COINCIDENȚE FERICITE ȘI TALISMANE NOROCOASE

COINCIDENȚE FERICITE ȘI TALISMANE NOROCOASE
Ana a iubit întotdeauna caii și mai ales pe cei albi. Din copilărie
i se trăgea asta, atunci când visa cu ochii deschiși să aibă și în curtea
lor măcar unul, așa cum aveau părinții prietenilor ei. Își amintește cum
de câte ori vedea un cal alb, știa că era ziua ei norocoasă și că totul îi
va merge ca pe roate. Din copilărie rămăsese talismanul în care credea
cel mai mult. Ziua despre care povestește se anunța după inima ei,
frumoasă și fără niciun semn că ar veni ploaia, așa cum știa de mică, iar în
calendarul ortodox se sărbătorea ziua Sfântului Ilie. Pentru liniștea ei
s-a mai uitat o dată pe cer ca să-i citească cu atenție semnele și să vadă
dacă era cazul să facă planul pentru grătarul la care se gândea încă de
la începutul săptămânii. Cădea într-o sâmbătă și își dorea mult ca să
petreacă ziua liniștiți în doi și unde mai pui că le pica bine o zi fără prea
multă agitație, obosiți din celelalte zile și ocupați de dimineață până
seara cu serviciul și altele pe deasupra.
Frica de ploaia din ziua Sfântului Ilie o ducea cu ea de când era
mică, chiar și acum la vârsta pe care o avea aștepta să vadă dacă începea
ploaia cu tunete și fulgere. Ana își amintea asta în fiecare an, cum în
dimineața sărbătorii Sfântului Ilie, bunica îi aduna în jurul ei pe toți
nepoții ca să le povestească despre Sfânt, doar că dintre toți, cel mai
fidel ascultător era ea, ceilalți se duceau la joacă ca să vadă cu ochii
lor ce se întâmplă pe cer și poate până începea ploaia mai aveau timp
de o tură de alergătură. Ea stătea lângă bunică, aproape că se băga în
sufletul ei și asculta tot ce povestea aproape nemișcată și în același timp
temătoare de ce se va întâmpla și ca prin vis auzea ce-i povestea bunica
și parcă cuvintele veneau de undeva de departe… că Sfântul Ilie era tare
mândru și de ziua lui îi plăcea să se arate pe cer îmbrăcat în cele mai
frumoase haine din mătase albă, pe cap avea o coroană de aur, într-o
mână avea un sceptru, iar în cealaltă mână un bici cu fir subțire aurit
cu care șfichiuia caii albi de la caleașca și ea aurită, apoi mergea pe norii
jucăuși în toată măreția ca să-l vadă toți din Cer, dar și cei de pe Pământ
cât de puternic era. Prima vizită o făcea Tatălui Ceresc pe care-l întreba
nerăbdător dacă este ziua lui. Dumnezeu, care-l știa cât era de aprig
și că îi plăcea să se arate în plină forță și să anunțe ziua lui cu tunete,
fulgere și potop de ploaie, nu-i spunea niciodată adevărul:
– Ilie, Ilie, ai uitat că ziua ta fost săptămâna trecută? spunea Dumnezeu

Tatăl. Supărat că i se ascundea când era ziua lui cu adevărat, pornea
imediat ca o furtună, mânios, cu caleașca pe Cer și arunca pe pământ
cu fulgere și potop de ploi. Își amintea de această poveste întotdeauna
de ziua Sfântului și o trăia în fiecare an cu aceeași intensitate. Chiar și
mai târziu îi rămăsese această teamă și mai ales dacă pleca la drum se
temea să nu o apuce un potop ca cel din copilărie.
Așa a făcut și atunci într-o zi de iulie în ziua Sfântului. Când a văzut
ce zi frumoasă se anunța, s-a gândit că este o zi tocmai bună ca să facă
un grătar în curte cu Mitea, soțul ei. De multă vreme se gândea să
petreacă o zi mai liniștită doar în doi.
Cu atenția unui meteorolog, Ana a studiat bine cerul și cum nu
dădea niciun semn care s-o sperie a început să-și adune cele trebuincioase

grătarului și tocmai când era în toiul pregătirii a auzit telefonul soțului.

