CINE NU-I GATA ÎL IAU CU LOPATA

Autor Angela Dumbravă.Tulcea

Cât de fericiți și norocoși eram pe atunci, în copilăria mea!

Păi dacă mă gândesc mai bine acum, noi, copiii, eram liberi ca păsările cerului de dimineață până seara, curioși și fără frică de nimic, poate doar de muștruluiala pe care ne-o făceau mamele seara când ne adunam pe la casele noastre murdari pe față, zgâriați pe mâini și picioare de la stufărișul din baltă pe unde ne ascundeam, obosiți și atât de fericiți de parcă pluteam cu capul prin nori. Mustrările mamelor erau o nimica toată față de bucuriile din ziua care tocmai trecuse…Și ca să vă spun pe aia dreaptă ne învățaserăm cu asta ca „măgarul cu samarul” cum ne spunea mama atunci când ne obișnuiam prea mult cu ceva care se repeta. Să știți că în copilăria noastră ne făceam timp să ne bucurăm de tot ce ne înconjura, de pomi, nori, cer, apă și mai ales de prietenii cu care ne jucam, de vecinii de treabă pe care-i aveam, care în lipsa părinților cu treburi pe la câmp la ei ne duceam dacă aveam o teamă de ceva sau ne era foame și se știe că la grămadă se mânca mai bine, iar mamele prietenilor noștri de joacă erau ca și mamele noastre…Nu mai spun de bunicii care ne luau partea întotdeauna în fața părinților, iar mătușile care nu erau prea departe de vârsta noastră ne țineau tovărășie la toate poznele noastre, ba de multe ori chiar ele ne învățau ce făceau în copilăria lor. Dar ce să mai spun de verișorii și verișoarele noastre care ne erau frați și surioare. Locul de basm unde m-am născut și copilărit era lumea mea fermecată și dacă te uitai în jurul tău cât vedeai cu ochii era marginea, cum îi spuneam noi, copiii, și unde ne întâlneam cu prietenii de joacă și în imaginație cu personajele din poveștile pe care le auzeam pe la porțile pe unde ne opream seara curioși și mirați de ce o să mai aflăm. Era bine că nu eram singuri la margine, ci cu prietenii, că cine știe ce personaje întâlneam acolo scoase din închipuirea noastră, poate chiar Căpcăunul sau mai știi poate Baba Cloanța sau chiar Muma Pădurii care putea ieși chiar din păduricea de lângă margine, acolo unde ne jucam în timp ce păzeam văcuțele de care aveam grijă. Zăboveam ceva prin pădurice mai ales că sălciile erau așa de primitoare, care aveau ce aveau cu noi și nu ne lăsau să plecăm de-acolo până nu ne legănau pe crengile lor. La capătul pădurii era balta și dacă te mai uitai în împrejurimi în partea dinspre margine spre sat erau grădinile vecinilor cu de toate în ele: pepeni, căuni, castraveți, roșii, cartofi, fructe și asta depindea de perioada când se coceau. După o zi de joacă pe maidane cățărați prin toate sălciile și gardurile, când ne găsea foamea nu mai ne rupeam din timpul de joacă ca să ajungem acasă, ci ne procuram de-ale gurii chiar de la sursă, adică de prin grădinile noastre. Ce pot să spun acum că „ce era al nostru, era al nostru” eram cinstiți și ne ospătam în fiecare seară pe rând de la fiecare casă. Dacă mă gândesc mai bine, cei mai sățioși erau cartofii pe care-i coceam la un foc pe care-l încingeam chiar acolo, din crengile uscate pe care le găseam pe maidanul unde ne jucam. La fel de buni și care ne astâmpărau foamea tot atât de repede erau și știuleții de porumb fragezi și galbeni parcă rupți dintr-o rază de soare, copți la jar și care ne aduna cu mirosul lor în jurul focului. Dacă nici porumbii copți nu ne ajutau, ne linișteam foamea (pentru că după atâta alergătură eram în stare să mâncăm și iarba unde pășteau văcuțele) ne completam meniul sănătos cu rădăcina de la papura fragedă „ceacăna” cum îi spuneam noi, pe care o mestecam în gură ca pe o gumă, era atât de hrănitoare și gustoasă că zici că mâncam lapte praf. Nu ne dădeam în lături nici de la ouăle pe care le găseam prin cuibarele din baltă pe lângă care treceam și totuși, ce era, al nostru era, nu le adunam pe toate din cuibar că prea erau speriate păsările croncănind a pericol deasupra noastră. Ne era milă de ele și cu toată foamea pe care o aveam ni se înmuia inima de mila lor. Parcă nici nu îmi mai găsesc cuvintele ca să povestesc despre murele brumate pe care le mâncam și cu ochii „că ne lăsa gura apă” când le vedeam și la care nu ne-am fi dat deoparte pentru nimic în lume ca să intrăm în lăstărișul încâlcit să le adunăm pe cele mai mari și mai coapte.

Când se întâmpla să fim pe lângă grajdurile unde duceam văcuțele seara, ne îndulceam cu polenul pe care-l lăsau viespile în stuful cu care era învelit grajdul. În copilăria mea nimeni nu murea de foame și nu așteptam să ne hrănească cineva ca pe niște pui, pentru că părinții erau cu treburile lor prin grădină, la cosit fânul pentru vite, iar mama era de multe ori plecată cu ziua pe la casele cu oameni mai înstăriți cu lipitul sau alte treburi. Nici de apă nu duceam grijă pentru că găseam peste tot pe unde ne uitam, ba la canalul dinspre pădure și chiar din balta din apropiere unde ne mai și bălăceam când ne încălzeam sau chiar dădeam o fugă la Dunăre, intram în apă până la genunchi și în căușul palmelor luam apă pe care o beam pe nerăsuflate până ne săturam și după ce ne linișteam începeam să ne stropim și să țipăm că sculam tot satul…La gălăgia noastră se găsea un părinte care să ne strice gașca…

Ne trăiam bucuria sub cerul albastru pe care-l aveam deasupra noastră și unde soarele ne încălzea, dar cu măsură să nu ne coacă ca pe pepenii din grădină. ..Când era prea fierbinte venea așa ca din senin un vântuleț care mai mult în glumă se juca cu noi de-a frizerul și ne zbârlea părul în toate direcțiile de zici că tocmai ieșisem de la coafor sau chiar o ploicică care ne făcea cât ai bate din palme o băltoacă unde ne bălăceam mai ceva ca purcelușii de pe marginea unde ne jucam. Ne jucam cu orice era de jucat:

Săream peste gropi, mergeam balansându-ne într-o parte și alta peste copacii bătrâni răsturnați de vânturi, ne cocoțam prin sălciile mai groase și de-acolo veneam jos alunecând pe crengi ca pe un tobogan. Ne făceam singuri jucăriile din ce găseam la îndemână acolo unde eram. Dacă eram la baltă adunam trestii de stuf și papură, iar atunci când era înflorit rupem vârful florii cu care ne împodobeam căsuțele pe care ni le făceam chiar acolo pe câmp… Adunam trestiile de stuf și papură cele mai subțiri ca să le putem arcui și îndoi ca să împletim coșulețe așa cum văzuserăm că făceau părinții noștri, mai făceam căsuțe, fântâni cu care împodobeam căsuța improvizată, iar din florile pe care le adunam de pe câmp ne făceam coronițe atunci când păzeam văcuțele și parcă văd cum le puneam pe cap și ne imaginam că suntem prințesele acelor locuri sau alt personaj imaginar care doream să fim.

