AMINTIRI DRAGI DESPRE

BUNICII MEI, IFTIM ȘI MATROANA

Astăzi o să vă povestesc despre bunicii mei din partea tatălui meu, Vasile. Ca să se înțeleagă amintirile mele, o să vă spun că eu m-am născut exact la o lună după ce a murit tatăl meu, deci nu l-am cunoscut, dar l-am iubit din ceea ce am aflat de la mama, bunicii mei, unchii și mătușile din partea lui. Vă dați seama cât de mult m-au iubit! Prin mine îl vedeau pe fiul și fratele lor.

Amintirile despre bunicii mei le am cam de la trei ani când am început și eu să înțeleg mai bine.

Pe bunicii mei, Iftim și Matroana, îi iubeam mult. Ei locuiau în satul Vulturul, tot pe malul Dunării, dar mai la vale de satul mamei ,acolo unde locuiam atunci, doar eu și mama.În sat cu bunicii locuiau și unchii și mătușa mea din partea tatălui. Haholi fiind, vorbeau într-o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Când eram eu și cu mama la ei se vorbea o limbă amestecată între română și haholă, ca să putem să ne înțelegem între noi.

Duminica, în zilele când afară era cald, mergeam în vizită la ei cu mama. Pentru că era destul de depărtișor satul și eu nu puteam să merg pe jos, ne suiam în barcă. Mama mă așeza în siguranță jos pe crivace, mă înfofolea bine ca să nu prind curent și îmi lăsa mâinile libere cu care aveam voie să mă joc în apă. Mă supraveghea în permanență ca în joaca mea să nu alunec din barcă în Dunăre. Eu, în schimb, eram fericită, mă jucam cu mâinile în apă și o priveam pe mama cum trăgea la rame, gânditoare.

Când ajungeam acolo, eram întâmpinați de bunicul Iftim. Bunicul era un bărbat înalt, slăbuț, cu părul blond și cu ochii albaștri parcă erau rupți din cerul unei zile frumoase și senine de vară. Ghedu îi spuneam noi, toți nepoții. Băbica Matroana era o femeie cu trăsături mai aspre, negricioasă și o bună gospodină. Puternică, ea era stâlpul familiei. Pe mine mă alinta și-mi spunea devocica. Cum ajungeam acolo, îndată se strângeau toți unchii, mătușile, verișorii și verișoarele mele într-o odaie care ținea loc de sufragerie. La o masă rotundă și scundă ne așezam pe pernuțe, jos, pe covorașe de cârpă. Toți încăpeam la mica masă din odaie, și nu eram puțini..

Nurorile o ajutau pe băbica să pună masa, și îndată se umplea cu toate bunătățile: ciorbă rusească cu toate legumele, pui fripți și tăvi întregi cu plăcinte scoase din cuptor. La masa lor, peștele era nelipsit și alte, alte bunătăți la care numai când mă gândesc îmi lasă gură apă. Bunicul dădea semnalul că e timpul să mâncăm, se închina, și noi după el, și apoi turcii se băteau la gura noastră.

După ce terminau cu masa, începeau spectacolul și cântau niște cântece duioase de dragoste, de război, de armată, pe două voci, când înalte, când joase, iar eu nu mă săturam să-i ascult și să-i privesc pe părinții și frații tatălui meu. Și astfel, mă simțeam o părticică din ei. După spectacolul adulților începeam noi, copiii, să spunem poezii sau să cântăm. Acum intrau în horă mătușile să se mândrească cu copiii lor. Pe mine nu mă întrecea nimeni pentru că știam multe poezii învățate de la bunica, mama și mătușile mele din partea mamei.

După momentul de recitări și cântece, toți copiii treceam să sărutăm mâna bunicilor și primeam fiecare câte un bănuț de la bunicul. Apoi începeam joaca!

Pe seară ne întorceam spre casă încărcate cu daruri de la bunicii mei. Mama trăgea la rame mai greu, acum mergea la deal. Eu, cu mâinile prin apă, o ajutam să vâslească mai repede. Soarele se pregătea de apus, iar eu o urmăream pe mama care era îngândurată. Oare la ce se gândea mama? Și, nu avea la ce? Eu însă eram atât de fericită, doar eu și ea în liniștea înserării.

Cu dragoste… din copilăria mea!