Precipitat, ca să nu-i strice cineva programul de relaxare în
familie, dar nici să-l ignore, a răspuns la telefon. Din curte, unde trebăluia

câte ceva pentru masă, Ana a auzit ce răspundea la telefon: Da,
sigur, ajung imediat! Nu era ceva neobișnuit, asta i se mai întâmplase și
altădată ca să fie chemat de acasă și în zilele libere. Știa că atunci când
avea o urgență pleca imediat și acum trebuia să meargă în localitatea
unde era chemat pentru o treabă urgentă care nu suporta amânarea.
L-a văzut cum se uita spre ea cu părere de rău și îi simțea supărarea
că nu puteau să petreacă ziua cum o doreau și l-a auzit spunând:
– Ce zici, Ana, dacă renunțăm la acest grătar și plecăm într-o plimbare

împreună? Nu am de făcut mare lucru acolo, ci doar să fac o constatare

la fața locului și, imediat ce termin treaba, tragem o fugă până
în satul vecin la unchiul Ilie ca să-i facem o surpriză că nu am mai fost
de multă vreme pe la ei. Știi bine cât de primitori sunt și poate așa ne
facem și niște provizii de legume și fructe.
Cum să nu-și amintească asta? se gândea Ana… Unchiul Ilie le făcea
întotdeauna provizii cu de toate și asta chiar de la începutul căsătoriei
lor, iar Mitea avea ceva mai aparte pentru unchiul Ilie și mătușa Ioana.
Știa de la el că erau cei care-i făceau cele mai multe bucurii când era
copil și una dintre ele era plimbatul cu căruța. Și unde mai pui că își
găseau puțin timp ca să mai vorbească și de-ale lor și ce să mai zică că
își clăteau ochii cu frumusețile din jur. Și-a mai aruncat încă o dată
ochii pe cer și cum nu a văzut niciun semn că venea ploaia a plecat cu
bucurie și sigură pe ea.
Numai că, aproape de localitatea unde trebuiau să ajungă, s-a pornit

din senin o ploaie cu bulbuci și atât de mare cum de mult nu mai
văzuseră. Începuse să se cam teamă de ce era afară, numai că mai mult|
i-a speriat, a fost doar o rafală așa cum erau ploile de vară, care așa cum
veneau la fel de repede treceau. Imediat ce a mai stat ploaia au plecat
mai departe și după ei și celelalte mașini. Dintr-odată au văzut că la nici
douăzeci de metri în fața lor au apărut trei căruțe care, fără să se asigure,
au început să traverseze șoseaua națională. Tot pe acolo treceau mașinile

una după alta și a văzut cum a trecut prima căruță, apoi a doua, se
apropiau și ei de locul acela tocmai când se pregătea să treacă și a treia
căruță. Norocul lor a fost că Mitea era un șofer bun și a pus o frână pe
care încă o aude și acum. Din momentul acela timpul trecea cu încetinitorul

și parcă a stat în loc. Ana a văzut cum calul alb de la căruță
a ajuns deasupra mașinii și acoperise tot geamul și din locul din dreapta
unde stătea se uita în sus spre el cu milă printr-un ochi de geam. Într-o
fracțiune de secundă i-a trecut prin minte să se uite pe Cer ca să mulțumească

Domnului pentru tot și atunci a văzut caleașca cu doi cai albi
a Sfântului Ilie cum se apropia de pământ, iar Sfântul Ilie, cel de care
se temea, o privea cu milă. Atunci a înțeles că Sfântul Ilie, cel de care îi
era frică în copilărie, a ajutat-o trimițând calul alb peste mașină ca să-i
apere de cioburile geamului care se spărsese atunci când osia căruței
a trecut prin el. Și atunci, în momentul acela, a simțit că viața îi trecea
prin fața ochilor și s-a liniștit deodată și s-a văzut copil, dar cu bucuria
de-atunci într-o zi de Sfântul Ilie. Îl vedea pe sfânt, dar nu ca în povestea mamei

sau a bunicii, ci în realitate îmbrăcat într-o haină lungă și
albă, pe cap având o coroană aurie și, curios, în mâna care ținea biciul
avea de data aceasta o baghetă de aur cu o bilă în capăt cât o minge de
mărime mijlocie și nu era aspru cum știa de la bunica, acum era frumos
și blând, iar în jurul lui radia o lumină care o liniștea. Sfântul îngrijorat
îi făcea cu mâna și o încuraja. Atunci a început să zâmbească la gândul
că Sfântul de care s-a temut atâta vreme era bun și în clipa aceea i s-a
făcut o milă imensă de calul alb care era deasupra mașinii lor. Avea un
sentiment de iubire amestecată cu milă pe care nu o mai întâlnise. Era
fericită și parcă plutea prin nori fericită să ajungă în caleașca Sfântului.
S-a trezit la realitate când o voce o întreba:
– Doamnă, sunteți bine?
A văzut că era în câmp și din fața lor venea o mașină a poliției, iar
când s-a uitat în spate erau mașini oprite și în jurul lor persoane care se