Ca să vă spun acum, chiar ne luam la întrecere între noi, cine făcea cele mai frumoase jucării. Atunci, în copilăria mea, din orice ne găseam o joacă și găseam cele mai bune momente în toate perioadele din an de făcut jucării…Vara, când se coceau pepenii, după ce mâncam până pocneam, curățam ultimul miez rămas înlăuntru apoi scrijeleam pe coajă diferite modele cu un cuțitaș mic, iar după ce însemnam locul, decupam ochii, gura sau ce voiam să adăugăm la masca pe care o făceam. Dar și ziarele pe care le luam de la bunici și asta numai după ce le citeau, altfel nu ne-ar fi fost bine! Cu toate dojenile pe care le primeam de la ei, ziarele ne făceau multe bucurii și mai ales atunci când le luam pe furiș. Din ziarele” împrumutate” ieșeau cele mai grozave avioane cărora le dădeam drumul să zboare pe sus când bătea vântul sau tot din ele făceam bărcuțe pe care le dădeam drumul pe apa Dunării și cu gândul le trimiteam spre locul unde voiam să ajungă, poate la bunicii care locuiau mai la vale de noi sau într-un port pe care îl aveam doar în mintea noastră. Chiar și pietricelelor netede pe care le găseam pe malul Dunării, lustruite de valurile trimise pe mal de vânturile care băteau tare și mai ales iarna le găsiserăm folosință. Mergeam pe malul Dunării așa cum eram prin curte cu picioarele goale, săream din piatră-n piatră ca să nu ne înțepe vreo piatră mai ascuțită sau ne feream de un val mare care venea cu putere spre mal și ne stropea din cap până-n picioare. Chiuind de fiorul dat de apa rece ne scuturam de picăturile rămase și începeam să alegem cele mai late, netede și subțiri pietre și ne organizam jocul Căluții. Acest joc îl jucam în echipe de câte doi copii. Parcă și acum văd joaca noastră!

Ne așezam unul lângă altul, umăr la umăr pe malul Dunării sau dacă apa era scăzută mergeam pe renișul făcut cu apa ajunsă aproape de genunchi, aveam piatra în mâna dreaptă potrivind-o bine ca să nu alunece și ne fixam un reper până unde voiam să ajungă piatra. Întrecerea o începeam din capul rândului ne aplecam într-o parte și aruncam piatra pieziș ca să sară din loc în loc pe apă ca un căluț prin iarba verde. Câștigătorul era cel al cărui căluț sărea mai departe până să se scufunde în apă. Dacă tot eram pe malul Dunării, făceam și o bălăceală bună și tot de -acolo ne făceam rost de alte pietre, de data aceasta rotunde și mai mari cu care ne jucam alt joc, 9 pietre. Eram de neoprit cu joaca! Adevărul era că pentru mine și ceilalți copii era o bucurie scăldatul   și mai ales atunci când nu erau de față părinții. Și cum eram inventivi, alegeam pe unul dintre ei care ne păzea de pe mal ca să vadă încă de departe când se apropia monstrul, iar noi ceilalți ne bălăceam în apă ca niște peștișori, săream, chiuiam și ne scufundam în apă fără teamă de nimic, siguri că aveam paza noastră pe mal. Când se întâmpla ca cel de pe mal să vadă valuri pe Dunăre fără să treacă nicio șalupă și valurile se mișcau spre noi, striga: „Șarpeleee!!” și toți ieșeam speriați, țipam și, când credeam că trecuse pericolul, bâldâbâc din nou în apă și ne bălăceam până la altă comandă: Șarpele! Și mă gândeam că acest joc ne speria și bucura în același timp, era fructul oprit…

Era de neimaginat ca prin lucrurile noastre de joacă să nu se găsească o funie roasă de atâta folosință (cu care tata lega văcuțele în saivan) și pe care noi o doseam ca să nu o găsească ceilalți frați din casă…Până să vadă tata că funiile de la văcuțe erau din ce în ce mai scurte, noi ne jucam de multă vreme coarda pe ulița unde ne adunam seara.

Dar ce să vă mai spun de perioada când se coceau cireșele …Era cea mai frumoasă perioadă pentru noi, fetele, când ne găteam și ne schimbam cerceii din cireșe de câteva ori pe zi, pentru că nu știu cum se făcea că cerceii erau tare gustoși. Jucării speciale pentru noi erau și crenguțele de liliac din care adunam doar florile cu trei, cinci, șapte petale care ne purtau noroc atunci când le găseam și le puneam în sân. Credeți că este cineva pe lumea asta care n-ar vrea să aibă noroc?

