoare cu ziua care își doreau să învețe meserie de la un meșter iscusit la toate și mai ales în lucrul cu lemnul. Se pricepea la toate muncile care se cereau în curte, casă, grădină, iar când își punea ceva în cap făcea chiar și o casă. O lua de la temelie și până-n toamnă era cu acoperișul pus.

Casa, pe care tata a construit-o cu ajutorul zilierilor și cu sfatul bunicului, nu era foarte mare, însă destul de încăpătoare pentru noi, atunci, care eram încă mici și fără mari pretenții. Adevărul e că, unde locuia el, era cam pustiu pe timpul acela. Casele erau răsfirate de-a lungul Dunării la un kilometru sau doi depărtare una de cealaltă. Cea mai apropiată de casa noastră mai în jos de noi de-a lungul Dunării la mila 28 era o altă fermă, acolo unde trăia familia Manole și la o altă depărtare de un kilometru era cea a familiei Țuidea și ei crescători de vite, ca și noi. Eram mai apropiați de această familie pentru că aveau și ei copii cam de-o seamă …Margareta, Antonia și Mița cu care ne jucam în vacanță. După ce ne întorceam de pe la școlile unde învățam, copilăream cu toți în căsuțele de la fermă. Și pentru noi, copiii, un kilometru care despărțea fermele noastre, însemna o aruncătură de băț și nu ne era greu să ne întâlnim la canal lângă casa noastră, unde se făcuse o bucată mare de reniș la unirea dintre canal și Dunăre. Acolo apa nu era adâncă și puteam să mergem prin ea o bucată bună, cu apa ajungându-ne până mai sus de genunchi. Cei care nu știau să înoate bine făceau baie acolo unde era apă mică, mai ales noi, fetele. Tata, care nu avea timp să ne păzească, ne lăsa în grija fraților mai mari, care erau cu ochii pe noi, ca să nu ni se întâmple ceva rău .

Ei se duceau mai la adânc, că doar erau băieți și din când -în-când, câte unul din ei se dădea cu capul la fund fără să-l vedem și înota pe sub apă până ajungea la noi și ne apuca de picior și atunci ține-te sperietură și țipete. Fratele nostru mai mare, Fănel, începuse s-o placă pe Margareta și avea ce avea cu ea și ca un pește înota pe sub apă o apuca de picior, iar ea se speria și el o lua în brațe ca s-o liniștească, motiv ca să fie aproape de ea. La țipetele ei ieșeam și noi speriate din apă cu cămășile ude și lipite de noi prin care se vedea totul prin pânza subțire de stambă a cămășii. Chiuiam și ne stropeam în fugă ca să ne ferim de băieții care alergau să ne-ajungă și să ne dea cu capul la fund. Când auzea larma, tata ,de pe unde era, venea în fuga mare ca să vadă ce-a luat foc. Mustăcea când se prindea despre ce era vorba și se făcea că-i ceartă pe băieți. Cred că își amintea cum era copil și le făcea cu ochiul fraților mei, șugubeți.

Crescuserăm și am început să-l ajutăm și noi la treburi cum puteam și cu ce puteam. Printre joaca noastră ne împărțeam și treburile pe care le aveam de făcut fiecare. Eu , a continuat ea …ca să-ți spun drept, mă cam feream de făcut mâncare, cum îl auzeam pe tata că spune:

” Cine face de mâncare”?… mă fofilam de fiecare dată și îmi găseam de treabă prin curte, pe la păsări, animale și le lăsam pe celelalte surori mai mari să se ocupe de această treabă, tare grea după mine, dar nici la mulsul vacilor și oilor nu mă băgam, aici Geta, sora noastră mai mică, ajunsese mâna dreaptă a tatei. Învățase încă de mică să mulgă vacile și oile, de fapt era ajutorul tatei și cea mai apropiată de el. Era cea mai mică dintre noi și ne făcea să râdem din orice. Toată lumea o pierdea din ochi, dar mai ales băieții. Ne făcuserăm deja mărișoare și am început să cutreierăm locurile din baltă, să ne vizităm vecinii care aveau băieți și fete. Noi, fetele , aveam și câte o preferință și ne făceam drum una-două la casa familiei Teodorov Iftim și Matroana. Și nu degeaba trăgeam acolo!

Aveau o casă plină de băieți, înalți, frumoși și harnici. Singura fată din curte era Marica, cu care stăteam de vorbă și o mai trăgeam de limbă de câte un frate al ei care ne căzuse cu tronc.

De fapt, nu de asta mergeam acolo, tata ne trimitea cu treabă la ghedu Iftim. Avea cea mai bună râșniță din partea Iocului. Așa că tata ne trimitea cu un săcuț de porumb din care să facem bulgur pentru păsări și porci. Râșnița mărunțea porumbul ca pe un mălai grișat, puteam să facem chiar și mămăligă din el!

– Tu, fată, mâncam atâta mămăligă atunci, că nu ne mai săturam… și o mâncam cu de toate: cu brânză o făceam bulz, cu jumări, cu ouă. N-ai să mă crezi, dar o mâncam și cu marmeladă. Și, nu știu dacă tu ai auzit de terci, dar nouă ne plăcea tare mult. Îl făceam special sau atunci când fierbea mămăliga, înainte ca să fie vârtoasă luam direct din ceaun cu polonicul și ne puneam în castroane. Și parcă văd și acum… aveam niște castroane de tablă cu model și colorate vesel pe care tata ni le-a cumpărat când eram micuți, de la țiganii care veneau prin sat cu ceaune, cratițe, ligheane, tăvi, polonice și ce mai trebuia într-o gospodărie cu mulți la masă. Cred că tata s-a gândit să ne cumpere castronele de tablă ca să ne țină mai multă vreme.

În zilele când mergeam la ghedu Iftim vedeam cum întotdeauna venea pe lângă noi un băiat blond, înăltuț, subțirel, cu ochi albaștri luminoși și acum îmi amintesc de ei când se uita spre tine parcă te hipnotizau sau altădată te mângâiau.

Și cu toate acestea era chiar timid, se apropia ușor de noi, parcă mergea pe vârfuri, căutând-o din ochi pe Geta, sora noastră mai mică. Cum o vedea se lumina la față, iar ochii îi străluceau ca două steluțe. Noi, cele mai mari, știam de ce se bucură! Când dădeam porumbul la râșniță și era rândul Getei, Haralambie, așa îl chema pe băiat, râșnea el în locul ei și după ce punea în sac mălaiul, lua sacul în spate și ne ajuta până acasă. Tot drumul până acasă tăcea, dar cu orice prilej își arunca pe furiș ochii spre Geta. Din vorbă în vorbă, ne-am interesat și noi despre el și am aflat că lui Haralambie, cel mai mic băiat al familiei Teodorov ftim îi plăcea școala și voia să învețe la școli înalte ca să ajungă un om mare. În vacanțele pe care le petreceam la baltă începuseră să se facă seri dansante la Căminul Cultural din Maliuc. Ne-ar fi plăcut să mergem și noi acolo, eram și noi mai mărișoare, dar tata era foarte îngrijorat de asta, pentru că până acolo erau cam doi kilometri de mers. Și totuși la rugămințile noastre pe tata nu-l lăsa inima să nu ne lase și ne dădea în grija fratelui nostru mai mare, Fănel în care avea încredere. Primii care plecăm eram noi, însoțite de frații noștri, mai mari, ne opream la fiecare casă și până ajungeam acolo unde se făcea balul ne adunam o gașcă mare aproape toți tinerii din Maliuc și din Vulturul. Ne uitam curioși unul la altul, ne făceam ocheade, vorbeam tare ca să ne arătăm prezența. Începuseră muzică la patefon, dar cel mai mult ne înveselea la acordeon un băiat din Vulturul și când începea să cânte încingeam niște hore de ridicam praful până în tavan. Eram fericiți și fără griji. Când se termina balul plecam spre casă și, în noaptea liniștită, glasurile noastre vesele se loveau de pădurea și baltă din spatele satului și se întorceau spre noi în ecouri, tremurate și prelungi. Ne jucam și spuneam alte cuvinte unele chiar pocite ca să vedem cum se schimbă. Săream, ne strâmbam și ne amuzăm din toate.

Mă gândesc acum cât de frumoși și fericiți eram!

Haralambie venea pe lângă noi ca o umbră și ne ocrotea cu privirea tot drumul, se așeza pe lângă Geta și o urmărea cu privirea aceea de îndrăgostit.

– Ce mai, dragostea e oarbă, vede doar ce vrea!

