O DRAGOSTE CA-N POVEȘTI
Se crede că dragostea cea mai mare este în povești, între
Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene.
Eu o să povestesc despre o dragoste aievea, între un băiat

și o fată, care s-a petrecut chiar în familia noastră. După
iubirea pătimașă a mătușii Gafița cu unchiul Tică, o altă poveste

de dragoste tot atât de frumoasă a fost și cea a unchiului
Ștefan, „Fănuțu” cum îi spuneam noi, nepoții.
Unchiul Fani era cel mai mare dintre băieții bunicii, din
fire era cam rebel și era cel mai școlit dintre frații și băieții din
sat.
Mă lăudam și eu printre prietenii mei că am un unchi
care a făcut un curs de agricultură la Poarta Albă și ajunsese
brigadier la grădina de legume a cooperativei din sat. Pentru
atunci o diplomă și un certificat de absolvire, chiar la o școală
de meserii, însemna foarte mult… și unchiul pe bună dreptate
avea de ce să fie puțin încrezut față de băieții din sat, dar bunica

avea grijă să-i amintească obârșia cu orice ocazie și să-l dea
jos de pe piedestalul pe care se cocoțase.
„Hai, nu te mai ține cu nasul pe sus, Fani, că tot de aici
ești!”
Unchiul era cam tomnatic, trecuse ceva de prima tinerețe

când băieții din sat se căsătoreau. Dar amâna acest moment

pentru că încă gusta din plin libertatea și iubea tare mult fetele,
dar și femeile. Ce mai, era cunoscut în sat ca un tânăr crăișor
care iubea ce-i frumos, mai precis, toate fetele chiar și femeile
care-i ieșeau în cale…
După mine nu era rău să iubești, dar lui îi plăceau fetele
iubite și de alții și din asta i se trăgeau și scandalurile în care
era băgat mai întotdeauna.
Era iute din fire și între el și băieții din sat se iscau fel
de fel de conflicte pentru fete.
Și unchiul era mai mereu într-un scandal: cu vecinul de
alături, cu cel de la vale sau cel de la deal sau chiar cu cineva
care era doar în treacăt prin sat.
Întotdeauna îi era alături unchiul Dragu, vărul lui, care
semăna cu el la iuțeală de fire, ca două picături de apă.
Altfel, unchiul era bun ca pâinea caldă.
Bunicii îi sărea inima când se auzea că în sat era o bătaie

între flăcăi, știa că unul dintre ei era unchiul și se ruga pe la
icoane să-l scoată cu bine din necaz.
Știa și el că-i cam trecuse vremea, dar încă se mulțumea
cu bucuriile lui ascunse.
Bunica în schimb, care urmărea totul cu ochi atenți de
mamă, îi spunea mereu:
„Vezi, vezi, Fani, ai grijă că o să te însoare babele din
sat!”
Dar, cum se știe, atunci când îți vine vremea, săgeata lui
Cupidon îl nimerește și pe cel mai năvalnic burlac…
Așa i s-a întâmplat și unchiului meu.
La câțiva kilometri de satul nostru erau birourile Întreprinderii

de exploatare a stufului din Deltă, cum i se spunea în
sat, „la mila 29!”
Era ca un mic orășel cu blocuri pentru birocrații întreprinderii,

bucătărie… printre ei și o bucătăreasă, tanti Ioana,
care pregătea mâncarea pentru toată lumea din unitate. Era iubită

