Aceea a fost ultima mea colindă din copilărie!

O COLINDĂ ÎN COARNELE BERBECULUI
Sărbătorile din anul acesta, dar mai ales Colindul când

s-au perindat prin curtea noastră cete de copii din tot orașul, m-au

dus cu gândul la vremurile din copilăria mea, când și eu, copil

ca și ei acum, mergeam cu colinda prin tot satul, fără teamă de

câini. Bine, ne mai speriam de câte o ceată de băieți care ne

luau tobițele cu dulciuri, dar strângeam repede altele.
De data aceasta însă o să povestesc despre o seară mai
specială de Ajunul Crăciunului, când am plecat cu colinda prin
sat cu prietena mea, Vasilica, care venise în vacanță la sat de la
Tulcea la bunica ei, mătușa Paraschiva.
Mama ne-a atras atenția că nu se mai cade să mergem cu
colinda, că deja suntem mari și că s-ar putea întâmpla ca în loc
să primim daruri, să ne pună lumea la treabă prin curte.
Așa era atunci, dacă erai mai mărișoară, fetele nu mai
mergeau cu colinda, iar eu atunci eram tocmai în acea perioadă.
Însă gândindu-ne la un venit pe care puteam cu ușurință să-l
strângem, ne-am hotărât să ne asumăm riscul și să mergem. Și
ne-am făcut planul!
Mai întâi ne-am propus să mergem pe la mătuși, vecine,
nașe, bunici și am așteptat să se însereze repetând colindul și
nu orice fel de colind, ci unul vechi și foarte lung, Valerom și
flori de măr!
Am luat câte o trăistuță pentru fiecare și am început să
colindăm de la capătul satului din mahalaua noastră și prima
casă unde am intrat a fost la mătușa Gafița.
Pentru că vecinele mă cunoșteau, eram primită cu drag în
casa lor și dacă am văzut că ne merge, am început să colindăm

la rând peste tot în sat. Însă treceam cu vederea, când la câte o
casă ne mai luau peste picior, că ar avea ceva treabă pentru noi,
dar ne făceam că nu ne prindem și plecam mai departe cu

colinda, mai ales că aveam o colindă lungă și deci nu ne

câștigam banii pe nedrept.
Și cu cât înaintam prin sat, tortițele se umpleau, bănuții
se strângeau în buzunarul cusut pe dos la pieptarul cu care
eram îmbrăcată.
Mai aveam doar câteva case și terminam de colindat
aproape tot satul când am ajuns și la poarta nașei Ioana.
Încercăm să deschidem poarta, dar era închisă și am

început să strigăm: „Nașă Ioană, nașă Ioană!”, dar nu ne
răspundea nimeni. Ne ridicăm ușor pe vârfurile picioarelor și
din casă se vedea lumina din bucătăria de iarnă, în care erau
adunau toți. Atunci mi-a venit ideea să sărim gardul, că știam
că nașa ținea câinii legați. Prima am sărit eu că doar eram la
nașa mea, Vasilica mi-a dat torbițele cu ce adunaserăm și s-a
urcat și ea pe gard să sară în partea cealaltă, dar când a prins
mai mult curaj ca să sară jos, poalele rochiei cu care era îmbrăcată

i s-au agățat de o scândură și așa cum era agățată de gard,
rochia a început să parie și în final a ajuns jos, dar cu poalele
ferfeliță. Cu pași șovăitori am început să ne apropiem de bucătăria

de unde venea lumina și am început din nou să strigăm,
dar de data aceasta cu vocea din ce în ce mai slabă.
„Nășică Ioană, nășică Ioană!”
Când să ajungem aproape de ușă, a ieșit de undeva din
spatele casei un berbec. Doamne, știam cum arată un berbec,
dar ăsta era uriaș și cu o viteză cum nici nu mi-am închipuit ne-a

trântit la pământ și a început să ne împungă cu coarnele lui
răsucite, când pe una, când pe alta. Dacă mai devreme nu mai
aveam voce, acum am început să zbierăm cât ne ținea gura de
au ieșit toți din casă speriați de ce se întâmpla în curtea lor. Ne-au

luat în casă, speriate și albe la față ca varul, dar și nășica era
la fel.
Nașul repede s-a dus la vecina lor, baba Chilina, și a
adus-o acasă să ne descânte de sperietură. Ne-a dat să bem apă
din patru colțuri ale cănii și apoi ne-a așezat lângă plită să ne
încălzim. Apoi ne-au omenit cu ce aveau mai bun prin casă și
ne-au pus în torbițe destule dulciuri, ca să fim mulțumite, și un
bănuț destul de mare care ne-a făcut „ochii cât cepele”. După
care, ce-i drept, ne-a mai trecut spaima și am început să gândim
mai pozitiv.
Adevărul că darurile și primirea pe care ne-au făcut-o au
ajutat mult și parcă ne-a mai venit inima la loc și am dat-o în
râs, dar, după mine, era cam „râs cu plâns”.
După ce ne-am mai liniștit, nașul nu ne-a mai lăsat să
plecăm singure acasă și ne-a dus până la poarta casei.
Cu toate că mai aveam ceva case pe unde să mai colindăm,

nu ne mai gândeam la asta, bucuroase că am ieșit întregi
din coarnele berbecului.
Am ajuns acasă, dar ne-am hotărât să nu-i povestim mamei

întâmplarea cu berbecul și despre sperietura pe care am
tras-o. Am intrat în camera unde dormeam, am numărat banii,
am împărțit frățește dulciurile și câștigul, am ajutat-o pe prietena

mea să-și coasă rochia să nu vadă nimeni și încă speriate,
ne-am pregătit de somn.
Și în noaptea aceea, în visul meu, se făcea că am colindat
prin tot satul, dar cum ne apropiam de ulița nașei ne fugărea
berbecul cu coarnele lui răsucite.
Și, în coșmarul din visul meu, berbecul nu numai că ne
fugărea, ba chiar ne-a luat și darurile primite cu care și-a împodobit

coarnele!

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.