A doua zi ne aminteam cum a fost și desfiram firul în patru și începeau discuțiile între noi, fetele:

– Ai văzut, Margareta, ce rochie scurtă avea Ileana?

-Prea scurtă după mine și prea subțire, i se vedea totul prin ea… și continua…

– Precis s-a îmbrăcat așa, ca s-o placă Timoșca… N-ai văzut cum îl urmărea Ileana?  Nu-l piedea din ochi… cred că este în stare s-o mănânce pe cea care se uită la el… sau… de Ioana ce să mai zic, n-ai văzut-o cum se învârtea în jurul lui Sașa? Nu mai avea loc nimeni de ea… Ai văzut ce frumos mai cânta Iordan la acordeon? Parcă nu te mai poți opri de la horă când cântă el…

Și frații mei aveau gândurile lor despre fetele pe care le plăceau, dar treceau mai repede ca noi, peste seara dinainte. Ei aveau și alte griji, erau paznicii bostanei din fundul grădinii. Își făcuseră într-o salcie bătrână, pe crengile cele mai groase de sus, un ceardac. Acolo dormeau noaptea ca să nu fure nimeni pepenii și bostanii din grădina noastră. Făceau cu rândul, unul păzea și ceilalți dormeau. Fratele nostru mai mare, Fănel, mai făcea câte o glumă cu frații cei mici, urmărea când era somnul cel mai dulce și atunci striga tare:

– Hoții la pepeni, săriți, măi, hoții!

Din somnul cel mai dulce, cei care dormeau tun, săreau speriați și escaladau crengile salciei până jos și alergau spre bostană. Fratele cel mare râdea muțește de agitația stârnită. Ajunși la bostană se prindeau că au fost păcăliți, dar așteptau și ei momentul ca să-l păcălească.

Și tanti Maria, mijindu-și ochii de bucuria amintirii, semăna cu o turcoaică, râdea în hohote și se întorcea spre mine.

– Tu crezi, Fată, că ne fura cineva pepenii?  Nu, nici vorbă! Acolo, pe la ferme, toată lumea avea pepeni. Numai că tata îi lăsa pe frații mei să învețe cum să apere agoniseala familiei și asta era o treabă de băieți. Când mă gândesc acum, vacanțele de vară erau minunate, acolo la baltă.

Tata fiind tare ocupat și mai tot timpul plecat… ba la câmp sau în baltă, ori construia ceva de care avea neapărată nevoie, nu prea avea timp să ne facă mâncare, dar am învățat să ne descurcăm singuri. Acolo la baltă, viața era ușoară și în grădină aveam tot ce ne trebuia: legume, cartofi, pepeni, roșii, ardei, iar ouă de toate culorile și mărimile. Așa că nu ne era greu să ne încropim o mâncare. Și dacă adunam din grădină câteva roșii așa cum erau încă cu mirosul acela de roșie sănătoasă crescută în pământul mănos și negru de baltă și dacă mai puneai lângă ea o bucată de pește sărat de pe frânghia din magazie, mâncarea era asigurată sau făceam cum zicea tata” mâncarea puturosului” omleta peste care dădeam drumul și la o ceapă tăiată mărunt cu mărar din abundență că te lingeai pe degete de bună ce era și nu mai spun cât era de sățioasă. Aveam leac și pentru sete, pe care ne-o astâmpăram cu pepenii tărcați, negri și verzi din grădină, care creșteau unul peste altul învălătucindu-și vrejurile frățește între ele. Intrăm ușor printre ei să nu cumva să-i strivim pe cei mai mici și aveam grijă să nu-i mișcăm sau să-i întoarcem pe partea cealaltă că rămâneau necopți. Ne uitam la cârcelul de la codiță și ,dacă era uscat, însemna că este copt sau altădată îl încercam dându-i un bobârnac cu degetul și dacă suna mai gros era copt. Nimeream de multe ori și pepenii ciuliți, erau și ei buni ca să ne astâmpere setea. Mai târziu ne gândeam și la o masă mai consistentă. Aici intrau în joc băieții, care aruncau un pripon în baltă cu o ață lungă pe care aveau agățate mai multe cârlige. Lăsau priponul în apă și nici nu ne învârteam bine prin grădină sau făceam o tură de alergătură de-a lungul canalului, că imediat băieții scoteau nerăbdători pripoanele și gata, peștele era scos și strălucea în reflexele apei de la razele pe care le trimitea în apă limpede ca de cristal… Peștii prinși erau colorați și strălucitori și se zbăteau ca să scape de capcana pescărească în care intraseră.

