PROFESORUL MAGICIAN CARE „MI-A DAT ARIPI”

Dumnezeu are grijă să îți trimită în cale oameni care să te ghideze în momentele-cheie din viață, însă de multe ori nu știi care a fost rostul acelui om apărut lângă tine în acel moment și de ce atunci.

Mie mi s-a întâmplat de multe ori să leg prietenii cu persoane pe care nu le cunoșteam de multă vreme, dar ne simțeam de parcă ne știam de-o viață.

Așa a fost și cu domnul profesor Dănulescu Nicolae!

Prima întâlnire cu domnul profesor a fost la examenul de istorie pentru admiterea la liceu unde era examinator.

Așteptam cu emoție și nerăbdare să fiu chemată în sala de examen și mă uitam cum intrau și ieșeau din sală, emoționați, elevii. Noi, ceilalți care nu intraserăm încă, stăteam ciorchine la ușă, atenți la cei care ieșeau din examen și tăbăram cu întrebările, însă cel ieșit era atât de buimac încât nu știa ce să mai spună, ci doar că este greu și că la istorie dacă nimerești la profesorul mai plinuț iei notă mai mică.

Pentru că eram printre ultimii care dădeam proba, m-am așezat pe o bancă și-mi așteptam rândul repetând în gând ce îmi mai aminteam atunci de emoție despre istoria pe care o învățasem la școală. Mi-am auzit numele și am intrat în sală. M-am apropiat încet de catedră și am tras un bilet pe care l-am deschis curioasă. În bilet scria „Luptele care s-au dat pe teritoriul Dobrogei împotriva ocupației naziste.”

M-am bucurat pentru că mi se părea foarte cunoscut subiectul. Și să nu vă închipuiți că învățasem din cărțile de istorie! Nu… eu știam subiectul din poveștile pe care le auzisem prin sat și de la doamna învățătoare, de la domnul profesor Bala Constantin de la generală, dar cel mai mult știam de la bunica și de la bătrânii noștri. Și deodată mi-au venit în minte serile acelea lungi în care pe prispa casei se adunau toți prietenii bunicului care povesteau cum păzeau satul și cum patrulau nopțile pe ulițe ca să nu fie atacați de partizanii care se ascundeau prin bălțile din jurul satului nostru, cum după înfrângerea armatei germane, rușii au trimis spioni în România ca să saboteze armata germană, iar ca să se infiltreze mai ușor erau trimiși prin Deltă, unde erau mai greu de obsevat prin sălbăticia acelor locuri. Turuiam ce știam pe nerăsuflate, parcă îmi dicta cineva. Am început să povestesc și despre întâmplările care i-au marcat pe sătenii noștri în acea perioadă, cum își ascundeau fetele în beci deghizate în bătrâne sau cum se opreau soldații ruși pe la case să ceară de mâncare sau chiar își luau singuri. Am povestit și despre ziua când s-au aruncat grenade peste sat, cum oamenii fugeau să se ascundă pe unde găseau de speriați ce erau și cum au fost luați prizonieri oameni din sat, chiar dintre prietenii bunicului, și trimiși apoi în lagăre.

Am vorbit cam despre tot ce auzisem de la ai mei: că satul a primit numele de Partizani de la partizanii care se ascundeau prin bălți, că unii dintre săteni fraternizau cu ei, că le aduceau mâncare pe ascuns ca să nu fie văzuți și ca să nu afle unde se ascund ceilalți care nu îi agreau.

În sală se făcuse liniște și toți ochii mă priveau admirativ, și atunci domnul profesor cel plinuț m-a întrebat:

• De unde știi tu toate acestea?

Cu sinceritatea de copil am spus că știu poveștile de la bunica și de la bătrânii care povesteau la clacă când se adunau în serile de iarnă, iar ca să fiu mai credibilă, am spus că și doamna învățătoare ne-a povestit la fel ca oamenii din sat.

• Bravo! Felicitări! Ai nota 10!

Și la plecare mi-a zis:

• Fetițo, să știi că ai talent la povestit! Să scrii aceste amintiri despre sătenii tăi!

Nu m-am gândit la ce mi-a spus profesorul la examenul de istorie, dar m-am bucurat de nota pe care am primit-o. Când am ieșit din sală, le-am spus elevilor speriați „pontul” ca să ia notă mare.

• Să povestiți tema de istorie ca pe o lucrare de limba română.

Am înțeles după aceea că metoda mea nu a mers la toată lumea, dar jur cu mâna pe inimă că eu am vrut doar să ajut!

M-am întâlnit din nou cu profesorul de istorie când am început anul I. La deschiderea anului școlar au fost prezentați toți profesorii și materiile pe care le predau, dar de emoții nu prea am ținut minte numele lor.

Într-o dimineață, a intrat în clasă doamna directoare Borzea Ioana cu un profesor tânăr, înalt pe care l-a prezentat ca profesorul de pedagogie, domnul Dănulescu Nicolae.

Și atunci mi-am amintit de profesorul care m-a examinat și care mi-a dat aripi la examenul de istorie!

Și-a rotit ochii prin clasă și m-a observat, dar nu a spus nimic, doar a vorbit despre materia pe care o predă, pedagogia, cât este de importantă în profesia pe care ne-am ales-o.

La pedagogie învățam destul de serios pentru că voiam să-i las aceeași impresie bună pe care și-a făcut-o despre mine.

Se prezenta în clasă într-un fel impunător, elegant și întotdeauna avea la buzunarul costumului o batistă albă cu dungi roșii și, atunci când era liniștit și cu chef de vorbă, avea un fel de a ne arăta asta. Scotea tacticos din buzunarul de la costum batista, o răsfira și o flutura prin fața ochilor ca un magician. …Și mă gândeam că ar putea preface toate obiectele din clasă în ceva.

Îl respectam atât de mult că îi dădeam puteri supranaturale. Și atunci aveam o imaginație de mă miram și eu de unde îmi venea. Fiind în prima bancă îmi închipuiam că aveam niște gene lungi și le puteam lungi până ajungeau la catedră ca să șterg o notă mai rea a unei colege la care țineam sau, din contră, genele se puteau transforma într-un evantai care usca nota proastă pusă unei colege pe care nu o prea aveam la inimă. Se făcuse temut în liceu ca profesorul care pune cele mai mici note, însă mai târziu am înțeles că era doar o strategie ca să se impună ca tânăr dascăl.

Nu știu de ce, dar pe domnul profesor am început să-l înțeleg și să-l cunosc bine. Știam întotdeauna ce vrea, ce-i place, cum să răspunzi la lecție și asta m-a ajutat ca în clasa noastră să fiu prima elevă care a avut cea mai mare notă la prima lucrare de control la pedagogie.

Descoperisem că de fapt el era un om larg, nu-i plăcea să fii buchia cărții, voia să dezvolți subiectul și să vadă că ai imaginație, creativitate, iar eu dădeam pe-afară, cum s-ar spune.

Încet – încet au început să înțeleagă și alte colege ce vrea profesorul, așa că la finalul anului I ajunseserăm să fim o clasă foarte bună.

Profesorul „magician” se prezenta în fața elevilor săi demn, pregătit și trimitea cuvintele magice cu dragoste către noi, iar noi le sorbeam cu nesaț ca pe un elixir.

Ne plăcea profesorul-actor, elegant, drept și fiecare dintre noi ne doream să ajungem chiar mai mari actori pe scena vieții, dar ajungi pe o scenă chiar mai bună decât cea pe care își joacă rolul profesorul tău doar dacă a fost mentorul și modelul tău de dascăl.