AHO, AHO, PRIMIȚI CU AMINTIRILE?
AHO, AHO, PRIMIȚI CU AMINTIRILE?
Nu îmi aduc aminte să fi avut brad împodobit când eram
mică, nici la bunica, mama, mătușile, nașele, vecinele, dar
aveam destule bucurii care ne umpleau sufletul.
Și atunci mă bucuram de multe, de poveștile pe care mi le
spunea bunica, apoi mama despre nașterea fiului Iisus Hristos,
despre bunătate, despre cum te ajută Dumnezeu când faci un
bine și în perioada aceea aveam atâtea bucurii simple. Colindele,
Bună Dimineața la Moș Ajun, mersul cu Vecera pe la nașele
mele, Uratul și Sorcova.
Așteptam cu nerăbdare să vină dimineața după ce toată
noaptea mă întorceam de pe o parte pe alta și în minte îmi făceam
fel de fel de scenarii. Oare ce primesc? Se bucură cutare
vecină dacă merg la colindat? Dar oare cine mai merge din
mahala? Dacă mi-o ia înainte? Mă trezeam de dimineață, ca să
fiu prima care anunță oamenii dragi că este ”„Moș Ajun” și
astfel nimeni nu-mi strica bucuria: nici gerul, nici nămeții de
zăpadă, doar că mă cam speriau câinii care mă lătrau prin curțile
pe unde intram, deși știam că într-o astfel de zi erau legați.
Până la urmă, mă gândeam eu, ca să-mi fac curaj își făceau și
ei datoria.
Prima casă pe care o colindam era a noastră! Mama, de
fapt, voia să vadă dacă știm colindul, ca să nu ne facem de râs
pe la alte case și, după ce mă asculta, îmi punea în traistă primul
colăcel și măr, ca să am spor la adunat și întotdeauna îmi
mai dăruia o căciulă, un fular, o pereche de mănuși împletite
din lână colorată. O vedeam că în perioada postului, după ce își
termina treburile prin curte, deșira ilice vechi, căciuli, flanele,
pe care le făcea gheme pe culori și când ne împletea câte ceva,
le asorta în culori și modele numai de ea știute, după cum credea
că ni se potrivește la fiecare. În perioada de iarnă, dar mai
ales în apropierea Crăciunului, ne cocea multe dulciuri, minciunele
pișcoturi, plăcintă, dar după mine dulcele mai acătării
erau halvaua, turta dulce, spiralele, napolitanele pe care le
cumpăra de la magazinul din sat. Niciun dulce copt în casă cu
care ne obișnuiserăm nu se compara cu cele cumpărate de la
magazin!
Vedeam că mama, încă din toamnă pregătea, pentru zilele
de colindă, stafide. Punea la uscat în podul casei struguri negri
și albi aromați pe care-i înfășura în hârtie și pe care-i lega de
grindă și-i lăsa la uscat. Învelea în ziare gutuile așa cum le desprindea
de pe creangă chiar cu puful pe ele și în săptămâna
colindelor le aducea din pod și le punea la fereastră. Mirosul de
gutuie care ne amintea de toamnă, gerul iernii, mirosul de copt
în casă, graba cu care mama își termina treburile prin bucătărie,
vizita unei vecine să ceară ceva de care a uitat să cumpere de la
magazin și printre altele, în treacăt, spunându-i mamei că vecinei
nu i-au ieșit colacii sunt tot atâtea amintiri care îmi bucură
sufletul! Noi, copiii, abia așteptam să vină mai repede ziua
când mergem la colindă. Tata, și el cu treburile pe-afară, tăia
lemnele de foc, dădea mâncare la văcuțe sau era invitat la gard
de un vecin la o țuică fiartă, aducându-și aminte de Crăciunurile de altădată.
Eu îi dădeam ultimele lecții surioarei mele mai mici, căreia
nu-i intrau în cap cu niciun chip, ultimele rânduri de la
Bună dimineața, dar trecea în schimb repede la ultima frază de
la colind, pe care o spunea cu ochii sclipindu-i de bucurie: „Ne
dați ori nu ne dați, pâine cu cârnați!” și „Scoateți punga și
dați bani!”
Eu însă am avut mare noroc că am avut surioare mai
mici, pentru că a trebuit să merg cu ele pe la case cu obiceiurile
de iarnă, chiar și când eram la liceu. Trebuia ca cineva să le
ducă pe cele mici pe la vecine, nașe, prietenele mamei și fiecare
se gândea și la mine, că mi-ar prinde bine un bănuț ca să-mi
cumpăr câte ceva.
Așa că, pe lângă surorile mele, îmi făceam și eu provizii
destul de consistente. Fiecare se gândea, că nu se cădea, ca unei
fete de liceu să-i dai bani ca la cei mici.
Erau și atunci oameni mai săraci în sat, dar mama ne
spunea: „Să nu cumva, mamă, să nu vă duceți și pe la ei, chiar
dacă nu are ce să vă dea, că trebuie și ei să se bucure într-o zi
atât de sfântă, că și așa sunt bătuți de Dumnezeu!” Întotdeauna
Crăciunul este sărbătoarea iubirii, a mângăierii, a împlinirii, a
liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Crăciunul atunci cu
bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de puf până la
Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele Fecioarei
Maria, cum ne povestea mama. Sau eu m-am lăsat în
seara aceasta în vraja Crăciunului din copilăria mea?
Hei, dar cum m-am luat cu vorba și am uitat că e timpul să mă
pregătesc, că acum îmi vin colindătorii. Nu-i mai primesc cu
gutui la ferestre și nici la ușa casei, ci în casă, în jurul unui brad
frumos împodobit. Și sub el daruri cumpărate special pentru ei:
o carte, un fular, o păpușă. Mă uit la ei: sunt la fel de fericiți ca
și noi când eram mici. Și stiți de ce? Că am știut întotdeauna să
amestec bucuriile de-atunci cu cele de acum.
Și copiii sunt la fel în toate timpurile, știu să se bucure.
Să învățăm de la ei bucuria!
Crăciun binecuvântat alături de cei dragi!