Paștele Blajinilor!

Autor Angela Dumbravă

Ajunsesem educatoare în sat, mai mult la cererea mamei, să zic așa, care își dorea mult ca fiica ei cea mare să fie dăscăliță în satul în care s-a născut și a crescut. E de înțeles, nu?

Se mândrea și ea cu mine!

Într-o vineri, în săptămâna de după Paște, când mamele au venit să-și ia copiii de la grădiniță, m-au anunțat simplu că luni copiii lipsesc pentru că îi iau cu ele la cimitir. Era Paștele Blajinilor și în satul nostru era obiceiul să mergem cu mic cu mare la mormintele celor dragi plecați dintre noi. Zâmbind în sinea mea, mi-am amintit cum și eu, copil fiind, mergeam cu mama la cimitir, iar mai târziu cu toată clasa, împreună cu doamna învățătoare.

Treaba stătea cam așa… se cădea să-i învoiesc pe toți, dar asta însemna ca luni să am clasa goală și chiar dacă eram fără experiență, m-am gândit că nu este bine ce fac și am promis mamelor că-i aduc chiar eu pe copii la cimitir.

Mama și ea se pregătea de zor pentru Paștele morților, urmând ca luni după ore să merg și eu acolo cu familia și mă bucuram să meargă copiii cu mine.

În ziua aceea, am făcut lecții la intensiv, patru ore în două, și la ora zece i-am luat pe copii cu gentuțe, cu hăinuțe, noroc că era primăvară și erau destul de lejer îmbrăcați. Am ieșit din clasă, pe ușa din spate ca să nu afle prea multă lume din școală. Este adevărat că programul grădiniței era mai flexibil și îmi permitea ca ultima oră să organizez plimbări în aer liber pentru observarea mediului. Am ascuns totuși de ceilalți colegi motivul ieșirii din grădiniță ca nu cumva să ne trezim în școală cu o inspecție neanunțată, cum se mai întâmpla și în alte dăți, mai ales la sărbătorile creștinești.

Și să fie mai credibilă ieșirea noastră din școală, am anunțat în cancelarie că îl iau cu mine și pe ajutorul de serviciu al școlii, Cârpăveche Neculai, Mutu’, cum îi spuneau mai pe ocolite sătenii. Porecla i se trăgea de la faptul că nu vorbea. El însă era un tânăr de nădejde în școală și o ajuta pe mama sa, țața Gafița, cum îi spuneam toți, femeia de serviciu a școlii.

Când l-au văzut și pe Neculai că merge cu noi, copiii s-au bucurat foarte mult și au înțeles că îi duceam la păduricea de la margine din spatele caselor ca să se dea în leagănele făcute de Neculai din crengile de salcie . Drumul spre pădurice îl făceam pe o potecuță șerpuită printre case, ca să fie mai scurt…Ce-i drept ne mai speriam de câinii de prin mahala ,dar cu timpul se gudurau la vederea copiilor și ne urmau până la un loc și de-acolo se întorceau înapoi acasă.

Dar spre nedumerirea lor, au văzut că am luat-o pe alt drum și că ne-am oprit la poarta cimitirului și au rămas uimiți de forfota de-acolo, unde era adunat tot satul, printre care și părinții lor.

Mamele și-au luat copiii bucuroase că i-a adus chiar educatoarea și auzeam cum vorbeau între ele:

,,Bravo ei! Ce bine că este de-a noastră! Știe rostul satului.”

I-am dat în primire mamelor pe pitici, în afară de surioarele mele mai mici, pe care le-am luat la mormântul bunicului unde se aduna toată familia.

Și într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin fața ochilor un alt paște al morților când eu eram de seama elevilor mei.

Ca și acum și noi , copiii atunci abia așteptam să se termine orele, dar întotdeauna se terminau mai devreme că doar și doamna învățătoare avea morți.

Și parcă văd….cum ajungeam la cimitir ne aruncam ghiozdanele lângă panerele cu mâncare și ne așezam pe pături lângă părinții noștri, pe iarba proaspătă, unde erau așezate fețe de masă albe și apretate de stăteau băț pe care se punea mâncarea și pomenile. Ne așezam familiile după rudenii, la un loc întotdeauna. Bunica fiind cea mai în vârstă, în capul mesei, apoi fiicele, ginerii și noi, nepoții, și în amintirea morților mâncau și se cinsteau pentru sufletul lor. Nu uitau, când cinsteau câte un păhăruț, să dea și o picătură de vin pe mormânt, să bea și cel răposat și în timpul mesei vorbeau despre cei pe care-i pomeniseră, parcă erau acolo, povesteau glume cu ei, întâmplări hazlii sau „cum m-a ajutat pe mine ~ cutare..” sau „îți amintești la nunta lui Tică cum juca Moș Gheorghe”. Și în amintirea bunicului care-i plăceau horele a apărut de la brâul unchiului Tică un fluier și a început doinit să cânte de jale. Ei… și-a amintit bunica: „lui Ghiță îi plăcea veselia”, și atunci unchiul, care era tare glumeț, a scos un solz de pește și a zis una mai veselă. Se mai auzeau și la alte mese chiar și o harmoșcă, probabil și printre morții lor au fost unii tot atât de veseli ca bunicul. Cel mai mult îmi plăcea de unchiul Andrei care pregătea special pentru noi, nepoții, încă din toamnă must stat din fiert astupat cu un dop din smoală, pere, gutui și struguri stafidiți, și unchiul avea un fel al lui de a le scoate pe masă:

„Ia să văd eu, a mai rămas ceva prin coșul aista pentru nepoțeii mei?” Eram cu ochii țintă spre panerul lui și tacticos scotea una câte una din bunătățile pregătite special pentru această zi .