Și așa cum îi scoteam găseam o bucată de lemn din pădure pe care-i curățam așa cum se zbăteau și îi puneam într-un sajoc și le dădeam drumul în apă și după câteva mișcări în apa bălții îi scoteam gata pregătiți ca să le dăm drumul în ceaunul deja pregătit cu apa din baltă și-I agățam toarta de sârmă de lemnul tare sub care ardea un foc care ardea molcom. Așa făceam atunci mâncarea, la cujbă. Cujba o aveam în grădină, o așezaseră oamenii pe care-i aveam cu ziua. În grădină aveam tot ce ne trebuia și legumele tot de acolo le luăm. Într-una din zile când să scot priponul am simțit că atârna ceva greu de el. Am început să țip cât mă ținea gura de emoția care mă năpădise și de teamă să nu scap peștele m-am opintit cât am putut de tare și am scos deasupra apei un pește mare pe care abia puteam să-l trag la mal. Se zbătea și sărea ca să scape din undița care i se înțepenise de marginea buzei. L-am curățat așa cum se zbătea în mâinile mele… îmi aluneca printre degete, dar nu m-am lăsat și l-am pus pe jar și crede-mă l-am mâncat cu atâta poftă, mai ales că l-am prins eu.

În lunile de vacanță, tata ne lăsa să dormim mai mult, știa ce dulce este somnul dimineața și se gândea la noi, că suntem încă copii și o să avem timp să ne trezim dimineața. El se scula dimineața odată cu ivirea zorilor, când afară era răcoare și era destul de ușor ca să sape în grădină. Era bine și pentru el, dar și pentru plante că soarele nu ardea și nu se păleau… Grădina era curată fără nici măcar un pic de iarbă și chiar dacă mai găseam câte-un fir pe ici pe colo, noi o pliveam și o aruncăm în curte la păsări.

Pe timpul vacanței noi eram paznicii ei, ca să nu se apropie păsările văzduhului, ciorile, vrăbiile, de pălăriile de floarea -soarelui sau de știuleții de porumb.

Tata montase darabane în două -trei locuri din grădină făcute din clopotele vechi de la văcuțele din grajd și cum trecea pe-acolo cineva dintre noi, trăgea de sfoara atârnată și alunga toți intrușii din grădină. De multe ori darabanele nu făceau față la câte păsări se adunaseră prin copacii din jurul grădinii și atunci tata făcea sperietori din hainele și pălăriile vechi de prin curte, dar și așa, tot ne vizita câte o vulpe. Observam că din când în când dispăreau din păsări.

Nu ne părea rău că aveam păsări pentru toți.

În baltă apele creșteau văzând cu ochii, mai ales primăvara când se topeau zăpezile și apele veneau din susul Dunării pornind de acolo de unde se vărsau. Cuiburile din baltă erau în pericol, dacă nu se găsea o inimă bună să le salveze. Tata iubea toate păsările și le salva pe unele mutându-le cuibarele pe locuri mai înalte… Un cuib de turturele l-a mutat cu toți puii în salcia pletoasă din fundul casei noastre. Pe acești pui tata îi urmărea chiar de atunci când perechea de turturele își clădise cuibul și a văzut cum s-au împerecheat, au ouat, cum au ieșit ghemotoacele din ou, cum erau hrăniți și cum îi învățau să zboare. Începuse să-i iubească mult! Dar în salcia aceea era și locul nostru de joacă, acolo ne făceam leagănele și ne dădeam pe rând visând că ajungeam până la nori și tot acolo ne ascundeam când eram supărați și plângeam că să nu ne vadă nimeni. Salcia era pletoasă și crengile îi atârnau până jos… era ca o cloșcă care-i apăra pe toți cei care își găseau bucuria și refugiul sub crengile ei pletoase. Supărarea noastră a venit atunci când tata îi mutase pe pui din locul vechi în salcia noastră și nu ne mai lăsa să ne legănăm acolo, ca să nu se sperie puii și să plece… Și ne-a spus chiar răstit:

– Pădurea este plină de sălcii, vă puteți face leagăne acolo în altă salcie.

