Căci ”veșnicia s-a născut la sat!

Căci ”veșnicia s-a născut la sat!

PAȘTELE ĂSTA

ȚI-A TRECUT RÂNDUL CU MĂGĂRUȘUL!
Zilele acestea am fost acasă și mama ne-a povestit în felul

ei poznaș, această amintire din tinerețea ei…
Se întâmpla aproape de Paște și atunci, ca și acum, era
obiceiul să se poarte haine noi, altfel erai călcat de Măgăruș.
Când eram copii, a început mama să povestească, ne cumpărau
părinții cadouri fără să știm, însă când mai creșteam multe ni le
făceam singuri. Țeseam toată iarna pânză de borangic cu un fir
în spată, o pânză rară din care ne coseam rochii, fuste, iar

pentru bărbații din casă pantaloni și cămăși. Trebuia neapărat să ne
punem pe dedesubt jupă altfel, spunea mama râzând, „ce-i în
zare de vânzare” și ne-a povestit o întâmplare cu haz despre
unchiul Manole.
Unchiul era atunci flăcău și a ieșit la horă cu o pereche
de pantaloni cusuți de bunica din pânză de in, dar încă

neterminați. Mai trebuia să li se pună doar căptușeala. Unchiul a văzut
pantalonii noi și știind că sunt ai lui i-a îmbrăcat și a plecat în
sat fericit să se întâlnească cu fata cu care era în vorbă.
Hora se ținea duminica după slujba de la biserică, însă
în zilele de post pe locul unde se ținea hora se jucau Borșul și
Lumânărica de tinerii din sat.
Manole, fericit că avea pantaloni noi, mergea țanțoș și
bucuros că-l considera lumea, dar fetele își dădeau coate râzând
pe înfundate că i se vedea tot prin pantalonii din pânza rară
necăptușită.
Totuși, încălțămintea trebuia să o cumpărăm de la

magazin și nu de la noi în sat, trebuia să plecam la Tulcea.

Atunci vaporul circula doar o dată pe zi și de-abia a

doua zi aveam cursă înapoi spre casă. Ne-am vorbit între noi mai
multe fete să plecăm la Tulcea, să ne cumpărăm câte ceva. Se
apropia Paștele.
Eu îmi doream tare mult o pereche de opincuțe care
erau atunci la modă. Bani aveam strânși din ceea ce mai

câștigam pe treburile pe care le făceam pe la vecine, ba împleteam
câte o flanelă cu model sau ajutam la alte treburi pe prietenele
mamei, cumnatele și nașele mai bătrâne.
În dimineața hotărâtă, ne-am adunat la ponton și am
plecat la Tulcea. Mie îmi pusese mama într-un coș de papură:
lapte, ouă, brânză, smântână, pește, icre, să le duc la câteva
cunoștințe „cucoane”, așa le spunea mama, care erau abonate la
produsele făcute în casă din curtea noastră.
Astfel își sporea veniturile, ca să mai cumpere și pentru
acasă, ce nu aveau prin curte: vopsea pentru ouă, zahăr, ulei,
orez, gaz.
După ce vindeam marfa la cucoanele mamei, opream
câțiva bănuți din grămadă și mi-i puneam în batista pe care o
înnodam și o băgam la buzunarul de la piept al pieptarului din
lână cu care eram îmbrăcată. Un mic câștig pentru treaba bună
pe care o făcusem!
După ce ne făceam cumpărăturile pentru acasă, ne

dădeam întâlnire în piață pe la tarabe să cumpărăm și pentru noi,
dar mai pe furiș ca să nu vedem ce ne cumpăram fiecare. Eu nu
voiam să-mi cumpăr altceva decât o pereche de opincuțe cu
model așa cum văzusem la o cucoană de-a mamei.
Am găsit la o tarabă o pereche de opincuțe care erau
chiar așa cum îmi plăceau mie. Am vrut să mă înțeleg cu

precupeața la un preț mai bun, dar nu a lăsat nici un leuț așa că

le-am luat și am plecat spre taraba cu mărgele de unde mi-am ales
un șir negru cu roșu.
M-am gândit să-i cumpăr și surorii Gafița, cu care eram
mai apropiată, o brățară, dar m-am răzgândit. Trebuia să

cumpăr tuturor surorilor și îmi cheltuiam toți banii.
Pentru că a doua zi era duminică, am fixat un loc unde
să ne întâlnim ca să plecăm înapoi spre casă, tot în aceeași zi.
Am trecut Dunărea cu barca la Tudor Vladimirescu și
de acolo pe jos până la mila 35, unde trebuia să trecem o gârlă
scăzută altădată, dar acum, umflată din cauza ploilor. Hotărâte,
am trecut una după alta chiar dacă ne udam un pic. Eu, a zis
mama, mi-am pus coșul pe umăr, mi-am ridicat poalele

rochiei și mergeam încet, atentă să nu mă ud… Când să ajung pe
la jumătate, am nimerit cu piciorul într-o groapă, coșul cu tot
ce-am cumpărat s-a răsturnat în apă și curentul l-a luat și l-a
dus la vale în vârtej. Am încercat să-l prind, dar apa era din ce
în ce mai adâncă. Speriată, am ieșit din apă și, așa udă cum
eram, m-am așezat pe un butuc și am început să plâng
gândindu-mă la ce o să pățesc când o să afle mama că am

pierdut toate cumpărăturile.
Prietenele mă încurajau cum știau mai bine, dar ele nu
aveau de unde să știe că eu de fapt plângeam după opincuțele
cu model.
Mi-am ținut curajul și am plecat spre casă și le-am

povestit alor mei toată întâmplarea. Mama s-a supărat că am
pierdut atâtea lucruri și a spus cu năduf „păcat, s-au dus pe
apa sâmbetei!”
Nu m-a certat, nu m-a bătut, dar mi-a spus în felul ei:
„Paștele ăsta te-a trecut rândul cu Măgărușul! ”
Dar nu a lăsat-o inima !
În ziua de Paște am primit o pereche de opincuțe ca cele
cumpărate de la târg. „De la măgăruș”, a spus mama!
Și în anul acela am petrecut sărbătoarea Învierii Nașterii
Domnului Iisus Hristos bucuroși și fericiți că eram împreună!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.