Atunci, în copilăria mea, ne gândeam să avem noroc și chiar se punea mare preț pe asta chiar și de părinții si bunicii noștri și la orice ocazie mai specială, ne urau nouă copiilor:

„Să crești mare la mama cui te are”, „să fii sănătos și la pungă gros” și să ai „noroc cu carul”. Dacă mă gândesc mai bine chiar și noi, copiii, tot la asta ne gândeam, să avem noroc la bani, să avem saivanul plin cu vițeluși, curnicul plin cu rațe, gâște, găini, iar cuibarele pline cu ouă, cocina cu purceluși, balta plină de pește, iar toți cei dragi nouă să fie sănătoși. Ce-i drept, când eram în perioada școlii ne gândeam să avem note bune, însă cum intram în vacanțe nu ne mai era gândul la norocul cu notele.

Ce să vă mai spun de mingiile pe care ni le făceam din bășica porcului sacrificat de Crăciun? La ce născocitori eram atunci îi găsisem două folosințe; vara era mingea după care alergam pe margine, iar iarna clopoțelul cu care mergeam cu uratul. Chiar și sorcovele ni le făceam singuri ori cu mamele sau o vecină din apropiere. Erau colorate, vesele și unde mai pui că erau făcute de mâna noastră și că ne făceam bine treaba cu ele.

Acum când trec prin copilăria mea, cred că nu a fost vreo copilărie din zilele acestea sau celor de demult, ca micuților să nu le placă să cânte la un instrument sau să facă parte într-o orchestră. Mie și copiilor din satul nostru ne plăcea tare mult și cred că am avut după cine să ne luăm. Nu era seară în care să nu ascultăm orchestra broscuțelor și a greierașilor care ne-au fermecat copilăria și când mă gândesc mai bine acum, am avut de la cine învăța.

Pot să pun și pariu că nu v-ar trece prin minte din ce ne făceam instrumentele de suflat! Să știți că nu ne trebuia cine știe ce tehnologie, ne găseam materialele chiar de lângă noi, chiar în apropiere, cum ar fi solzii de pește pe care-i găseam fără mare osteneală atunci când mama pregătea mâncarea, trebuia doar să te apleci să-l iei de jos și așa lipicios cum era îl ștergeam cu poala rochiei sau băieții de turul pantalonilor și încă cu mirosul de baltă îl băgam în gură și-l plimbam cu limba până ne venea bine și suflam până începeau să iasă sunetele. Și începea întrecerea sub atenția părinților care mai făceau câte-o apreciere despre unul dintre noi…

– Ia uita-te ce bine cântă cutare, spunea una dintre mame și aici numea pe unul dintre noi.

– Și ce, nu are cu cine semăna? spunea o vecină…

– Păi, răposatul bunică-su, cânta din solzi de se întrecea cu privighetorile…și de-aici alte discuții.

–Dar pe-al meu l-ai ascultat? și tot așa…

Cum venea primăvara mergeam în grădină și căutam cele mai subțiri frunze de ceapă și mergeam la uliță unde gașca muzicanților era deja adunată. Eu puteam să-mi fac o echipă de soliști chiar din familia noastră, cele trei surioare și dacă mai adunam și verișorii puteam să participăm cu orchestra noastră pe o scenă mare. Începeam întrecerile, după ce rupeam vârful ascuțit al frunzei de ceapă, o băgam în gură o potriveam între buze și ne propteam bine picioarele pe pământ și suflam tare din toți rărunchii până ieșeau sunetele pe care le voiam unele subțiri, iar altele groase după grosimea frunzei de ceapă verde. Treaba cea mai tare era că după ce oboseam de atâta suflat, tot frunza era cea care ne punea pe picioare și ne dădea putere după ce ronțăiam instrumentele din care cântaserăm până atunci, mai ceva ca iepurii. După ce ne încărcam bateriile chiar cu instrumentul cu care am cântat, frunza de ceapă, alergam cât ne țineau picioarele la margine după văcuțele de care uitaserăm și începeam să le căutăm strigând cât ne ținea gura:

