BOBOTEAZA CU PERIPEȚII
Vremea călduroasă de acum mă duce cu gândul la iernile
de altădată, când de Bobotează era frig de „crăpau pietrele”, era
gerul Bobotezei, cum spunea mama.
Și, amuzată, îmi amintesc mai ales de o iarnă, când în
ziua de Bobotează, am plecat acasă, la ai mei, urmând ca a doua
zi de Sf. Ion, să-l sărbătorim pe tata,
bunica și pe fiica noastră, Ioana.
Și iarna despre care povestesc acum era una geroasă și
friguroasă, din acelea în care ți se lipeau nările. Când trăgeai
aerul în piept, parcă te săgeta ceva rece ca gheața până în
adâncul sufletului.
Dunărea era înghețată și sloiurile se opriseră într-un loc
ca un pod și nu era nicio posibilitate de a pleca acasă cu
vaporul.
Eram tineri, curajoși și ne-am gândit că puteam să
ajungem acasă cu autobuzul până la Nufăru și acolo să trecem cu
bacul în partea cealaltă, în satul Ilganii de Jos și mai departe cu
căruța spre Partizani. Sloiurile erau groase și înalte cât casa și
bacul se strecura cu priceperea barcagiului printr-un ochi de
apă limpede ca sticla.
Cu emoție și teamă ne-am lăsat în grija Celui de Sus,
până când am ajuns cu bine pe malul celălalt unde ne aștepta tata
cu căruța căptușită cu baloturi de paie și pături cu care să ne
învelim.
Plimbăreții, curajoși pe timpul acela geros, eram eu,
soțul meu, fiica noastră, Ioana, Lisa, cățelușa și sora mea mai
mică, Mariana cu fiica ei, Ana-Maria.
Ajunși la căruță, tata se uita la noi fericit, însă avea ochii
umezi de ger, m-am gândit atunci, dar mai târziu am înțeles că
erau mai mult de bucurie de surpriza pe care i-am făcut-o de
ziua lui.
În căruță lângă tata era Mihai, nepotul nostru înfofolit în haine groase de
i se vedeau doar ochii fericiți dintr-o căciulă și un fular din
lână. Tata nu putuse scăpa de el, se ținea ca scaiul, mai ales
când era cu căruța.
Nepotul nostru, atunci de șase ani, era fermecat de cai,
căruțe și nu pierdea nicio ocazie, chiar ca cea de atunci și pe
frigul acela când nu te lăsa inima să scoți niciun câine din casă.
Doar ca să fie cu bunicul!
Tata îl răsfăța și-i făcea toate poftele, mai ales că el a
avut doar fete.
Cu bucurie și cu multă grijă, tata a început să-i așeze pe
cei mici în căruță, îi înfășura în pături să nu înghețe, ba îi mai
apuca de obraz ca să-i înveselească. Ne-am urcat și noi lângă
ei, mai puțin soțul meu care s-a oferit să meargă pe jos
în spatele căruței.
În căruță înțepeniserăm de frig și tata a trebuit să oprească
caii ca să ne dezghețăm puțin, mișcând-ne pe lângă căruță, și
nu ai să crezi ce exerciții poți inventa într-o astfel de situație.
Băteam din palme și tropăiam ca niște cai nărăvași, alergam
prin jur și ne bulgăream. La exercițiile de încălzire a venit și
Lisa, dar sărăcuța de ea nu se prea putea ține de noi pentru că
ghearele ei ca niște gheme se lipeau de zăpadă! Ne-am gândit
că e mult mai bine să te miști decât să stai în căruță și ne-am
încolonat după înălțime ca să ținem dos celorlalți care veneau
în urma noastră și am pornit în șir indian în spatele căruței.
Singurii care au rămas în căruță au fost tata, Mihai și
Lisa, cățelușa noastră pe care o băgasem printre pături, dar
pentru siguranța ei își scotea urechiușele dintre pături ca să ne
audă și să ne simtă că suntem lângă ea. Și așa cum mergeam
unul în spatele celuilalt, ne auzeam respirația în liniștea care se
lăsa, ghetele se lipeau de zăpada înghețată și nu se auzea decât
glasul tatălui meu care îndemna căluții la trap.
– Dii, Bălanule, dii, Bălana!
Câte o creangă trosnind se mai rupea de greutatea
zăpezii și tata o lua în căruță, tot era goală se gândea… o să le
pună la grămada de lemne din magazie, că nu se știa cât de
lungă era iarna și „iarna nu-i ca vara” vorba bunicii, care repeta
acest îndemn întotdeauna atunci când se pregăteau cu provizii
pentru iarna care venea.
Și cu cât trecea timpul, abia-abia ne mai târam picioarele.
