CHIPUL BUNICII IOANA
ÎN OCHII MEI DE COPIl
Copilăria mea este legată de bunica.
Lângă ea am crescut și tot ea mi-a stârnit curiozitatea, imaginația, fascinația pentru lucruri, altele decât cele obișnuite. Lângă ea am cunoscut și am învățat despre lumea care mă interesa. Priveam totul prin ochii ei.
Pe bunica din partea mamei o chema Ioana și de când am început să înțeleg, toată lumea din sat, începând cu copiii, îi spunea „Baba Ioana”. Eu nu o vedeam pe bunica bătrână. Pentru mine era cea mai bună și mai frumoasă bunică, dar mai târziu mi-am dat seama că era „Baba” adică moașa satului, cea care ajuta tinerele să aducă pe lume copiii.
Pe vremea de care povestesc în satul nostru nu erau persoane specializate și, pe atunci, se obișnuia ca la nașterea unui copil să se folosească de ajutorul unei femei care să asiste și să ajute tânăra mama . Așa se face că bunica a moșit o mare parte dintre femeile satului și a adus pe lume mulți copii, printre care mă număr și eu, surorile mele, verișorii și prietenii mei.
După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea o petrecere în sănătatea copilului, unde „Baba” primea din partea lăuzei un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâlnire, participau doar persoanele importante: „Baba”, bunicile și nașa copilului, cumnatele lăuzei, vecinele și copiii acestora, care urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla.
Eu eram nelipsită de la toate evenimentele unde bunica era în centrul atenției. Ea ajuta la aducerea copiilor pe lume și tot ea îi trata cu leacurile numai de ea știute… și bunica avea leac… Mi-a spus că, atunci când era mică, a omorât un „chior” ca să aibă leac.
Bunica, pe lângă adusul pe lume al copiilor și grija pentru bolile acestora, mai avea și darul de a liniști tinerele mame. Le descifra visele de care erau înspăimântate. Avea un colț, lângă icoana Maicii Domnului, unde își ținea cărțile de rugăciuni, o crenguță de busuioc, două sticle cu agheasmă – agheasma mare și agheasma mică de la Sf. Iordan – și Cartea Viselor. Atunci când venea câte cineva să-i tălmăcească visul, bunica se închina la icoană, îi explica visul și-i dădea tinerei liniștea.
Niciodată nu speria pe cineva, avea darul de a alunga frământările și de a mângâia cu vorba. Întotdeauna avea mâinile fierbinți și când te mângâia, simțeai cum îți este bine.
Când cineva avea un necaz, bunica dădea și în bobi, dar întotdeauna bobii arătau că necazul nu mai venea și omul pleca acasă liniștit. Eu cred că poate nici nu știa să dea prea bine în bobi, însă dorința ei de a alina pe cel necăjit era cea care ajuta.
Tot ea era cea care ne spunea cum o să fie iarna, după cât de lungă era splina porcului atunci când se tăia porcul de Crăciun.
Bunica știa și ce copil o să aibă o femeie la naștere, după cum arăta burta, țuguiată sau rotundă. Dacă era țuguiată era băiat, dacă era rotundă era fată. Sau, altădată, punea puțină sare pe capul femeii ce urma să nască, fără ca aceasta să observe, iar dacă femeia punea imediat mâna pe cap, sigur era băiat. Pe atunci așa se știa ce copil vei avea. Și totuși, după spusele bunicii, era bine să nu știi. Vorba ei: „Ce-o fi, dar să fie sănătos!”
…Păi nu aceasta își doresc toate mamele?!
Am fost un copil foarte curios din fire…
Îmi plăcea tot ce era legat de sat, poveștile și întâmplările care se petreceau în sătucul mic în care m-am născut, Ilganii de Sus.
Cel mai mult voiam să fiu în preajma bunicii Ioana pe care o iubeam mult și de la care aflam cele mai multe întâmplări de demult, despre oamenii din sat, pe care bunica mi le povestea cu tâlc. Din orice ieșea o poveste, iar eu nu mai mă săturam s-o ascult. Fiind moașa satului, povestea cum am venit pe lume adusă de barză în cioc, cât de mică eram că încăpeam într-o mânecă de cojoc și câte și mai câte… Bunica îi ajuta pe copii să se nască și tot bunica îi vindeca când se îmbolnăveau. Și știa bunica atâtea cuvinte pe care le șoptea încetișor, în timp ce mâinile fermecate îi mângâia cu uleiuri și leacuri doar de ea știute. Bunica știa să vindece multe boli ale copilăriei, strânsul, junghiul, deochiul, negii, dureri de urechi, de dinți, entorse la picioare, gâlci, de speriat și multe alte boli.
În camera unde își trata micuții pacienți, o cameră simplă cu o masă, un pat, o plită, avea așezată pe peretele dinspre răsărit, pe un ștergar, icoana Maicii Domnului la care se ruga înainte de a începe să trateze pe micuțul pacient. Întotdeauna avea la ea o crenguță de busuioc sfințită, agheasmă, ulei de la candelă, pâine, cărbuni încinși din plită, apă neîncepută, ou proaspăt cu care găsea junghiul.
