DESPRE DARUL PRIMIT DE LA BARZA DE PE CUIBUL CASEI NOASTRE
O să vă povestesc despre cel mai prețios dar pe care l-am primit de la familia de berze din cuibul de pe casa noastră!
Aveam cam nouă ani și trăiam liniștită și fericită în căsuța noastră mică de pe malul Dunării alături de părinții care mă iubeau ca „pe lumina ochilor”, printre vecini de treabă și prietenii cu care învățam și mă jucam de dimineață până seara în păduricea din spatele caselor. Nici prin cap nu-mi trecea că o să primesc cel mai minunat dar de la barza care-și construise cuibul pe acoperișul casei noastre!
Asta se întâmpla într-o zi de toamnă caldă cu arome de gutui, de must, de miere de pepene, când tot satul se pregătea să sărbătorească Ziua Crucii. Toată familia o sărbătoream pe mama, care își serba ziua de naștere. Cu o săptămână înainte mama începea să pregătească mâncăruri, dulciuri pentru oaspeți. Eu de-abia așteptam acest moment de sărbătoare în familie… verișori, vecini, daruri, joacă.
Dar, cu o zi în urmă, am văzut că mama nu prea era în apele ei, nu se bucura la fel de mult ca altădată, se muta de pe un scaun pe altul, începea ceva și nu termina și chiar s-a așezat în pat. Eu eram foarte speriată pentru că nu am văzut-o niciodată pe mama să nu termine ceva ce a început. M-a chemat la ea și mi-a zis să mă duc la bunica și să-i spun să vină degrabă la noi acasă. Am trecut Dunărea cu Moș Cartoafă care nu punea niciodată întrebări și chiar dacă afla ceva, era mut. Nimeni nu știa ce i se întâmplase lui cutare, își câștigase încrederea tuturor, era un bun ascultător. I-am spus bunicii că mama o așteaptă acasă, dar bunica nici nu mă prea băga în seamă, era îngrijorată. Își pregătea atentă într-o bocceluță tot felul de lucruri, leacuri, busuioc de la icoană, agheasmă și mi-a spus că o să rămân cu mătușile și unchii mei și că voi merge la film cu ei. Tocmai venise caravana în sat. Faptul că mergeam la film m-a făcut să uit de mama și de pregătirile bunicii.
Rămăsesem cu unchii și mătușile mele. Abia așteptam să se însereze, dar până atunci, împreună cu prietenii mei, Dumitraș și Valerica, am dat o fugă să vedem ce se mai întâmplă pe la caravană, ce fac, cum se pregătesc, dacă au așezat scaunele și neapărat trebuia să apucăm locuri în față ca să vedem mai de aproape filmul. Se însera, deja ocupasem locurile și-i așteptam pe-ai mei. Pe ecran rula un film de dragoste indian. Mătușile mele, gătite cu bluze și fuste colorate, cu cozile strânse în coc la spate și în păr cu flori de toamnă, erau tare frumoase și unchii erau foarte arătoși, și eu între ei, dar parcă mai mult îmi plăcea cu bunica. În brațele ei mă puteam ascunde atunci când mă temeam că toți actorii de pe ecran vin spre mine.
A fost o seară frumoasă și în noaptea aceea am dormit cu mătușile mele. Dimineața m-au trezit niște voci vesele. Ce să fie, mă gândeam! Venise tata și adusese o veste pe care ei o așteptau, dar pe mine m-au luat pe nepregătite. Mie mi-a zis bucuros că am o surioară mică. Dar cine a adus-o am întrebat eu? Iar tata mi-a zis că barza din cuibul de pe casa noastră, care se pregătea să-și ia la revedere de la sat și de la cuibul în care și-a crescut puii toată vara. A lăsat din cioc în cuibul din care tocmai plecau o fetiță micuță „care să fie surioara ta”. Pluteam de fericire! Și barza de ce nu a așteptat să fiu și eu acasă când mi-a lăsat surioara? Am lăsat întrebările în mintea mea de copil și am plecat repede eu, tata, unchii și mătușile să vedem darul pe care mi l-a lăsat barza. Nerăbdătoare am intrat în casă, mama pe pat și în brațele ei, un boț mic alb, înfășat în scutece dantelate. M-am apropiat timidă, rușinată, uimită, fericită și mi-am văzut surioara.
A fost dragoste la prima vedere! Am simțit o bucurie pe care nu o pot descrie! Surioara mea era darul lăsat de barză pentru mine! Și din acea clipă am fost sora mare!
O iubeam nespus, o legănam în brațe, pe picioare, eram tot timpul cu ochii pe ea, dar mai ales pe mama. Totuși mama îi dădea lăptic să sugă de la pieptul ei și mă gândeam “de ce mama și nu eu?”, ca doar era sora mea! Barza mie mi-a dăruit-o, nu mamei. Cred că începusem să fiu geloasă. Mama s-a prins și a început să o lase mai mult în grija mea, dar sub atenția ei. O schimbam, o înfășam și începusem să o hrănesc cu biberonul Știam de la bunica și de la mama că cei mici trebuie apărați de deochi, aveam mare grijă întotdeauna să o descânt.
Cum venea cineva la noi în casă, puneam un deget pe călcâi, fără să mă vadă nimeni, apoi repede pe fruntea surioarei mele și spuneam în gând: „Când s-o deochea călcâiul meu, atunci să se deoache și surioara mea!” Nu am scos-o din curte până după botez, când a primit numele Elena. Pentru că era atât de mică îi spuneam Nuțica. Era tare firavă, micuță, blondă și cu ochii verzi. Am început s-o scot cu mine la joacă, să o cunoască și prietenii mei, o lăsam pe o pătură și noi ne jucam, dar cu ochii eram tot timpul după ea, să nu se apropie nimeni, era doar a mea. Surioara mea, dăruită doar mie de barza de pe casa noastră!
Totuși cea mai mare spaimă a mea rămăsese deochiul și nu lăsam nici un ochi rău să se uite la surioara mea, pentru că aveam leacul, doar eram nepoata bunicii mele. În primăvara următoare, când s-au întors berzele la cuib, le-am mulțumit pentru darul minunat pe care mi l-au lăsat într-o zi de mare sărbătoare. Chiar și acum, când se întorc berzele la cuibul lor, parcă mai caut cu ochii barza care mi-a adus cel mai minunat dar în copilăria mea fericită!
Cu dragoste… din copilăria mea!