Ascultam ce povesteau la masă unchii și mătușile, mâncam ceva pe fugă, apoi mergeam și noi pe la morminte să vedem care are flori mai frumoase, și apoi, joacă. Era loc cât voiam, și începeam repede o mijită chiar acolo.

Aveam după ce să ne ascundem, erau pomișori de liliac, stânjenei, iarba înaltă, timpul era frumos, mâncare aveam destulă, părinții erau cu noi, chiar și doamna învățătoarea după ce și-a plâns morții a intrat atmosfera de-acolo și îi plăcea cum ne jucam.

Mi-am alungat gândurile și am revenit la povestea mea…

Am ajuns la cimitir tocmai bine când se citeau pomelnicele la morminte și ne-am așezat la masă lângă ai noștri și printre lacrimi, mai mult de mila bunicii care-l plângea cu vorbe pe bunicul… „Ghițăăă, m-ai lăsat singură cu atâția copii! Mi-a fost tare greu, să știi! Acum sunt toți la casele lor și cresc și nepoții, Ghițăăă…”, și ștergându-și lacrimile a luat paharul și a spus tare:

„Dumnezeu să-i odihnească și noi să-i pomenim! Hai, mâncați și beți că pe lumea asta este a noastră, pe lumea cealaltă a lor.”

Acesta era semnalul să ne înfruptăm din toate bunătățile . Luam fiecare paharul chiar și cei mici din familie aveau un păhăruț, ne rugam pentru iertarea păcatelor morților și câteva picături le picuram pe pământ să bea și ei.

Am primit în anul acela multe pomeni de la mamele care aveau copiii la mine că am umplut un paner care se golise la cât de repede s-a mâncat pentru cei morți și, după ce primeam pomana, nu mă lăsau până nu gustam și puțin vin ca să fie primită în ceruri.

„Domnișoara educatoare, gustați puțin de sufletul lui tata”, zicea câte o mamă, „că știți cât de mult ținea la dumneavoastră”. Și a trebuit să gust. Și pentru „nea” …și pentru „tușa” … și pentru „nașa bătrână” … pentru „țața”… pentru „vecina”…pentru „moș” … și am gustat câte puțin pentru fiecare, restul îl picuram pe mormânt. Trebuia să gust, altfel tot ce se împărțea nu era primit în cer, iar eu nu voiam asta. Dar, cum se spune, picătură cu picătură se umple paharul!

Și am intrat și eu în veselia de-acolo!

Ne aduceam aminte de întâmplări hazlii despre cei pe care-i pomeneam. „Îți amintești”, spunea tușa Margareta, „când tata, Dumnezeu să-l ierte! v-a prins la furat pepeni în grădina noastră?! Era cu voi și Valerica, fiica mea”, și râsete… Sau zicea bunica: „Ce tânăr era Ghiță și cum juca pe casă la nunți și ce veselie făcea?”……

Sărbătoarea morților se schimbase într-o petrecere la iarbă verde! Fiecare povestea și își amintea de cei pe care-i pomeneam parcă ar fi fost cu noi.

Copiii, elevii mei, veneau pe lângă mine și eu în euforia momentului, m-am gândit:

„Ce mult le-ar plăcea morților dragi ai fiecărei familii să asculte o poezie chiar din gura celor mici” și am improvizat pe loc un spectacol în aer liber. Chiar programa pentru preșcolari îmi permitea.

Copiii atât au așteptat, încurajați și ei de degetarul de vin închinat pentru cei morți. Spuneau poeziile tare, cu intonație, joc de scenă în aplauzele celor prezenți. Mamele se mândreau de ce copii deștepți au, iar eu, fericită că eram cea care-i învățasem.

Mi se părea că cerul parcă vine peste mine iar norii erau din ce în ce mai jos și mi-am zis că de-asta îmi vin ideile așa de ușor pentru că eram cu capul în nori. Pot să spun că a fost cea mai reușită lecție în natură și aș fi luat calificativul foarte bine dacă era și un inspector acolo.

Eram cu un pas înainte, modernă cum s-ar spune, atunci încă se preda după planșe. Dar mă gândesc acum ca și atunci, metoda de predare pe care o alegi este treaba celui care o folosește, totul este ca să se învețe ceva după folosirea ei. Eram la începutul activității mele și metodele de predare mi le alegeam după situația, momentul și cum îmi simțeam sufletul.

S-a discutat multă vreme de acel Paște al morților, doar de bine, și am trezit multe invidii de la unele colege din școală. M-am liniștit însă când am văzut că nu a ajuns vestea pe la inspectorat sau pe la partid. Doamne ferește, că atât îmi trebuia!

După mine, a fost și pentru copii o lecție captivantă în aer liber. Chiar o lecție moral-civică despre respect, bunătate, apreciere pentru cei dragi duși dintre noi!

Și ca și atunci .. Sărbătoarea Paștelui celor morți s-a prelungit până târziu, când bunica, acum mai în vârstă , dar la fel de iubită și respectată de familie, a spus cu recunoștință și temere în același timp: „Ne-a ajutat Dumnezeu ca și anul acesta să fim sănătoși să putem să ne plângem morții!”

Am înțeles că cei morți trăiesc prin noi și în gând m-am felicitat pentru spectacolul în aer liber pentru pomenirea lor!