Pe mine ritualurile descântecelor mă fascinau și mă uimeau în același timp. Eram ochi și urechi, să aud și să învăț ce spunea bunica. Intenționat spunea mai tare, ca să mă învețe și pe mine arta vindecării cu ajutorul lui Dumnezeu. Unele din descântece le-am învățat, altele nu. Trebuia să fur meșteșugul, altfel nu aveam leac. Cred că am moștenit de la bunica acest dar pentru că și mâinile mele repară acolo unde doare.
Gâlcele sau amigdalele, le vindeca foarte repede. Făcea o frecție de o parte și de alta a gâtului cu ulei de la candelă, și apoi cu gaz pur spărgea amigdalele și gata. A doua zi eram ca noi.
Deochiul era atunci când te mirai de cineva că este frumos ori că este urât. Bunica spunea Tatăl Nostru și un descântec scurt, și trecea. Altădată, când deochiul era mai vechi, punea într-un castron apă neîncepută și stingea în ea nouă cărbuni, spunea descântecul: „Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului,să rămână… cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și luminat ca de Dumnezeu lăsat!”. Îi făcea cruce, îi spunea să-și mute locul și apoi bunica căsca mult. Acesta era semnul că cel descântat fusese deocheat. Apoi, apa cu cărbunii era aruncată lângă un câine care dacă se scutura, era semn că deochiul a fost alungat… și întotdeauna bunica își încheia descântecul cu o glumă: „Ție leacul, iar babii colacul!”îți dădea să bei un pic, iar restul de apă o arunca peste un câine. Dacă acel câine se scutura, însemna că te făceai bine. Bunica făcea descântecul acesta nu numai la copii ci și la fete, la băieți, femei și bărbați.
Durerile de urechi erau și ele pe lista de vindecări. Spunea un scurt descântec, punea un tampon de vată cu ulei încălzit de la candelă, și durerile treceau așa cum au venit. Se întâmpla să nu poți dormi noaptea. Avea leac și pentru asta. Pe înnoptat, bunica și bolnavul ieșeau în curte, fiecare având în mâna dreaptă o bucată de pâine, și o aruncau spre pomii din grădină spunând: „Pădure verde și frumoasă, ia cină și neodihnă și dă cină și odihnă…” numitului, celui care nu avea somn. Se repeta de trei ori și persoana nu mai avea insomnii.
Lista descântecelor și a leacurilor era lungă. Punea ventuze și te tăia pe spate când aveai sângele îngroșat, prepara ceaiuri pentru greață, pentru colici, pentru gripă. După descântec, bunica spunea celui pe care îl descântase să se mute din locul unde stătea și întotdeauna spunea o glumă: „Ție leacul și babii colacul!
Toate descântecele bunicii le-am învățat. Bunica, numai în prezența mea, le zicea cu voce mai tare, să le învăț și eu… şi nu știu cum se face că am moștenit puterea ei de vindecare… doar am fost asistenta ei personală, nu-i așa?!
Să vorbesc despre sfaturi și povețe îmi este foarte ușor. Am multe de povestit pentru că am avut un povățuitor în bunica mea! Pot să spun că am avut sfaturi, să zic așa, specializate. Nu, să nu credeți că avea studii. Bunica era o femeie de la țară, dar avea acea deșteptăciune nativă. Sfaturile ei erau simple, dar se potriveau pe termen lung.
Povața ei venea oricând, oriunde, în grădină, între oameni, atunci când credea că trebuie să aflu despre ceva. Îmi vorbea de vreme, când o să plouă, de ce, cum o să fie anul și câte, câte. Parcă o văd în fața ochilor. Avea întotdeauna o nuielușă subțire cu care îmi arăta câte ceva și îmi explica. Vezi cutare…
Într-o zi, în timp ce mergeam prin grădină, am văzut un șarpe într-o tufă. Mi l-a arătat cu bățul și mi-a spus așa:
– Când o să fii mare, o să te căsătorești, și poate o să ai necazuri și nu ai cui să le spui. Poți să-i spui șarpelui. El o să te asculte, iar tu o să te liniștești și nu o să știe nimeni de supărarea ta.
Pe moment nu am înțeles. Chiar m-a amuzat gândul căsătoriei. Mi se părea un drum lung. Dar în timp am înțeles ce sfat prețios mi-a dat.
Altădată, tot în grădină, am auzit o broscuță orăcăind sfâșiitor. Bunica repede a lovit cu bățul în tufa de unde se auzea orăcăitul, și atunci am văzut că din tufă a ieșit târâș un șarpe.
– Am salvat broscuța. Să știi că atunci când vom avea un necaz, broscuța ne va ajuta.
A rupt o bucățică din nuielușă și mi-a dat-o spunând:
– Când o să ai nevoie de broscuță, să-i spui bețișorului.
A fost talismanul meu norocos care a aflat multe de la mine. Și, culmea, pentru că am crezut, toate treceau așa cum au venit.
Altădată, mi-a arătat cuibul în care își clocea ouăle o rândunică.
– Niciodată să nu strici un cuib de pasăre pentru că vei fi blestemată să ai pistrui.
Și mi-a dat exemplu pe Luca, vecinul nostru cu pistrui. Se pare că așa era el din naștere, dar niciodată nu puneam sfaturile bunicii la îndoială.
Multe m-a învățat bunica. Să mă rog, să respect bătrânii, să nu mint, să nu pârăsc și întotdeauna să-i ajut pe toți cei care au nevoie de ajutor.
Sfaturile și povețele bunicii veneau ca o învățătură, nu ca o pedeapsă. Așa era bunica mea, o sfătoasă, iar eu, nepoata ei, o moștenesc pentru că am avut o bună profesoară. Darul bunicii pentru mine a fost harul ei și aplecarea cu bunătate către oameni, animale, plante, natură… într-un cuvânt pentru… Frumos
Pentru binele pe care l-a făcut, pentru bunătatea ei, bunica Ioana a fost binecuvântată cu copii buni, nepoți sănătoși, cu viață lungă și respectată și iubită de tot satul.
În ziua de Sfântul Ion toate femeile, românce și haholce, din amândouă satele și copiii lor sărbătoreau Ziua Babei, în semn de prețuire pentru că le ajuta la naștere. Se făcuse un obicei, ca Ziua Babei să se serbeze de ziua numelui bunicii Ioana. În săptămâna premergătoare sărbătorii, în familia noastră se începeau pregătirile special pentru acea zi de către mama și mătușile mele, prilej cu care ne întâlneam acasă la bunica unde se pregătea meniul.
Noi, verișorii, ne bucuram că suntem împreună, ne învârteam pe lângă mamele noastre, mai gustam pe furiș câte ceva de pe masă și imediat încingeam joaca… dar asta făcea parte din bucuriile sărbătorii. De fapt mai mult încurcam. Mamele noastre, în schimb, începeau treaba imediat, pe mai multe zile. Într-o zi coceau colacii și pâinea, într-o zi făceau sărmăluțele cu varză, în altă zi răciturile, friptura și cârnații erau scoși de la cavarma, peștele marinat în oțet, cozonacii și câte altele.
În ziua de sărbătoare, bunica se îmbrăca în cea mai frumoasă rochie, iar pe cap își punea un gear, un fel de maramă din cașmir foarte fin, cu flori cusute la mână, colorat și vesel și își aștepta musafirii frumoasă, mândră și emoționată. Femeile veneau cu un mic cadou, însoțite de câte un copil, doi, trei, câți îi dăduse Dumnezeu. Veneau pe rând, una câte una în fața bunicii și îi sărutau mâna în semn de respect. Bunica îi mângâia pe cap pe copilașii aduși pe lume cu ajutorul ei, stătea de vorbă cu fiecare, cum le mergea, cum îi este copilului, avea pentru toți o vorbă bună, câte o tânără își punea copilașul să spună o poezie bunicii, sau bunica se juca un pic cu câte un copilaș mai mic ..așa cum se juca cu noi… îl ridica în sus și-i spunea: „‘tâta mare! ”…și după ce vorbea cu fiecare în parte, le invita la masă. Pentru că veneau multe femei, masa se așeza în două camere, camera mare unde avea icoana Maicii Domnului și tinda. În camera mare unde era bunica, se așezau la masă nașa bătrână, cumnata, vecinele și prietenele ei, în tindă se așezau femeile mai tinere, cu copii lângă ele. Camerele erau destul de încăpătoare. Mama și mătușile mele erau ospătărițele, iar bunica, sărbătorita, stătea în capul mesei mândră și se uita cu drag la mamele și copiii lor, la nepoții și fiicele care o sărbătoreau cu atâta cinste… După un vinișor, începeau să li se dezlege limbile femeilor și era semnalul petrecerii… făceau glume, se machiau, se îmbrăcau în țigănci, în prințese. În ziua aceea femeile își împrumutau personalitatea pe care și-o doreau.
La această petrecere veneau doar femeile. Singurii bărbați cărora li se permitea să fie prezenți la acea aniversare erau muzicanții. Acordeon, clarinet și o cobză… muzica răsuna în tot satul… dar totuși petrecerea fără bărbați era ca „mâncarea fără piper”. Spre seară începea să apară câte un bărbat deghizat în femeie, apoi altul și altul… Se făceau glume… Doamne cât de frumos știau să se distreze! Iar noi, copiii, pe lângă ei eram fericiți că aveam parte de părinți buni, frumoși și veseli. Dintre toți, eu eram cea mai fericită fetiță pentru că bunica era sărbătorita, și era bunica mea!
Cu drag… din vremuri minunate!