ŞI… AM ÎNCEPUT SĂ CREŞTEM!

Şi încet, încet, primăverile și iernile treceau peste noi și joaca de dimineață până seara cu picioarele goale pe ulițele satului îi dădea locul altei perioade când eu, prietenii și prietenele mele începeam să fim mai atenți la cum arătam, cum ne îmbrăcam, cum ne pieptănam…

Jocurile noastre erau acum altele… mai liniștite. Mergeam perechi ţinându-ne de mâini și ne plimbam, chiar dacă era doar pentru câțiva pași…

Începuse să se trezească în noi un alt sentiment puternic, pur, necunoscut, de altfel de atașament fată de cel sau cea care erau mai înainte, chiar cu un an, prietenii noștri de joacă…

Seara, când ieșeam pe uliță, întârziam mai mult în fata oglinzii. Îmi schimbam rochiile mai des și nu mai mergeam cu picioarele goale ca altădată. Cum ieșeam din curtea casei, îmi despleteam cozile și-mi lăsam părul pe spate în voia lui. Nu îmi mai plăcea să mă joc cu prietenii mei. Voiam să fiu mai ales în preajma unui băiat cu un an mai mare decât mine, vecinul meu de mai la vale, Luca, fratele lui Mihai.

Jocurilor nevinovate le luaseră locul altele… rupeam o creangă de salcie și începeam să desfrunzim  frunzele de pe ea, una câte una, și să număr în gând… „mă iubește, nu mă iubește…” așa, până se terminau toate. Dacă ultima nu cădea cum îmi doream, rupeam altă creangă şi repetam din nou până nimeream. Alteori, luăm o crenguța de liliac și căutam florile cu cinci sau șapte petale, le rupeam și le puneam în sân, şi pentru fiecare o dorință, scuipam în sân și gata, dorințele erau îndeplinite. Acestea erau jocurile noastre între fete.

Apoi începeam să adunăm de pe câmp floricele, le împleteam în coronițe pe care le puneam în păr și defilam printre văcuțele pe care le păzeam închipuindu-ne că suntem prințese… Imaginația mea nu avea margini! În palatul meu dansam, eram fericită și mergeam de mână cu prințul meu prin grădina fermecată!

Nici băieții nu mai erau ca înainte. Veneau și ei mai îngrijiți. Erau mai atenți la cum se purtau. Stăteau cu ochii nedezlipiți de fata pe care o plăceau…

Într-o zi, Mihai, prietenul meu pe care îl consideram ca pe un frate, mi-a adus un bilet mototolit în mână, ca să nu fie văzut de nimeni. Biletul era de la fratele lui care desenase o inimioară străpunsă cu o săgeată și ascunsese în el o floare de mac presată. Am crezut că plutesc! L-am ascuns într-un loc secret, numai de mine știut. Cam în fiecare seară primeam un bilețel prin care mă anunța că vrea să ne întâlnim la uliță cu prietenii noștri de joacă… Acum însă ne aruncam altfel de priviri. Priveam cerul, număram stelele, ne atingeam  mâinile întâmplător, râdeam tare de orice vorbă spusă cu tâlc, organizam jocuri în care ne puneam dorințe.

Cu timpul ne găsiserăm la margine o piatră mare sub care ne puneam bilețelele cu inimioare desenate și flori  presate. Jocurilor noastre sălbatice și copilărești le luaseră locul jocurile liniștite. Cu plimbări lungi pe malul Dunării, ținându-ne de mână, stăteam cu ochii nedezlipiți pe cer și priveam stelele… și dacă una era mai strălucitoare însemna că cineva mă iubește în taină… Începusem să nu ne mai întâlnim pe uliță satului. Acum stăteam pe malul Dunării… urmăream apusul, apoi Luna cum se reflecta în apă, și în această feerie de lumini eu eram prințesă alături de prințul meu fermecat în palatul de Cleștar… și cred că atunci eu și prietenii mei zburam ușor într-o altă etapă a vieții…