Și vorba tatei atât de directă m-a supărat și mi-a fost ciudă pe pui că ne-a luat locul în inima tatei.

Așa că l-am urmărit pe tata și, într-o dimineață mai devreme, când ceilalți frați încă dormeau, am luat puii într-un coș împletit din răchită și i-am dus la baltă unde le găsisem un cuib gol. Părinții puilor zburau speriați în jurul lor… Speriată că-mi auzeam inima bătând în urechi… i-am lăsat acolo și am plecat spre casă.

-Aspri mai erau atunci copiii și mai ales atunci când credeau că cineva le-a furat dragostea tatălui, fie ei niște pui micuți de păsări, în cazul nostru.

Ajunsă acasă mă cam rușinam de ce- am făcut și încă buimacă am luat niște boabe de mei să-i hrănesc. Când am ajuns acolo, părinții lor zburau croncănind de colo-acolo, iar în cuib rămăseseră doar niște fulgi   împrăștiați peste tot. Cu ochii în lacrimi am adunat penele în poala rochiei și am alergat până în fundul grădinii noastre unde am făcut o groapă și am ascuns penele… Și iar mătușa își amintea că sunt acolo, și revenea în prezent, cu părerile de rău și lămuririle unui adult:

-Mă jur pe tot ce vrei, atunci așa am crezut că tata ținea mai mult la turturele decât la noi, copiii lui…

După ce l-am văzut pe tata ce trist era crezând că au plecat puii de turturele turturele că au crescut și au zburat din cuib…tata a oftat și a zis cu glas tarea zis cu glas tare:

-Așa zboară și copiii din cuibul părintesc când cresc mari, ca și puii … atunci mi-a fost tare rușine de ce-am făcut și ca să-mi repar greșeala, dar mai mult ca să mă liniștesc am mers în grădină acolo unde le schimbasem locul…nu am mai găsit nimic din ei decât niște pene împrăștiate iar pe sus   părinții croncăneau  a jale deasupra cuibului … am adunat toate penele în poala rochiei  și le-am îngropat în fundul grădinii… Mai târziu când am început să am pareri  de rău,am făcut o cruce din două bețe pe care le-am legat cu o sârmă și am pus crucea acolo unde erau îngropate penele.

-Tu, fată, așa am crezut că mi-am spălat păcatele… Mă jur pe ce vrei, atunci așa am crezut că tata ținea mai mult la turturele decât la noi, copiii lui, dar după ce l-am văzut pe tata că a rămas trist când a crezut că au plecat puii de turturele … Și crezând că au zburat că au crescut… tata a oftat și a zis cu glas tare.

– Așa zboară și copiii din cuibul părintesc când cresc mari ca și puii… atunci mi-a fost tare rușine de ce-am făcut… și ca să-mi repar greșeala, dar mai mult ca să mă liniștesc… am mers în grădină acolo unde am îngropat penele de la puii de turturele aşa gândeam atunci cu mintea de copil… iar mai târziu când am început să am păreri de rău, am făcut o cruce din două bețe pe care le-am legat cu o sârmă și am pus crucea acolo unde erau îngropate penele.

– Tu, fată, așa am crezut că mi-am spălat păcatele…

Aveam de toate în curtea și grădina noastră și în fiecare dimineață tata aduna ouăle în căciulă și le aducea așa proaspete cum erau în cuibar, de multe ori cu puful pe ele sau cu noroi, le punea sub cloșcă să le clocească… și în trei săptămâni ieșeau la lumină ghemotoacele galbene și creșteau ca din apă, curtea era plină de pui ,că nici nu le mai știam numărul… Se întâmpla câteodată să apară din senin câte o găină cu pui de rață . Ei, dar vreau să povestesc ceva tare frumos din copilăria mea!