Ne muiaserăm de tot și soțul meu a fost nevoit să o ia în cârcă
pe Ana-Maria, nepoata noastră mai mică. Și după un drum de
trei ore pe care în mod normal îl făceam în cel mult o oră,
ne-am apropiat de sat aproape pe înserate…timp în care în care
am derulat în minte o altă zi din copilăria mea…Și…
Amintirile din copilărie au venit ca o avalanșă, de data aceasta bunica
era în centrul acestei aduceri aminte, și tot într-o zi de Bobotează
în satul de pe malul Dunării, Partizani. Și parcă văd ziua aceea… Atunci
iernile erau foarte aspre, cum se spunea „gerul Bobotezei” și vorba
bunicii, era atât de frig încât „crăpau și pietrele de ger ce era”.
Cu tot frigul, nouă, copiilor, nu ne păsa. În casă era cald,
aveam cu ce să ne îmbrăcăm, flanele groase, mănuși, fulare,
căciuli, ciorapi din lână toarsă și împletite cu migală de mama
și mătușile mele, iar în casă aveam păpușile din cârpă care mă
așteptau liniștite după ce veneam de la zăpadă, înghețată tun.
Cămara era încărcată cu toate bunătățile pregătite din toamnă,
dar și cele din iarnă, după tăierea porcilor de Crăciun, carnea și
cârnații la cavarma și slănina pusă în sare și apoi fiartă în zea
mă de varză. Eram toți sănătoși și asta era cel mai bine.
În dimineața de Ajunul Bobotezei, bunica mergea în grădină să vadă
pomii și dacă erau încărcați cu promoroacă însemna că avem un an
rodnic adică „cu berechet”, apoi pregătea vase de lemn, sticle
pe care le spăla bine, în care să luăm agheasmă de la biserică a
doua zi și îl aștepta pe părintele cu „Vestea botezului Domnu-
lui” și cu prima agheasmă pe care o o primea dădea prin casă. Mătușile
mele nemăritate, în schimb, erau cele care îl așteptau pe preot
cel mai mult, pentru că părintele le dădea o crenguță de busuioc
din agheasmă pe care o puneau sub pernă să-și ghicească ursitul.
Și eu îl așteptam, pentru că pentru noi, copiii, avea pregătită
o punguță de bomboane din care ne dăruia câte una, ne
stropea pe cap cu agheasmă și ne spunea întotdeauna câteva
vorbe bune, să ne ascultăm părinții și învățătorii, să spunem la
culcare și la masă rugăciuni și să fim buni și milostivi cu cei
care au nevoie de ajutor!
În dimineața de Bobotează, cu mic, cu mare mergeam la
biserică îmbrăcați cu cele mai frumoase haine și pregătiți cu
sticle la noi pentru agheasma mare care se sfințea în ziua aceea.
După slujba de sfințire a apei, treceam pe la părinte să ne
binecuvânteze cu apa sfințită, ne miluia la frunte cu mir și ne
stropea vesel cu crucea și busuiocul pe care-l băga în vasul în
care era apa sfințită. Apoi ieșeam cu toții la Dunăre unde se
făcea o slujbă specială pentru crucea de lemn pe care o arunca
apoi în Dunăre și după care se aruncau în apă doi tineri care
după ce o prindeau deveneau frați de cruce.
Această tradiție era ca un spectacol, cei doi băieți erau
îmbrăcați în haine tradiționale și erau puși pe doi cai albi,
frumoși, și ei gătiți, cu coamele împletite cu fir roșu și
mărgele. Tinerii se plimbau prin sat mândri și fericiți de
onoarea și cinstea pe care o aveau de a scoate crucea din apă. Între
timp se făcea un foc pe malul apei și erau pregătite haine groase
și prosoape pentru tinerii care intrau în apă. Preotul satului
făcea slujba de sfințire a crucii și o arunca în Dunăre, iar tinerii,
așa cum erau îmbrăcați, se aruncau după ea. Cel care o prindea
primul o ridica în sus și apoi cei doi tineri se îmbrățișau și
făceau legământul de frăție în fața satului. Imediat erau preluați
de mame care-i ștergeau cu prosoape, le dădeau haine groase să
se îmbrace și o cană de vin fiert fierbinte ca să se încălzească.
Apoi, în admirația satului erau conduși spre casele lor cu mare
alai.
Fiind un sat așezat pe malul Dunării, agheasma mare era
foarte importantă pentru sat. Atunci se făcea o slujbă și pentru
protecția celor care erau tot timpul pe ape, pescarii. După
această ceremonie, fiecare plecam spre casă cu agheasma luată
de la biserică. Bunica era cea care ne dădea la fiecare un păhăruț
de agheasmă înainte de masă și cu vasul cu agheasmă
stropea prin casă, pe la icoane, în grădină și în curte, în saivanul
vitelor și apoi ne așezam la masă fericiți. Îmi plăcea mult masa
cu familia mea. Stăteam la o masă de lemn rotundă și joasă
și pe scaune mici. Bunica era cea care spunea rugăciunea, mai
târziu o spunea mama, ne închinam și ascultam în tăcere rugăciunea.
„Cruce-n casă, cruce-n masă, cruce-n patru colțuri din
casă! Maica Sfântă la fereastră, Dumnezeu cu noi la masă.”
Iar după rugăciune tăbăram pe mâncarea sănătoasă și gustoasă
pregătită, mai ales la un praznic atât de mare.
Pe masă trona întotdeauna o mămăligă mare și o tavă
cu plachie de pește, friptură scoasă din cavarma și cârnați
de porc, sărmăluțe cu varză, dar din care mâncam cu
dumicături mai mici sau mai mari după cât de flămânzi eram.
Aveam grijă să nu dăm nimic pe jos pentru că Maica Domnului,
după spusele bunicii, stătea în genunchi și se ruga pentru noi.
Imediat după ce mâncam, fiecare pleca la treburile lui, chiar
dacă era sărbătoare. Noi, copiii, ne îmbrăcam gros și mergeam
la zăpadă, ne jucam până ne chemau la masa de seară, iar
bărbații la animale, la făcut copcă în gheață și cărat apă la vite,
lemne pentru foc. Femeile pregăteau mâncarea pentru seară. Și
după treburi, joacă, masa de seară, era momentul să ne
pregătim de culcare cerând îngerului păzitor să ne apere: „Cruce-n
cer, Cruce-n Pământ… Cruce pe perna pe care mă culc,
Toiagul lui Dumnezeu sub căpătâiul meu, Înger, îngerașul meu
roagă-te lui Dumnezeu pentru suflețelul meu.” Și mai
spuneam: „Cruce Sfântă culcă-mă, Cruce Sfântă scoală-mă, Înger
sfânt păzește-mă, Doamne, miluiește-mă”.
Și cum puneam capul pe pernă, ne lăsam în vraja viselor!
M-am trezit din visare aproape de casă, după ce mama îngrijorată a
făcut cărare la drum ca să ne aștepte. Am fost întâmpinați de
ea, bucuroasă că am ajuns teferi. În casă era cald de la focul
care trosnea în plită, pe masă mâncărurile calde ne făceau cu
ochiul, lijanca era fierbinte, iar noi, obosiți, cu obrajii roșii din
care parcă ieșea foc. Nu am apucat nici să dăm binețele
cuvenite că am căzut lați de oboseală de la mersul pe zăpadă și
am adormit aproape instantaneu, lăsând în grija mamei hainele
înghețate bocnă. Ne-am trezit după câteva ore și am tăbărât pe
mâncarea mamei, pe care a avut grijă să o țină caldă la cuptorul
lijancei, dar nu înainte să ne dea câte un păhăruț din agheasma
mare luată de la biserică, ca să ne apere pentru tot anul de boli
și lucruri „necurate”.
Abia a doua zi, vremea s-a mai îmbunat și mama, în jurul
nostru, nu mai prididea să ne facă poftele și să mâncăm ce ne
place, dar să ne pună și în traiste mâncăruri gătite de ea.
Copiii s-au jucat cu zăpadă, s-au bulgărit, s-au dat cu
sania pe ulița unde mă jucam și eu iarna și au făcut un om de
zăpadă luând din cămară fără voia nimănui o cratiță, o mătură,
morcov, cărbuni din vatră.
Mi-am amintit că, atunci când eram copil, mama se
supăra pe noi atunci când împrumutam pentru o perioadă scurtă,
câte ceva din cămară pentru joaca noastră și mă miram
de ea ca bunică.
A treia zi tata a pregătit căruța, de data asta să ne ducă
spre casă și ne-am făcut loc să încăpem toți în ea.
Drumul spre casă acum, când timpul era mai plăcut, a
fost minunat și am putut să ne clătim ochii cu copacii gârboviți
ca niște moși de atâta zăpadă și cu steluțele de gheață care
străluceau și clipeau, parcă jucându-se cu noi!
Bucuria se citea pe fața noastră, de atâta frumusețe și
liniște. Lisa dădea și ea din codiță dintre păturile pe care le
pusese mama în căruță ca să ne învelim, fericită că este cu noi.
Și cred că atunci a fost cea mai tare și hazlie drumeție a
familiei, prin acel decor pitoresc, rupt parcă din basmele vechi
cu povești despre iernile de atunci, cu zâne, spiriduși și castele
de zăpadă!
Numai că acum era o poveste adevărată în care noi eram
spiridușii, mama zâna cea bună, iar castelul era căsuța noastră
primitoare unde ne întâlneam cu drag, fără bariere și obligații.
Doar simplitate, apreciere și dragoste!