uitau curioase și speriate. Ana s-a uitat în jurul ei și mirată a văzut cum
calul alb era pe câmp și păștea iarbă liniștit, băiatul din căruță stătea
lângă căruța răsturnată, iar alături de ea era Mitea. Ca și ea era speriat și
amețit. Poliția, după măsurători și rutina obișnuită a unui accident i-a
condus pe toți la sediul poliției nu departe de acolo. Nu le-a luat mult
timp ca să se lămurească pentru că la venire spre accident filmaseră
totul așa cum se întâmplase. În procesul verbal au arătat că băiatul era
vinovat și cum era minor voiau să tragă la răspundere părinții ca să plătească

pagubele mașinii. Despre pretenții nici vorbă, trecuseră fiecare
prin frică și atunci erau bucuroși că scăpaseră cu bine și mai primiseră
o șansă la viață. Ziua aceea putea să fie ultima zi din viața lor.
Și acum după mulți ani, Ana nu poate să nu creadă că au fost coincidențe

care i-au lămurit multe lucruri. Era ziua de care se temea cel
mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în
copilărie.

Brs_0980

Articole similare

UN PUZZLE DIN BUCĂȚI DE SUFLET AUTOR ANGELELA DUMBRAVĂ TULCE- De când am început și eu să înțeleg cum stă treaba pe lume și mai ales în ziua când împlineam anii, că eram mică sau mai mare și chiar acum când sunt o femeie în toată firea, de multă vreme la casa ei, mama încă îmi povestește în felul ei cântat despre tata Vasile pe care nu l-am cunoscut. Grija ei cea mai mare este ca în apropierea zilei când împlI- nesc anii sau imediat după ce trece să-mi spună o altă întâmplare cu tata. Povestea mi-o spunea acolo unde o prindea momentul aducerilor aminte din viața ei. Când era la ea acasă se așeza pe canapeaua din bucătărie sau pe fotoliul verde și încăpător când era la noi. Și ca un ritual mă chema lângă ea ca să-mi vadă ochii când povestea și mă privea lung uitându-se în ochii mei duios, dădea din cap și ofta din greu, un oftat atât de adânc și parcă venit de undeva dinăuntrul ei, acolo unde avea adunate multe. Îmi dădeam seama după oftat cât de greu îi era să povestească. Nu mă ținea prea mult să mă frământ și cu inima la gât, că începea: – Fata mamei, ai venit pe lume pe o iarnă tare grea. Dacă ai fi văzut cum zăpada ajungea până la coroana salciei, iar nămeții erau mai înalți decât casa! Nimeni nu și-ar fi dat seama că acolo trăiau suflete de oameni, dacă nu se zărea firicelul de fum care se strecura printre ei. Ca să spun drept, nici eu nu mai văzusem până în anul acela așa iarnă și nici ai mei care apucaseră mai multe ierni decât mine, dar auziseră de pe la bătrânii lor despre ierni ca aceea… și mama rămasă pe gânduri căuta cu ochii acele ierni din vremuri de demult. Ehei, parcă a fost mai ieri, fata mamei! Erai un boț cu ochi si pentru că era atât de ger afară și chiar dacă plita duduia în casă era tot frig, așa că te băgam într-o mânecă de cojoc. Norocul meu atunci a fost că mama m-a lăsat să stau cu surorile mai mici, Gafița și Maria, altfel nu știu ce m-aș fi făcut sin- gură fără o mână de ajutor în toată casa și curtea. Și unde mai pui, cu un copil abia născut. Ziua mai era cum era, dar nopțile erau grele și lungi. Se auzea din casă cum trosneau crengile copacilor sub greutatea zăpezii și cât era noaptea de lungă nu puneam geană pe geană de frica lupilor. Urlau lung a foamete, erau hămesiți și dădeau târcoale satului, ba intrau și prin curți căutând de mâncare. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară pe timpul nopții. Trebuia să aduci în casă de cu seară tot ce aveai nevoie, altfel nu puteai ieși noaptea afară de frica lor și mai ales de frica gerului care te înlemnea pe loc. Dunărea era înghețată tun și ca să avem apă de băut sau pentru nevoile casei, când timpul se mai înmuia, așa pe la amiază, adunam zăpada de prin locurile mai dosnice pe unde nu umblase nimeni, o puneam în găleți ca să se topească și așa aveam apă de băut. Ce ne mai trebuia pentru casă, ne aducea tata. Trecea Dunărea pe gheață cu căruța și ne aproviziona cu ce mai aveam nevoie. Câteo- dată o aducea și pe mama cu el. Mai mult ca să scape de gura ei și care se plângea tot timpul de mine, ba că n-o ascult și mai ales că nu vreau să stăm la ei pe timpul iernii. Asta era cea mai mare supărare a ei și cum ajungea începea să bombăne supărată: – Așa aș scăpa și eu de toate grijile pe care le am cu voi… și imediat începea cu văitatul: Crezi că așa se crește un copil, Miluțo? La un copil îi trebuie frecție, dat drumul la sânge ca să nu facă strâns și câte altele! Și dădea din mâini supărată ca și când vorbea cu pereții. – Acum să nu-ți închipui că nu-i înțelegeam îngrijorarea, spunea mama, dar nu puteam să plec din casa unde-am stat cu omul meu. Și mă gândesc, cu mintea de-acum, că nu degeaba am trăit pe lângă ea. Am învățat cam tot ce știa, așa că am avut grijă să nu te îmbolnăvesti de nicio boală. Creșteai sănătoasă și frumoasă ca o floare. Parcă aveai apă la rădăcină, mamă! După ce s-a mai înmuiat vremea, Dunărea a început să se dezghețe, iar sloiurile erau așa de înalte că le vedeam din casă. Acum nici ai mei nu mai puteau să ajungă la noi, doar atunci când se făcea un ochi lim- pede pe Dunăre și asta doar când nopțile erau din nou geroase și se făcea un pod de gheață, de-a latul ei. Când ai mei nu mai puteau să treacă Dunărea, ne veneau alte ajutoare. Ajungea la noi socrul Iftim de la Vulturul cu căruța încărcată. Și ce nu ne aducea și el! Erau oameni tare harnici și în magazia de iarnă aveau de toate: făină, icre, pește uscat, legume, brânză la butoi, carne pusă la cavarma, cârnați afumați, miere de albine. Soacra mea era o femeie darnică și pricepută la bucă- tărie, ne trimitea plăcinte făcute de ea și alte bunătăți că uite, numai când mă gândesc la asta îmi lasă gura apă. Si uite așa, fata mamei cu un ajutor de colo, cu altul de dincolo și cu ajutorul lui Dumnezeu am tre- cut de iarna aceea grea. După asta au venit și alte anotimpuri, dar noi, fata mamei, nu am plecat din căsuța noastră… și după o pauză cât să-și tragă sufletul ca să bea o înghițitură de apă, mama a început să depene mai departe aducerile-aminte: – Eu cred că te-ai născut cu noroc! Atâta zăpadă nu am mai văzut niciodată. Să știi că ai avut un tată bun! Lumina casa și locul unde intra. Așa ca tine, mamă! Tu semeni cu el picătură de apă, ai fruntea lată și părul blond. Când mă uit la tine, parcă-l văd în fața ohilor. Numai ochii îi ai de la mine, dar și în ochi și-a lăsat lumina și blândețea lui. Să știi de la mine, fata mamei, că am trecut și noi, ca toți tinerii care se iubeau prin gura satului, n-am fost ocoliți de vorbe și mai ales ale unei fete și ale familiei ei, dar și ale celor din sat care țineau cu ei. Fata de care vorbesc o chema Parasca și era cam de seama mea. Nu pot să spun că era mai frumoasă sau mai urâtă ca mine, dar pe vremea aceea nu te întreba nimeni că erai fată sau băiat dacă vrei să te măriți sau să te însori. Când credeau părinții că era timpul pentru asta, mergeau în pețit la fetele de măritat, așa cum s-a întâmplat și cu ea. Într-una din duminici părinții Parascăi s-au trezit cu familia lui Vasea la poarta lor. Cum se cădea, au spus de unde veneau și pentru ce, au stat la masă, au făcut vorbele și, după ce s-au înțeles cu organizarea nunții, în două săptămâni urmau să o ia la el acasă. În satul nostru nu era duminică în care să nu se facă hora, doar în zilele de post erau alte obiceiuri, dar și atunci tinerii se întâlneau și jucau Borșul, Lumânărica, dar și alte jocuri care se jucau doar atunci. Fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, hora se făcea pe terenul liber de lângă biserică. Acolo se adunau bătrânii, bărbații, mamele, bunicii și bunicile, vecinele curioase, băieții și fetele care abia se ridicau, copiii și cine mai erau în trecere pe acolo. Era tare frumos, mamă! La horă era care mai de care mai gătit decât celălalt și curioși să vadă ce se mai întâmpla prin sat. Ce fată se mai mărită sau ce băiat se însoară sau de-a cui era băiatul acela înăltuț care-i făcea ochi dulci fetei lui cutare, ce fată era mai gătită și cine au mai făcut vorbele de însurătoare și măritiș. Doar acolo, la horă, puteai să afli tot ce se petrecea prin sat. Vasea venea și el în fiecare duminică la logodnica lui și ajungeau la horă ca să-i vadă lumea și mai ales Parasca voia să se fălească cu tânărul oacheș, logodnicul ei. Nimeni nu se lua de ei și nici nu le scoteau vorbe prin sat pentru că erau logodiți. În duminica de care povestesc la horă eram și eu. Atunci m-am văzut prima dată cu tatăl tău. Ne uitam unul la altul și parcă nu ne mai puteam lua ochii unul de la altul, mamă. Tatăl tău era în mijlocul horei și se uita pe cine să cheme și dintre atâte fete m-a ales pe mine. Am crezut că a căzut cerul pe mine și până să ajung la el eram roșie la față ca racul scos de la fiert. Începuse să-mi bată inima așa tare că zici că o alerga cineva, ce mai, o luase la trap de-a binelea. Când m-a luat de mână am crezut că m-a curentat un fulger și crede-mă, afară era o zi senină și frumoasă. Din acea duminică nu îmi mai puteam lua gândul de la el. Orice făceam îl vedeam în fața ochilor: dacă mergeam să aduc apă de la Dunăre era cu mine sau eram cu vacile la baltă și el era acolo, mergeam cu tata la Cherhana cu pește, era lângă mine. Nu puteam să mi-l scot din minte și gata. Prin sat începuseră vorbele că Vasea, băiatul lui Nea Iftim, nu mai vrea să facă logodna cu Parasca. Și când treceam prin sat toți cei pe lângă care treceam își dădeau coate și vorbeau șoptit între ei. Părinții lui Vasea, Iftim și Matroana, erau oameni tare de treabă și nu și-ar fi călcat cuvântul cu una cu două, dar ca să nu-i ia lumea la ochi că nu sunt oameni de omenie, au trecut peste rușine, și-au luat inima în dinți și au mers la părinții fetei și le-au spus așa cum au înțeles de la băiatul lor că iubește altă fată din sat. Și tatăl lui care era un om vesel a spus mai în glumă mai în serios (ca să mai descrețească frunțile): – Vedeți că tot în satul ăsta îl trage ața, aici unde sunt fete frumoase și acuma știți că nu se poate dragoste cu de-a sila, a spus tatăl lui Vasea. Din ziua aceea au început clevetirile prin sat. Că Miluța era vino- vată, ea i-a făcut ochi dulci băiatului. Nu-i este rușine că erau prietene bune și au copilărit împreună și este de aici. Și satul ajunsese care pe care. Nu te pui cu inima și ochii omului, spunea cineva de la Vale. Ce să facă și ei tinerii dacă s-au îndrăgostit de cum s-au văzut?… a mai spus altcineva. Și apoi nu este începutul de la ei, a spus Anuța, vecina de peste drum. – Vă amintiți de Maria, fata lui Ștefan, că așa a fost și la ei. Când părinții s-au împotrivit ca să fie împreună că și-au luat lumea în cap? Vorbele de tot felul ajungeau din casă în casă și de la un capăt la celălalt al satului. Pentru un timp, au avut cum să-și dea cu părerea și mai ales bunicile pe la poartă. Dar așa cum se spune „gura satului doar pământul o astupă” și noi, tinerii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru. Și în una din dimineți, ne-am trezit cu pețitori la poarta noastră. Ne așteptam la asta și cum în casa noastră eram multe fete, nu ne lipseau dulciurile, plăcintele și alte bunătăți, așa că pețitorii au fost multumiți de cum au fost primiți, s-au făcut vorbele, iar noi nu aveam ochi decât unul pentru celălalt. Nu știu ce-au vorbit părinții noștri, dar să știi că atunci oamenii când băteau palma era ca și o lege din zilele noastre. În unele situații mai țineau și ei seama când era vorba de dragoste, așa cum a fost cu noi. Știau și ei, mamă, că atunci când într-o casă este dragoste, acolo totul înflorește. Peste două săptămâni se juca hora în curtea noastră. A fost mamă, o logodnă ca-n povești! Despre asta ți-am povestit altădată. Acum vreau să-ți spun ce s-a întâmplat în ziua aceea. Acum i-a venit timpul acestei povești. Am cam îmbătrânit și povestesc atunci când îmi aduc aminte de ceva. Petrecerea era în toiul ei, noi doi eram obosiți și emoționați că ni se lipea gura de atâta vorbă. Știi cum se întâmplă în aceste zile, fiecare dintre nuntași voia să știe ceva și ne luau la întrebări când pe unul când pe celălalt despre aia și aialaltă că aveam clei în gură… ne-am luat de mână și la semnul meu am luat-o la fugă si am intrat în camera unde m-au gătit, să ne mai odihnim și să vorbim de ale noastre. Nici bine nu ne-am așezat pe pat când am auzit o bubuitură de zici că a trăsnit ceva undeva aproape. Și Vasea se speriase, dar nu arăta ca să nu mă sperii eu mai tare. Am ieșit repede din casă să vedem ce se întâmplă în curte. Era la fel ca atunci când fugisem în casă, toată lumea părea liniștită, vor- beau între ei, glumeau, tinerii jucau în horă, ne-am dat seama că numai noi am auzit bubuitura și ne-am gândit că este un semn rău. Când i-am spus mamei ce ni s-a întâmplat ne-a liniștit spunându-ne că „a fost un vânt rău” care a trecut pe lângă voi, dar a plecat. Se mai întâmplă cât- odată, așa cum a fost acum, să te nimerești în calea lui din întâmplare. – Să nu vă speriați că a venit special pentru voi. Ducă-se în pustiu, acolo unde-i este locul. Să nu vă gândiți că-i de rău, că pe oamenii buni Dumnezeu nu-i pierde așa cu una cu două! Eram tineri și am uitat de întâmplare, ne-am luat cu altele, cele ale tinereții. Ne pierdeam din ochi unul pe altul și unde era el eram și eu. Eram harnici, iar tatăl tău îmi lua treaba din mână, să nu obosesc. Te așteptam pe tine atunci, mai aveam câteva luni și te cunoșteam. Tatăl tău își dorea mult să aibă o fată care să semene cu mine, așa îmi zicea el, că fetele sunt mai miloase și o să aibă grijă de noi la bătrânețe… am auzit-o pe mama oftând. – Ei, mamă, dar nu-i după cum vrea omul, ci cum hotărăște Cel de Sus. Și într-o zi de toamnă frumoasă, îmi amintesc parcă și văd, era duminică, ne-am gătit frumos amândoi și am trecut Dunărea. Mer- geam la nuntă la prietena mea, Ilenca. Copilărisem împreună și mă bucuram că își găsise și ea rostul. Se luase și ea din dragoste ca și mine cu Vasea. Ne aveam ca frații. Dar am văzut că în ziua aceea Vasea nu prea era în apele lui. Îi curgeau sudorile pe față și că nu-și putea ridica mâna stângă sus, m-am uitat să văd de ce este și am văzut că-i ieșise o bubă neagră, urâtă. Se prefăcea că nu-i este rău, ca să nu mă sperii și am plecat la nuntă. Acolo i s-a făcut rău și când am văzut că nu se mai putea ține pe picioare, l-au urcat într-o căruță și a plecat cu tata și cumnatul Alexe spre Nufăru, acolo au trecut Dunărea și mai departe la spital. Nu mă întreba cum mă simțeam eu, dar acum nu-i vorba despre mine, tu, fată! Ai mei primeau vești de la spital. Mama atunci era un fel de felceră, moașa satului cum i se spunea. Veștile erau proaste, dar mie nu-mi spuneau, ca să nu mă sperie. Toată ziua mă țineam să nu plâng, ca să nu mă vadă ai mei. Noaptea însă plângeam pe înfundate cu capul în pernă… Îmi amintesc ceva care mă furnică pielea și acum când mă gândesc… era sâmbătă, așa pe înserat, când m-am apucat să mătur cur- tea. Îmi plăcea să mătur, foșnetul frunzelor căzute mă linișteau și cum obosisem am făcut o pauză ca să-mi îndrept spatele și am văzut aievea, așa cum te văd pe tine acum, cum pe poartă Așa l-am cunoscut pe tata, poveste cu poveste venită din inima mamei. Acum este și în inima mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *