Adevăruri încă nespuse!

Norul binecuvântat!

Se spune că în preajma copiilor întotdeauna se întâmplă lucruri deosebite. Și spun cu toată inima și cred asta pentru că am prins și eu multe lucruri de acest fel în activitatea mea.

Astăzi povestesc despre o întâmplare la o școală din oraș unde aveam și clase de grădiniță.

Îmi plăcea mult școala aceea liniștită, unde copiii erau mai cuminți, față de cei de la blocuri, un cartier în care bunicuțele erau cele responsabile de copii pe timpul zilei, cât mamele erau la serviciu. De multe ori copiii erau aduși la grădiniță de frățiorii mai mari și chiar de vecinii care veneau la școală. Fiind crescuți mai mult de bunicuțe, copiii erau învățați să respecte dascălii, erau cu bun-simț și cu credința în Dumnezeu.

În dimineața de care povestesc se anunța o zi normală și în curtea școlii forfota obișnuită, copiii împreună cu bunicile sau frățiorii se pregăteau să intre în clasă, se auzea clopoțelul! Câteva minute le petreceam cu bunicile care-și făceau într-un fel socializarea povestind de cei mici, despre ce dulciuri făcuseră și chiar dornice să îmi dea o rețetă care iese sigur și printre altele să mă roage ca să am grijă de cel mic și îmi lăsa un pachețel pentru gustarea de la ora zece, ca să mă mai îndulcească.

După cele câteva minute cu bunicuțele, ziua își urma pașii obișnuiți: ascultat lecțiile, controlat temele, predat, scris, gustarea. Atenția tuturor s-a îndreptat spre clopoțelul care suna de zor anunțând recreația mare, așteptată cu nerăbdare de copii. Imediat holul școlii a fost invadat de o ceată de copii mari și mici fiecare dorindu-și să fie printre primii, poate – poate prind mai mult timp de joacă. Ce-i drept, în recreația mare aveau timp chiar și de un mini fotbal și aici vorbesc de copiii mai mari, școlarii. Cei mici aveau timp și destul loc să alerge după fetița care-și pierduse batista parfumată.

Nerăbdarea cu care voiau să iasă a pricinuit o îmbulzeală de copii care se împingeau care să ajungă mai repede în curtea școlii, unde fiecare spera să aibă ceva timp de o zbenguială pe cinste. Cum au ieșit elevii mai mari, mi-am luat și eu școlăreii și am ieșit cu ei în curte să ne găsim un loc mai la adăpost departe de jocurile zgomotoase ale celor mari.

Afară era cald și o năbușeală aproape de sufocare, noroc cu vântișorul care se pornise din senin și purta norii într-o joacă de colo – colo. Mi s-a părut totuși că cerul era mai altfel decât altădată. Chiar dacă bătea vântul, cerul nu era înnourat așa cum ne așteptam, ci împânzit cu nori albi de puf cât puteai vedea cu ochii. Din senin, vânticelul a început să fugărească norii încolo și încoace ca într-o joacă și imediat în curtea școlii s-a pornit vacarmul. Copiii au lăsat mingea și cu ochii pe sus au început să alerge de-a lungul curții încolo și încolo după cum bătea vântul. Noi, cadrele didactice, nu aveam nicio putere asupra lor. Săreau, alergau și urmăreau norii albi care erau foarte aproape de pământ aproape să-i atingi. Îi auzeam cum strigau în cor:

–              Uite-o, uite-o, uite-o!

–              E Maica Domnului, ne face cu mâna!

Era ceva aproape de nestăpânit, o bucurie cum nu mai văzusem și nici o astfel de întâmplare nu am mai avut. Îmi amintesc că în copilărie bunica și mama, atunci când îmi povesteau despre Maica Domnului sau de Iisus Hristos îmi spuneau că, de multe ori, coborau pe pământ, prefăcându-se într-un om sărac sau femeie săracă ca să vadă cât de buni și credincioși suntem, așa că eu mă purtam bine cu oricine ca nu cumva să fie Iisus sau Maica Domnului. Acum era altceva și se întâmpla în curtea unei școli cu copiii și cadrele didactice, însă noi nu vedeam nimic.

Ca și celelalte colege, mă uitam și eu emoționată trăind sentimente amestecate de curiozitate, teamă, mirare. Norii erau albi parcă de zăpadă, vântișorul era ca un zefir și nu anunțau ploaie sau vreo calamitate, era mai mult un moment de bucurie intensă, iar în aer era o liniște parcă nepământeană, chiar cu gălăgia zgomotoasă a copiilor.

Agitația a durat exact cât recreația mare. Copiii făceau cu mâna ultimului norișor alb care se ridica ușor, parcă cu încetinitorul, sus, cât mai sus. Sunetul clopoțelului prelung ne-a adus pe toți cu picioarele pe pământ și fiind încă în efervescența din curtea școlii am intrat fiecare în clasele noastre să fim între copii și să-i descoasem ca să vedem ce s-a întâmplat.

În clasă copiii încă erau emoționați și povesteau ce-au văzut. Îi ascultam ca să-mi fac o părere, punându-le și câte o întrebare. Nu puteam să-i liniștesc. Vorbeau toți deodată că au văzut-o pe Maica Domnului.

L-am chemat la catedră pe Florin, un copil foarte inteligent, în care aveam încredere:

–              Florin, povestește-mi exact tot ce-ai văzut!

Emoționat, cum nu-l văzusem niciodată, mi-a povestit că a văzut-o pe Cer pe Maica Domnului, printre norișorii albi cum râdea și ne făcea cu mâna. Și ca să mă încredințeze că asa a fost mi-a spus că purta o haină albă și pe cap o basma la fel și că semăna cu „bojica” la care se închina acasă cu bunica. Când norii s-au ridicat sus a plecat și ea pe ultimul norișor.

Cum se apropia prânzul, au început să vină părinții după copii și fiecare a început să povestească în felul lui. Bunicile copiilor povesteau și ele tot felul de întâmplări din copilăria lor sau la care au fost martore. Bunica lui Florin a spus că Maica Domnului, sfinții și îngerașii li se arată doar copiilor care sunt puri.

Despre acel eveniment s-a povestit mult și a rămas de pomină pentru un cartier din marginea orașului.

Și s-au spus atâtea povești atunci, care mai de care mai enigmatică și mai cu moț, ca atunci când ajunge să fie povestită din „gură-n gură”.

Și totuși întâmplarea nu a rămas o poveste și-atât, pentru că a doua zi, fiind în recreație, mi-am aruncat un ochi pe corespondența care tocmai venise și am citit în ziarul tulcean de-atunci, un articol scris cu litere mari „Maica Domnului li se arată copiilor”.  Articolul continua: „În mai multe localități din țară s-a văzut pe cer Maica Domnului zâmbind și făcând cu mâna copiilor. A apărut cel mai mult în zona școlilor”.

După ce am văzut articolul am înțeles că Maica Domnului iubește puritatea și sinceritatea copiilor.

Și de fiecare dată, mulțumesc că am lucrat între puritate, bunătate și sinceritate.

Copilul… iubit de Maica Domnului!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *