CORONIȚA CEA GHIDUȘĂ ȘI OUL NOROCOS

În primăvară, după o lungă perioadă de post, se apropiau

Floriile, sărbătoare așteptată cu multă bucurie mai ales de noi,

copiii, care primeam împărtășanie ca să ne fie iertate păcatele,

care erau destule… Mai uitam să ne închinăm seara și dimineața,

nu ascultam de părinți, mâncam de dulce pe furiș în post, răs-

pundeam necuviincios mamei, bunicii sau vreunei vecine… și

aveam atâtea păcate că nu le mai știam numărul. Abia așteptam

să ne împărtășim ca să scăpăm de ele.

Cum ne trezeam, în dimineața de Florii, mama ne îmbrăca

frumos și ne pregăteam să mergem la biserică unde se făcea

slujba de sfințire a salciei și împărtășirea celor care au ținut

post până atunci. După ce îi spuneam părintelui păcatele ascunse

pe care le aveam, treceam apoi pe la mama, bunica, vecinele,

mătușile ca să le sărutăm mâna și le ceream iertare dacă le

supărasem în vreun fel și primeam „miericică”, cum îi spu-

neam noi, de la părintele… și mai ușori ca fulgul, împăcați,

fericiți și din nou gata pregătiți pentru alte păcate.

După slujbă, luam o mână de crenguțe de salcie sfințită

acasă și puneam crenguțe pe la uși, ferestre, garduri, icoane, în

grajdurile animalelor. Păstram din ramurile de salcie sfințite de

Florii și pentru când ne îmbolnăveam, mai ales pentru atunci

când ne durea capul.

Despre salcie știam de la bunica Ioana o poveste. Se spune

că Maica Domnului, grăbindu-se să ajungă la fiul ei răstignit pe

Cruce, a ajuns la malul unei ape și a rugat toate plantele din jur

să o ajute să treacă apa, însă nici una nu s-a îndurat în afară de

o salcie care era pe malul apei învolburate care și-a aplecat o

crenguță să-i fie de ajutor la trecerea peste celălalt mal. Ca să-i

mulțumească, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie

să fie duse la sfințit la biserică în ziua de Florii și să fie spre

folosul oamenilor. După ce mi-a povestit bunica această poves-

te am început să iubesc mult acest copac care ne ținea drept

ascunzătoare în jocurile noastre de-a Mijita, ale cărui crengi

erau cele mai minunate leagăne pe care le-am avut și tot la

umbra lui luau viață visele care se înfiripau în mintea mea

fragedă de copil de atunci.

Noi, copiii, în cinstea salciei, atât de iubită de Maica

Domnului, organizam un joc în fiecare an de Florii. Ne făceam

coronițe din ramuri de salcie, le puneam pe cap și așa, unul

după altul, mergeam la Dunăre unde făceam o întrecere între

coronițe. Jocul avea niște reguli precise. Întrecerea se făcea

între echipe de patru copii. Stabileam locul de unde aruncam

coronițele și până unde trebuiau să ajungă, ne alegeam echipe-

1. Conducătorul jocului care de obicei era unul dintre părinți,

arbitra jocul. La start dădeam drumul la coronițe pe apă și

începeam cu prima echipă și care coroniță ajungea întâi la locul

stabilit, era câștigătorul. Ceilalți copii erau obligați să dea

caștigătorului un ou roșu de Paști. Și tot așa jocul continua

până se terminau toți copiii. Aveam și galerie din care făceau

parte părinții și vecinii care urmăreau cu bucurie întrecerea

noastră. Totuși, observam că cei mai mari câștigau întotdeauna.

Mai târziu mi-am dat seama de ce. Aruncau coronițele mai la

adânc, acolo unde apa era mai repede și de aceea câștigau.

Părinții știau și ei asta. Chiar mustăceau pentru că și ei, la rân-

dul lor, au fost păcăliți când erau mai mici, dar ne

lăsau să ne dăm seama singuri. Întrecerea nu era o competiție, era prilej ca

la o zi de sărbătoare să ne bucurăm de soare, de privirile calde și

fericite ale părinților, că eram sănătoși, fericiți și ușurați prin

împărtășanie de toate păcatele șotiilor și năzbâtiilor copilărești!!