și respectată de toți și întotdeauna avea o vorbă bună, mai
ales pentru tinerii care erau plecați din satele lor și care o

considerau ca și o mamă.
Și în iarna despre care povestesc, pentru că nu era prea
mult de lucru, a adus-o cu ea pe sora mai mică, să învețe să
lucreze în bucătărie și poate rămâne cu ea ajutor de bucătar,
mai ales că din satul de unde veneau nu aveau cum să-și facă
alt rost de muncă decât la C.A.P.
Într-una din zile tanti Ioana cu sora ei cea mică au venit
în sat cu un tractor să facă aprovizionare de alimente de la

magazinul nostru.
Unchiul, care era și el pe acolo, a văzut-o și din ziua
aceea nu își mai lua gândul de la ea, rămăsese îngândurat și
nimeni nu-i mai intra în voie.
Nu-i mai trebuia nicio fată, nu mai mânca, stătea mai
mult singur, cu ochii pironiți în tavan, chiar și bunica se gândea
„că parcă era mai bine înainte”, nimeni nu știa ce i se întâmplase.
Bunica, ca să-l scoată din ale lui, îi spunea: „Ce ai,
Fani, ți s-au înecat corăbiile?”
Începuse să-și facă des drum cu bicicleta la U.E.S. cu
diferite pretexte, chip că era trimis de conducerea Grădinii de
legume din sat pentru niște informații, însă el era cu ochii peste
tot, doar, doar o vedea pe fata care i-a săgetat inima.
Tanti Ioana îl văzuse, dar și sora ei, Tudorița, și ca la
orice tânără, îl plăcea pe cel care îi dădea târcoale, că era mai
copt, pe lângă tinereii care se învârteau prin jurul ei.
Și încet au început să se privească, să se întâlnească mai
des și unchiul s-a îndrăgostit nebunește de ea.
Când l-a cunoscut mai bine, a început și ea să-l placă și
cum se vedeau mai des, se apropiau mai mult.
Tanti Ioana, ca soră mai mare, se gândea și la avantajele
acestei prietenii, chiar și la o posibilă căsătorie.
„Băiatul este mai mare decât ea, deci are mintea mai
coaptă, este așezat, de oameni buni, cu meserie”, se gândea în
sinea ei când își făcea planurile.
Și cu înțelepciunea vârstei o îndemna pe sora ei să-i
răspundă și ea la dragoste.
În sfârșit a venit și timpul când bunica a primit vestea
mult așteptată. Unchiul, ușor rușinat, i-a spus că a găsit o fată
care-i place și că vrea să fie mireasa lui.
Bunica însă aflase de cine este vorba și a încercat să-i
spună mai pe departe că sunt atâtea fete în sat de oameni gospodari

pe care le cunoaștem, că este prea tânără, că nu-i
cunoaștem familia, dar el a spus răspicat:
„Ori mă însor cu ea, ori niciodată!”
Bunica știa ce înseamnă o dragoste și el nu era în perioada

care să-i treacă așa că s-a sfătuit cu fetele ei și au hotărât
să meargă în pețit, dar doar cei care erau căsătoriți.
Cum este obiceiul în sat, au pregătit un colac pe care au
pus un prosop mare țesut din in chiar de bunica, o iconiță cu
Maica Domnului, care să pecetluiască înțelegerea lor, o sticlă
de vin și o găină fiartă, toate puse pe o tavă mare și lăsată în
grija bunicii.
Unchiul era tare emoționat și fâstâcit când au intrat în
casa lui tanti Ioana, unde au fost invitați la masă și atunci

bunica a spus pentru ce au venit.
Dintre toți, unchiul Alexe, care nu era din satul nostru,
știa niște versuri despre măritat încât toată lumea s-a înveselit,
unchiul Tică nici el nu s-a lăsat mai prejos și a început să zică o
horă cu muzicuța, dar și cu fluierul pe care îl avea întotdeauna
la brâu și a început să cânte o nunească de le sălta inima de
bucurie…
După ce a ascultat cu multă atenție de ce au venit oaspeții

în vizită, tanti Ioana, fiind sora cea mai mare, a hotărât că
este de acord ca sora ei mai mică să se mărite cu unchiul Fani.
Au fost întrebați și tinerii care au răspuns în cor un daaaa tare,
pentru că ei erau foarte ocupați să nu-și mai ia ochii unul de la
altul și nu aveau altă grijă decât să fie fericiți.
După ce s-au făcut vorbele în fața familiei era ca și când
ar fi încheiat actele la sfatul popular și în aceeași seară mireasa
a fost adusă acasă la bunica.
Din timp li se pregătise o cameră tinerilor în cazul în care

mireasa acceptă și părțile se înțeleg.
În dimineața următoare s-a făcut petrecere la bunica.

