Bunicul Ghiță
Când îmi povestește despre bunicul Ghiță, mama este cu ochii în lacrimi gândindu-se la vremurile de-atunci.
După ea și mătușile Gafița, Stela, Ivana, bunicul era cel mai bun tată, însă pentru mătușile Maria, Ștefana, unchii Manole și Ștefan, bunica era cea mai bună, și părerile despre părinți erau de la un copil la altul după cum se simțeau împreună.

– Ne aveam, mamă, după cum ne potriveam, a spus mama ca o adevărată psiholoagă.

Dintre frați, mama era cea mai băiețoasă și de aceea încă de copil era mai mult pe lângă bunicul cu care mergea la pescuit. Celelalte mătuși stăteau pe lângă bunica cu care țeseau, torceau, scărmănau lâna, iar unchii cu treburi pe lângă casă, prin grădină, la vite, la cosit fân pentru animalele din curte pentru perioada de iarnă.
Bunicul era un bun pescar, om de nădejde pentru familie și pentru tovarășii lui. Se trezea dimineață și pleca cu ceilalți pescari încolonați cu bărcile legate una de alta spre baltă. Se întorcea de la baltă a doua zi, cu barca plină de pește . Avea grijă întotdeauna ca să oprească pește din toate soiurile ca să facă bunica o ciorbă gustoasă și pentru cei de-acasă.
Și după câteva ore de odihnă se trezea dis-de-dimineață, ducea la barcă peștele, ajutat de bunica, pe care-l așezase încă de cu seară în panere împletite din răchită, apoi pregătea cântarul, pungile, schimburi pentru oraș și la primul cântat al cocoșilor o trezea pe mama și plecau spre Tulcea la cherhana.

Era foarte greu să mergi în susul apei, să tragi la rame cu barca plină ochi și cu panerele încărcate cu pește, așa că mama îl ajuta trăgând la edec barca. Bunicul era la cârma bărcii, iar mama trăgea funia speriată de orice umbră care în imaginația ei se preschimba într-un monstru.
Lumina lunii reflecta în apa Dunării umbrele copacilor. Semănau cu niște uriași cu cât se apropia mai mult de ei. Păsările de noapte erau și ele cu treburile lor, mai ales să găsească mâncare pentru pui. Pentru aceasta se dădea o luptă aprigă între păsările vânătoare și cele vânate. Amestecul glasurilor speriate sau vesele se auzea straniu în noaptea albastră și prelungea până la spaimă trăirile mamei, atunci o copiliță.
În liniștea nopții se auzeau zgomote, trosnete, chiuituri, care pe mama o înfricoșau tare și ca să se liniștească se uita la bunicul care era cu gândurile duse și privirea la apa de culoare albastră spre auriu și se gândea cu recunoștință la balta care îl ajuta să-și hrănească familia cu bunătățile ei.
Mama, speriată, îl întreba pe bunicul:
– Tăticule, ce se aude chiuind prin pădurea de sălcii de pe marginea Dunării?
– Hai, nu te speria, spunea bunicul.
„Sunt flăcăii de la Nufăru. Ei au obiceiul să chiuie noaptea!”, gândea mama fericită. „Dar dacă este ursitul care i-a ieșit în castonul cu apa luată de la Dunăre, dimineața la răsăritul Soarelui în ziua de bobotează?”, și fericită se gândea la chipul băiatului pe care-l visase când își pusese busuiocul de la preot sub pernă și parcă se înveselea gândindu-se la cel care-i fusese sortit. „Oare cum o fi?!”, și în fața ochilor și vedea chipul băiatului pe care-l visase.
Când ajungeau la mila 35, aproape de Tulcea, mama se urca în barcă. Acum bunicul era cel care trăgea cu iscusință barca printre șlepurile și vaporașele priponite de mal și se uita cu drag la mama care picotea obosită de mers printre mărăcini, măturici, răchite, pelin și de gândurile care-i trecuseră prin minte în noaptea luminată doar de lumina lunii. Bunicul, ca să nu-i prelungească neliniștea, i-a spus :

