COINCIDENȚE FERICITE ȘI TALISMANE NOROCOASE
Ana a iubit întotdeauna caii și mai ales pe cei albi. Din copilărie
i se trăgea asta, atunci când visa cu ochii deschiși să aibă și în curtea
lor măcar unul, așa cum aveau părinții prietenilor ei. Își amintește cum
de câte ori vedea un cal alb, știa că era ziua ei norocoasă și că totul îi
va merge ca pe roate. Din copilărie rămăsese talismanul în care credea
cel mai mult. Ziua despre care povestește se anunța după inima ei,
frumoasă și fără niciun semn că ar veni ploaia, așa cum știa de mică, iar în
calendarul ortodox se sărbătorea ziua Sfântului Ilie. Pentru liniștea ei
s-a mai uitat o dată pe cer ca să-i citească cu atenție semnele și să vadă
dacă era cazul să facă planul pentru grătarul la care se gândea încă de
la începutul săptămânii. Cădea într-o sâmbătă și își dorea mult ca să
petreacă ziua liniștiți în doi și unde mai pui că le pica bine o zi fără prea
multă agitație, obosiți din celelalte zile și ocupați de dimineață până
seara cu serviciul și altele pe deasupra.
Frica de ploaia din ziua Sfântului Ilie o ducea cu ea de când era
mică, chiar și acum la vârsta pe care o avea aștepta să vadă dacă începea
ploaia cu tunete și fulgere. Ana își amintea asta în fiecare an, cum în
dimineața sărbătorii Sfântului Ilie, bunica îi aduna în jurul ei pe toți
nepoții ca să le povestească despre Sfânt, doar că dintre toți, cel mai
fidel ascultător era ea, ceilalți se duceau la joacă ca să vadă cu ochii
lor ce se întâmplă pe cer și poate până începea ploaia mai aveau timp
de o tură de alergătură. Ea stătea lângă bunică, aproape că se băga în
sufletul ei și asculta tot ce povestea aproape nemișcată și în același timp
temătoare de ce se va întâmpla și ca prin vis auzea ce-i povestea bunica
și parcă cuvintele veneau de undeva de departe… că Sfântul Ilie era tare
mândru și de ziua lui îi plăcea să se arate pe cer îmbrăcat în cele mai
frumoase haine din mătase albă, pe cap avea o coroană de aur, într-o
mână avea un sceptru, iar în cealaltă mână un bici cu fir subțire aurit
cu care șfichiuia caii albi de la caleașca și ea aurită, apoi mergea pe norii
jucăuși în toată măreția ca să-l vadă toți din Cer, dar și cei de pe Pământ
cât de puternic era. Prima vizită o făcea Tatălui Ceresc pe care-l întreba
nerăbdător dacă este ziua lui. Dumnezeu, care-l știa cât era de aprig
și că îi plăcea să se arate în plină forță și să anunțe ziua lui cu tunete,
fulgere și potop de ploaie, nu-i spunea niciodată adevărul:
– Ilie, Ilie, ai uitat că ziua ta fost săptămâna trecută? spunea Dumnezeu

Tatăl. Supărat că i se ascundea când era ziua lui cu adevărat, pornea
imediat ca o furtună, mânios, cu caleașca pe Cer și arunca pe pământ
cu fulgere și potop de ploi. Își amintea de această poveste întotdeauna
de ziua Sfântului și o trăia în fiecare an cu aceeași intensitate. Chiar și
mai târziu îi rămăsese această teamă și mai ales dacă pleca la drum se
temea să nu o apuce un potop ca cel din copilărie.
Așa a făcut și atunci într-o zi de iulie în ziua Sfântului. Când a văzut
ce zi frumoasă se anunța, s-a gândit că este o zi tocmai bună ca să facă
un grătar în curte cu Mitea, soțul ei. De multă vreme se gândea să
petreacă o zi mai liniștită doar în doi.
Cu atenția unui meteorolog, Ana a studiat bine cerul și cum nu
dădea niciun semn care s-o sperie a început să-și adune cele trebuincioase

grătarului și tocmai când era în toiul pregătirii a auzit telefonul soțului.

Precipitat, ca să nu-i strice cineva programul de relaxare în
familie, dar nici să-l ignore, a răspuns la telefon. Din curte, unde trebăluia

câte ceva pentru masă, Ana a auzit ce răspundea la telefon: Da,
sigur, ajung imediat! Nu era ceva neobișnuit, asta i se mai întâmplase și
altădată ca să fie chemat de acasă și în zilele libere. Știa că atunci când
avea o urgență pleca imediat și acum trebuia să meargă în localitatea
unde era chemat pentru o treabă urgentă care nu suporta amânarea.
L-a văzut cum se uita spre ea cu părere de rău și îi simțea supărarea
că nu puteau să petreacă ziua cum o doreau și l-a auzit spunând:
– Ce zici, Ana, dacă renunțăm la acest grătar și plecăm într-o plimbare

împreună? Nu am de făcut mare lucru acolo, ci doar să fac o constatare

la fața locului și, imediat ce termin treaba, tragem o fugă până
în satul vecin la unchiul Ilie ca să-i facem o surpriză că nu am mai fost
de multă vreme pe la ei. Știi bine cât de primitori sunt și poate așa ne
facem și niște provizii de legume și fructe.
Cum să nu-și amintească asta? se gândea Ana… Unchiul Ilie le făcea
întotdeauna provizii cu de toate și asta chiar de la începutul căsătoriei
lor, iar Mitea avea ceva mai aparte pentru unchiul Ilie și mătușa Ioana.
Știa de la el că erau cei care-i făceau cele mai multe bucurii când era
copil și una dintre ele era plimbatul cu căruța. Și unde mai pui că își
găseau puțin timp ca să mai vorbească și de-ale lor și ce să mai zică că
își clăteau ochii cu frumusețile din jur. Și-a mai aruncat încă o dată
ochii pe cer și cum nu a văzut niciun semn că venea ploaia a plecat cu
bucurie și sigură pe ea.
Numai că, aproape de localitatea unde trebuiau să ajungă, s-a pornit

din senin o ploaie cu bulbuci și atât de mare cum de mult nu mai
văzuseră. Începuse să se cam teamă de ce era afară, numai că mai mult|
i-a speriat, a fost doar o rafală așa cum erau ploile de vară, care așa cum
veneau la fel de repede treceau. Imediat ce a mai stat ploaia au plecat
mai departe și după ei și celelalte mașini. Dintr-odată au văzut că la nici
douăzeci de metri în fața lor au apărut trei căruțe care, fără să se asigure,
au început să traverseze șoseaua națională. Tot pe acolo treceau mașinile

una după alta și a văzut cum a trecut prima căruță, apoi a doua, se
apropiau și ei de locul acela tocmai când se pregătea să treacă și a treia
căruță. Norocul lor a fost că Mitea era un șofer bun și a pus o frână pe
care încă o aude și acum. Din momentul acela timpul trecea cu încetinitorul

și parcă a stat în loc. Ana a văzut cum calul alb de la căruță
a ajuns deasupra mașinii și acoperise tot geamul și din locul din dreapta
unde stătea se uita în sus spre el cu milă printr-un ochi de geam. Într-o
fracțiune de secundă i-a trecut prin minte să se uite pe Cer ca să mulțumească

Domnului pentru tot și atunci a văzut caleașca cu doi cai albi
a Sfântului Ilie cum se apropia de pământ, iar Sfântul Ilie, cel de care
se temea, o privea cu milă. Atunci a înțeles că Sfântul Ilie, cel de care îi
era frică în copilărie, a ajutat-o trimițând calul alb peste mașină ca să-i
apere de cioburile geamului care se spărsese atunci când osia căruței
a trecut prin el. Și atunci, în momentul acela, a simțit că viața îi trecea
prin fața ochilor și s-a liniștit deodată și s-a văzut copil, dar cu bucuria
de-atunci într-o zi de Sfântul Ilie. Îl vedea pe sfânt, dar nu ca în povestea mamei

sau a bunicii, ci în realitate îmbrăcat într-o haină lungă și
albă, pe cap având o coroană aurie și, curios, în mâna care ținea biciul
avea de data aceasta o baghetă de aur cu o bilă în capăt cât o minge de
mărime mijlocie și nu era aspru cum știa de la bunica, acum era frumos
și blând, iar în jurul lui radia o lumină care o liniștea. Sfântul îngrijorat
îi făcea cu mâna și o încuraja. Atunci a început să zâmbească la gândul
că Sfântul de care s-a temut atâta vreme era bun și în clipa aceea i s-a
făcut o milă imensă de calul alb care era deasupra mașinii lor. Avea un
sentiment de iubire amestecată cu milă pe care nu o mai întâlnise. Era
fericită și parcă plutea prin nori fericită să ajungă în caleașca Sfântului.
S-a trezit la realitate când o voce o întreba:
– Doamnă, sunteți bine?
A văzut că era în câmp și din fața lor venea o mașină a poliției, iar
când s-a uitat în spate erau mașini oprite și în jurul lor persoane care se

uitau curioase și speriate. Ana s-a uitat în jurul ei și mirată a văzut cum
calul alb era pe câmp și păștea iarbă liniștit, băiatul din căruță stătea
lângă căruța răsturnată, iar alături de ea era Mitea. Ca și ea era speriat și
amețit. Poliția, după măsurători și rutina obișnuită a unui accident i-a
condus pe toți la sediul poliției nu departe de acolo. Nu le-a luat mult
timp ca să se lămurească pentru că la venire spre accident filmaseră
totul așa cum se întâmplase. În procesul verbal au arătat că băiatul era
vinovat și cum era minor voiau să tragă la răspundere părinții ca să plătească

pagubele mașinii. Despre pretenții nici vorbă, trecuseră fiecare
prin frică și atunci erau bucuroși că scăpaseră cu bine și mai primiseră
o șansă la viață. Ziua aceea putea să fie ultima zi din viața lor.
Și acum după mulți ani, Ana nu poate să nu creadă că au fost coincidențe

care i-au lămurit multe lucruri. Era ziua de care se temea cel
mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în
copilărie.