Au fost invitate sora miresei și femeile din sat apropiate
bunicii, se sărbătorea cinstea miresei cu rachiu roșu pregătit
special cu această ocazie.
Veselie mare, femeile s-au machiat, s-au costumat în

țigănci, au luat cămașa miresei și au dansat cu ea prin tot satul.
Era o mare onoare ca tânăra să fie fată mare, asta însemna o
căsătorie binecuvântată cu copii sănătoși, belșug în casă și

armonie toată viața.
Eu în perioada aceea dormeam la bunica din când în
când, mai ales în vacanțe când mergeam mai des pe la cămin și
nu voiam ca să afle mama la ce oră veneam.
Dar, după ce s-a însurat unchiul, aproape că m-am mutat

acolo. Îmi plăcea să-i privesc pe tinerii însurăței.
Ce mai, deveniseră obiectul meu de studiu pe tema iubirii.
Aproape că nu mai scăpau de mine. Eram curioasă cum
și de ce s-a schimbat unchiul în așa fel, de nu-l mai recunoșteai.
Cât era ziua de lungă se uitau unul la altul și se înțelegeau

doar din priviri. E drept, nu-i prea vedeam pe-afară,
stăteau mai mult în dormitor și eu căutam un prilej să fiu cu ei.
Mă înroșeam la față ca focul, când îi găseam îmbrățișați, cred
că în acea perioadă devenisem o povară pentru ei, dar nu aveau
curajul să-mi spună.
Își găsiseră un limbaj al lor ca să nu vorbească de față
cu mine, ba își scriau bilețele, râdeau cu poftă chiar și după un
cuvânt pe care și-l spuneau sau ce citeau în biletele pe care și le
scriau.
Unchiul o întreba tot felul de lucruri, de fapt o descoperea și,

cu cât trecea timpul, era mai îndrăgostit și avea și de ce.
Mătușa era bună, frumoasă, cu părul negru ca de abanos,

împletit în două cozi groase cât încheietura de la mână, cu ochii
mari, frumoși, cafenii și cu o privire caldă care te vrăjea, cu
niște buze cărnoase și roșii ca cireșele coapte de mai.
Unchiul nu se mai sătura de ea, o pierdea din ochi de
dragă!
O punea să cânte, și mătușa cânta atât de frumos, de zici
că era o priveghetoare. Avea o voce gravă și cânta mai mult
muzică populară învățată la ea in sat. Unele melodii le-am învățat

și eu și le cântam la concursurile pe care le organizam cu
școala între sate.
Am fost îndrăgostită de mătușa mea și am început s-o
imit în toate, chiar făceam exerciții în fața oglinzii, îmi umflam
buzele ca să semene cu ale ei. Și mergeam chiar mai departe,
când eram singură acasă mă îmbrăcam în hainele ei, pe care le
luam de pe culme și mă prefăceam că sunt ea.
Am fost prietene foarte bune. Mi-a fost dragă și am învățat

multe de la ea …să fiu cochetă. ..și a fost cea căreia i-am
spus cele mai de taină secrete pe care le aveam și tot mătușa a
fost prima care a știut despre dragostele mele.
Mi-a fost cea mai bună prietenă și așa a rămas toată viața.
Dar, cum se întâmplă întotdeauna, când ești fericit timpul

a trecut pe lângă ei fără să-l simtă, dar nu degeaba, din
dragostea lor au ieșit cinci copăcei care au crescut pe lângă ei
frumoși și sănătoși…
Și ca în orice poveste, au trăit fericiți mulți ani și ar fi
trăit și astăzi, dar într-o zi un vânt mai puternic a luat-o cu el pe
mătușa și a dus-o undeva departe, fără drum de întoarcere.
Însă a rămas în inima noastră așa cum o știam, veselă, frumoasă

și mereu fericită!