– Hooo…Joiana… Dumana…Siritca…

Ecoul glasurilor noastre puternice se auzea până la casele noastre, iar mamele bucuroase să ne vadă, ne așteptau nerăbdătoare cu masa de seară întinsă. Printre muștruluieli mai mult de formă ale mamelor și doar așa ca să se știe cine este stăpânul în casa aceea, mâncam din picioare, dar cu ochii spre patul moale care ne aștepta cald și unde ne trăiam visele.

Pot sa spun ca am avut o copilarie ca în basme: dimineata joacă, la prânz joacă, seara iar joacă.

Un joc care ne plăcea tare mult era: noua pietre. Apoi de-a mijita. Unul dintre noi era cel care mijea, se așeza cu fața spre copac și începea să numere în timp ce noi ne ascundeam dupa sălcii, prin sălcii, prin stufărisul din baltă. Când cel care conducea jocul striga „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!” începea căutarea. În timp ce el ne căuta, trebuia să ajungi repede în locul unde se mijea și să scuipi pe salcie. Cel care nu ajungea și era prins fără să scuipe era cel care mijea. N-am să uit niciodată bucuria și fiorii care-ți treceau de teama să nu fii prins. Ne jucam așa până trecea cam fiecare pe la postul de mijit.

Eram neobosiți. Începeam alt joc, acesta chiar periculos. Căutam cea mai mare salcie care avea crengile aplecate, ne suiam în ea și toți în cor cântam „hai să ne jucăm, să ne legănăm, sus la cer ca să zburam și apoi jos să ne dăm”. Și în momentul acela ne aruncam și prin alunecare pe crengi ajungeam până jos. Era un joc foarte antrenant. Nu aveam parcuri cum au acum copiii, dar din crengile salciilor ne făceam leagăne.

Nu ne păsa de foame pentru ca aveam la îndemână cel mai ecologic și hrănitor aliment: ciacana. Rădacina de la papură, o scoteam, o curățam și o mestecam. Avea exact gustul laptelui praf. Dupa ce ne linișteam foamea începeau alte jocuri: omul negru sau dacă găseam o broască cu capac (broască țestoasă) o puneam pe patru bețe ca să joace și-i cântam cât ne ținea gura. Ca să ne mai liniștim jucam sfoara sau pietricica.

Se apropia seara și noi cu picioarele goale alergam fericiți pe iarba fragedă și moale. Era cazul să ne facem planul pentru o masă mai consistentă. Stabileam de la cine să furăm din gradină pepeni, căuni, porumb, carofi pe care-i coceam. Pepenii ne țineau în loc de apă. În fiecare seară luam de la altcineva. Nu era o hoție vinovată pentru că aveam grijă să luăm de la fiecare pe rând. Părinții știau și ei, dar cu zâmbetul pe buze se prefăceau că sunt prăduiți de hoți adevărați.  După masă era timpul să plecăm spre casă. Atunci ne aminteam de vitele de care trebuia să avem grija, dar ele deja erau acasă. Bineințeles că se lăsa cu pedepse, însă nu însemna nimic pe lângă ziua minunată pe care o avusesem între prietenii de joacă.

Prin clasa a IV-a ne găsiserăm un joc și mai provocator: „De-a războiul”! Asta după ce învățasem la școală din manualul de istorie despre luptele care s-au dat pe pămânul nostru și din ce mai știam de la bunica și bătrânii satului despre războaiele pe care le-au apucat, despre cât de greu a fost și pentru cei care au plecat la război, dar și pentru cei rămași acasă care au îndurat foamea, teama și nesiguranța pentru ziua de mâine. Pot să spun că ajunsesem o patrioată convinsă.