– Să știi, Miluțo, chiuiturile pe care le auzeai noaptea erau de la guguștiucii care au cuiburile prin sălciile din pădurea din spatele Dunării.
Mama, liniștită de spaimele prin care trecuse, ațipea în clipocitul apei lovite de ramele trase de bunicul și se trezea abia atunci când marfa era deja pe mal. Încă buimacă de somn, avea grijă de panerele pline cu pește până când bunicul găsea o căruță ca să-i ducă la piață unde într-o hală mare, special pregătită, pescarii își așezau pe tarabe peștele.
Și începea fala. Fiecare pescar își expunea cât mai atrăgător marfa, cu peștele, racii, icrele puse în borcane de sticlă prin care se vedeau boabele mari și galbene. La hală veneau precupeți din toate orașele și chiar se înjghebau prietenii între pescari și cumpărători. Începea licitația.
Povestește mama că bunicul era foarte căutat de clienți, pentru că avea cel mai proaspăt și bun pește. Avea secretul lui, spuneau oamenii!
Vindea peștele spunând tot felul de strigări de care se amuzau toți, chiar și ceilalți pescari, care nu-i purtau pică. „Ce este a lui, este a lui!”, spuneau tovarășii lui de pescărie.

Bunicul era darnic și atunci când venea cineva la taraba lui să cumpere. După ce cântărea marfa, întotdeauna punea un pește, doi în plus zicând tacticos „unul de la mine și unul de la fiica mea, ajutorul meu în pescărie” și făcea cu ochiul spre mama ștrengărește.
Nu întârzia prea mult cu vânzarea pentru că avea mână bună și vindea marfa repede. Dacă îi mai rămâneau câțiva pești îi dăruia câte unui om mai necăjit care-și făcea veacul pe-acolo uitându-se cu jind la peștele care încă mai dădea din coadă.
După ce termina cu treaba o lua pe mama ca să facă cumpărăturile pentru acasă. Și câte nu trebuie la o casă cu atâția copii de hrănit! Mergea cu bunicul la brutărie de unde cumpărau câteva pâini calde și rumene, zahăr, orez, ulei, mai cumpăra și dulciuri după care se dădeau în vânt toți frații mamei. Se opreau și pe la găzărie de unde cumpărau în bidoane pregătite de acasă un gaz galben ca uleiul pentru lămpile cu care luminau camerele. După ce terminau cu cumpărăturile, plecau în piață unde la tarabele turcești găseau bragă, gogoși, halva și baclavale. Acolo se așezau la o masă și bunicul comanda două halbe de bragă pentru el. Trăgea pe gât pe nerăsuflate braga, se ștergea pe gură cu podul palmei și, după ce se răcorea, îi comanda mamei un sifon cu sirop de vișine. Înfometați, mâncau gogoșile fierbinți și se bucurau de puțina tihnă în care bunicul își bea a doua halbă vorbind cu o cunoștință despre cum merge pescăritul, cum cade peștele, cum sunt grânele.
Mama abia aștepta acest moment ca să se uite prin piață la podoabe, mărgele colorate, inele, brățări, șaluri. Se uita la ele și tare i-ar fi plăcut șirul de mărgele roșii, dar bunicul știa cam ce voia mama și la plecarea din piață se apropia de taraba în care mama a zăbovit mai mult și o întreba:
– Ei, ce zici, Miluțo, așa că-s frumoase mărgelele roșii?

Mama, strălucindu-i ochii se și vedea cu mărgelele.
Bunicul i le cumpăra și întotdeauna îi zicea:
– Le meriți!
Se urcau în barcă cu toate bagajele cumpărate și plecau spre casă. Acum la vale, era mai ușor! Bunicul trăgea la rame și se gândea la socotelile lui, iar mama se vedea duminică la horă, împodobită cu șirul de mărgele roșii și pizmuită de fetele din sat.
Când ajungeau acasă cu bunătăți pentru toți, bunicul se odihnea pe prispa casei fumând în tihnă o țigară de tutun și bucurându-se de liniștea familiei.
Și după ce am ascultat ce mi-a povestit mama despre bunicul Ghiță , m-am întors cu ochii minții în copilăria mea și parcă văd cum se lăsa înserarea peste sat, pe Dunăre începeau să se adune bărcile cu pescari.
Se începea de la deal, prima barcă, apoi alta și tot așa de la fiecare casă se legau una de alta și începeau cântecele.
Noi, copiii, știam când vin pescarii, lăsam joaca – De-a mijita – sau – Nouă pietre, vitele la margine și alergam de pe unde eram, în picioarele goale, să ascultăm cântecul pescarilor și să le facem cu mâna la plecare în baltă.

Aveam acest spectacol de două ori pe săptămână, când plecau și când se întorceau.
Iubeam acest moment…
Veneau la vale cu bărcile legate una de alta, pescarii, printre care și bunicul Ghiță, cu fețele arse de soare, puternici și curajoși făceau spectacolul serii.
Cântau, niciodată pe aceeași voce, cu tonuri joase, înalte, duioase, cântece de dragoste, de război. Noi ascultam nemișcați, cu respirația oprită.
Câte o tânără mamă își ștergea pe ascuns lacrimile, poate pentru o dragoste tăinuită sau pierdută.
Când ajungeau în dreptul nostru, săream, țipam, ne bucuram, îi salutam și ei cu mâna la pălărie ne făceau un semn de bun rămas.
Prima amintire cu bunicul Ghiță o am de când eram mică, iar el mă arunca până la tavan și-mi spunea: „’tâta mare!”.
Viața bunicului ca pescar nu era ușoară. Se trezea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, și începea pregătirile să plece pe baltă. Imediat, se scula și bunica ca să-l ajute la pregătirea bărcii cu cele trebuincioase pescuitului. Vorbeau în șoaptă să nu mă trezească. Pe mine mă înduioșau și parcă mă mângâiau șoaptele lor. În barcă, bunica punea mâncarea pregătită de cu seară, dar nu foarte multă fiindcă baza mesei era borșul de pește pe care-l pregăteau pescarii pe baltă. Apoi bunica îl ajuta să pună în barcă : vintirile, setca, prostovolul, vologul, năvodul, chipceagul, rizacul, mai apoi vâsla, ghionderul și ramele.
Eu, cu ochii mijiți, urmăream acest ritual care se întâmpla în fiecare dimineață. O ramă o lăsa pentru mine, care abia așteptam ca bunicul să mă anunțe că pleacă și mă ridicăm cu bucurie să-l ajut să o ducă la barcă. Rama mi se părea destul de grea, dar era o treabă pe care o făceam cu multă bucurie. Îi aduceam și ispolul, cel cu care arunca apa din barcă, pentru că mă temeam ca nu cumva să se umple barca cu apă și bunicul să nu aibă cu ce s-o arunce. Pentru aceasta eram răsplătită cu dragostea bunicului și bucuriile cu care mă răsfăța. Pentru mine erau adevărate comori neprețuite. Îmi aducea nuferi albi și nuferi galbeni din care îmi făceam coliere pe care le atârnam la gât și mă făleam la prietenii mei, ciulini de baltă, un fel de nuci, foarte gustoși și sățioși dacă erau fierți, raci care fâsâiau și se mișcau în năvodul care-i ținea că într-un clește. Mai aducea bunicul ouă de toate mărimile și culorile: albe, verzui, maronii cu pistrui, iar câteodată aducea și pâinea rămasă nemâncată.
Îmi spunea că toate, toate erau trimise de Iepurașul pe care îl întâlnise în baltă. Tot ce îmi aducea, mâncam până la ultima firimitură pentru că altfel Iepurașul se supăra.
Toată ziua eram cu ochii pe Dunăre, să văd dacă vine bunicul cu micile daruri din baltă. Și în liniștea serii, în amurgul apusului de soare, se întrezărea șirul de bărci și se auzea cântecul vesel al pescarilor, cu voci duioase și calde, mulțumiți că se întorc acasă, sănătoși și cu bucurii pentru cei dragi.
… Eu nu aveam ochi decât pentru bunicul meu minunat, care mă lua în brațe și mă întreba: „A fost cuminte nepoțica mea?”… și-mi dădea darurile de la Iepuraș!