Se întâmpla tot vara. Într-o seară am plecat prin fundul grădinii noastre să aduc văcuțele acasă, am intrat prin stufăriș să mai văd ce se mai întâmplă acolo…Când mă uit mai bine am văzut un cuibar mai mare acoperit cu frunze, puf și pene… Mă opresc și mă uit mai bine în cuibar era doar un singur ou… unul mare și alb cum nu mai văzusem. Dacă am văzut că nu era nimeni pe-acolo l-am pus în poală și am intrat tiptil-tiptil în curte să nu mă vadă nimeni și l-am băgat sub o rață care clocea… Am uitat de ou, dar după ce au început să iasă rățuștele vesele și gălăgioase am văzut că rața încă nu se ridica după cuibar… Într-o dimineață am văzut că a apărut rața cu un pui mare și urât în urma ei… Nu mai văzusem așa ceva și ne-am mirat de această întâmplare… Rața și-a luat rățuștele și puiul galben și se plimbau pe canalul care trecea pe lângă grădina noastră. Era un pui de lebădă care creștea pe lângă casa noastră printre păsările din curte! Acolo la baltă, în intensitatea aceea de frumusețe și lumină se întâmplau absolut minuni inundate de bucuria soarelui, a vântului, a apei și a timpului care parcă stătea în loc. O zi din viața noastră de copil parcă era o veșnicie…în frumuseîea fără margini a ceea ce ne înconjura.

Mă gândesc acum câtă bucurie mai aveam la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august. Era timpul când se coceau murele. Pot să spun că mure ca atunci eu nu am mai văzut… erau mari, dulci și aromate.

Ca să culegem mure trebuia să plecăm dimineața pe răcoare. Ne îmbrăcam cu pantaloni și bluze cu mâneci lungi pentru că intrăm prin lăstăriș și ne zăgrăiam. Roua care se lăsa dimineața ne răcorea picioarele goale și era atât de plăcut și sănătos încât simțeam că vorbim cu pământul și cu firul ierbii pe care-l călcam. Aveam o companie frumoasă în drumul nostru, păsărelele ne vorbeau și ele în limba păsărească despre viața lor… trebuia doar să privești și să asculți ce te învățau… Dacă ești atent la tot ce te-ncojoară poți să înveți taina lucrurilor nescrise. Florile și ele ne ademeneau cu coloritul, mirosul și unduiala lor în dansul pornit la îndemnul vânticelului de dimineață, dar noi nu aveam gândul decât la brumatele dulci și colorate.

Și tot hârjonindu-ne… mai sărind într-un picior, ajungeam în păduricea de lângă baltă… Și acolo mirare:

Cât vedeai cu ochii… o mare de lăstari verzi răsfirați ca un covor pe toată întinderea de sălcii, printre vlăstarii de mure de zici că erau înfrățite ca lianele de la ecuator.

Nu mă temeam să intru printre acele liane, mai ales că erau și șerpi prin lăstari, mie nu îmi era frică de ei, erau șerpi de apă sau de casă și nu erau veninoși și mai ales șerpii de casă cărora nu trebuia să le facem rău. Ei erau spiritul casei, cei care o protejau de lucrurile necurate. Știam de la mama că dacă cineva omora șarpele în acea casă se întâmplau tot felul de lucruri rele și ciudate. Sora mea, mai mică, se temea de ei și cum auzea un foșnet sau un fâsâit, un trosc de la creangă, fugea speriată unde nimerea. Eu atât așteptam ca să-mi rămână mie cele mai bune locuri, mai spre luminiș unde murele erau mai coapte şi mai mari… Mâncam cât de multe puteam, eram lipicioasă și bucuroasă, zeama îmi curgea pe mâini, față, haine. Eram fericită că-mi venea să râd ca proasta de bucurie. Cu coșulețul plin cu mure, ieșeam din lianele care aproape mă sufocaseră. Eram încălzită și soarele începuse de -adevăratelea să-și facă treaba ardea aproape. Zgâriată toată de zici că ieșisem dintr-un război al armatei pisicești, eram totuși fericită că am învins. Dacă ne vedea cineva atunci n-ar fi crezut că nu veneam de la război.

Abia târându-ne picioarele ajungeam acasă aproape pe la prânz… Sătulă și atât de obosită încât nu mă gândeam decât să fac amiaza! Lăsam coșul cu mure și mă trânteam obosită, așa cum eram în primul pat care-mi ieșea în cale… După câteva ore de somn mă trezeam odihnită și gata să m-apuc de alte năzdrăvănii…

De murele adunate avea grijă sora mea care le așeza în castroane și peste care punea zahar din destul și seara de delectam toată familia cu un dulce care a meritat toată oboseala, frica, zgârieturile și pârjoleala soarelui…

Era tihna și momentul familiei!