Jocul care ne plăcea îl organizam la marginea satului, unde aveam loc de alergat și de camuflaj printre măturici înalte cât salcia, prin baltă, sălcii, stuf și papură. Ne jucam mai mult în vacanțe sau duminicile când aveam mai mult timp liber. Ne împărțeam în două echipe: cea a românilor și cea a turcilor. Eu întotdeauna făceam parte din echipa românilor, în schimb, vărul meu, Gheorghiță, de care eram foarte apropiată, era în echipa adversă. Armele de luptă, săbiile, ni le făceam din nuiele de răchită. Mânerele le încrustam cu cuțitașele cu modele diferite, fiecare cu modelul său. Săbiuța mea, mi-o făcuse unchiul Ionel, tatăl lui Gheorghiță, care era foarte priceput în lucrul cu lemnul. Câmpul verde de pe islazul văcuțelor era locul unde se dădea bătălia, iar noi, micii soldați, cu piciorele goale, cu sabia deasupra capului, așteptam comanda de atac a conducătorului care pentru noi, românii, era Vasilică, prietenul meu cel mai bun, iar pentru echipa cealaltă era Gheorghiță, vărul meu. Și nu au fost aleși oricum: erau pricepuți în ale războiului și aveau tactici precise ca să învingă armata adversă. Mi-aduc aminte de una din luptele noastre. Echipele erau aliniate față-n față într-o liniște deplină așteptând comanda de atac a căpitanilor. Aveam fiecare stabilit soldatul cu care trebuia să luptăm. Eu mă duelam cu vărul meu.

–         La atac! strigară căpeteniile.

În țipete și zdrăngănit de săbii pentru intimidarea inamicului, am pornit către turci. Cum Gheorghiță era iscusit în mânuirea sabiei, m-am gândit să schimb tactica și am folosit altă armă de luptă găsită chiar pe islazul pe care-l apăram, un bolovan pe care l-am aruncat către adversar. L-am nimerit drept în frunte și rezultatul a fost un cucui cât un ou de gâscă. Lupta s-a încheiat cu retragerea trupelor turcești în frunte cu conducătorul lor rănit, chiar regula războiului permitea asta pentru îngrijirea răniților. Vărul meu s-a speriat de cucuiul uriaș și a început să țipe de se auzea și în sat. Cred că uitase că era comandantul echipei turce, acum era un copil care nu voia decât să fie lângă mama lui. Ambele tabere am pornit spre casa bunicii care ne-a împăcat după ce, cu leacurile ei, l-a doctoricit pe vărul meu care avea în frunte un cucui atât de mare încât nu puteai să nu crezi că vine de la război.

Eu însă, războinica româncă, am primit o corecție de la mama chiar cu săbiuța mea încrustată cu floricele interzicându-mi să mă mai joc în lupte. Bunica, în schimb, m-a lămurit liniștit și pe înțelesul meu: Bunica, fetele nu merg în război, ele stau acasă. Țes, cos, torc lână, împletesc, cresc copii, fac mâncare pentru soldați.

De atunci, când băieții se jucau de-a războiul, eu și prietenele mele pregăteam mâncare în castronele mici de lut din iarba și floricelele pe care le găseam pe islaz. Duceam bravilor soldați întăritoare de la româncuțele harnice. Și, nu-i așa? În jocul lor, copiii pot fi orice: luptător, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zmeu, călăreț. Doar să viseze!

Credeți-mă pe cuvânt, în copilăria noastră eram fericiți de dimineața până seara și chiar nu știu de unde ne venea asta! Poate de la apă sau de la soare, mai știi, poate că locul acela era fermecat!

Ce știu însă este că ne găseam de treabă toată ziua și ne bucuram de tot ce făceam cu mâna noastră. Atunci nimic nu ne venea din cer de-a gata! Știam că mama natură era darnică și ne făceam timp, chiar printre toate treburile pe care le aveam să ne uităm prin jur și să ne servim cu de toate chiar de la sursă, de fapt de lângă noi… Și aveam de toate pentru că știam unde să le căutăm. Chiar acolo în sânul Mamei Natura.