Dedicație fiicei mele!

DEDICAȚIE FIICEI MELE
Dedic această carte fiicei mele, Iuliana Oana, pe care, după spusele ei, am lipsit-o de cele mai multe ori, din grija pentru ceilalți copii, de atenția și dragostea pe care le considera doar ale ei. Este adevărat și îmi asum greșeala.
Vreau să știi de la mine, draga mea, că am împărțit dragostea ca pe un tort, însă nu uita, prima felie era mereu a ta. Și era cea mai mare! Mi se părea normal și ți se cuvenea de drept.
În fiecare zi erai sărbătorită.
Poate nu te-am făcut să simți asta, dar acum, când timpul liber este prietenul meu, promit să recuperăm tot.

NUMAI COPIL DE DASCĂL SĂ NU FII!
În plimbările mele dintr-o grădiniță în alta, cu detașare pentru un an, o luam cu mine și pe fiica noastră, Oana.
Aveam însă întotdeauna grijă să o înscriu la clasa unei colege. Cred că înțelegeți de ce. O voiam disciplinată, fără siguranța și aroganța pe care și-o luau în cap copiii atunci când erau elevii părinților dascăli.
Chiar dacă Oana era înscrisă la altă grupă, nu însemna că mă vedeam cu ea doar la sfârșitul programului, ci mă trezeam cu ea în clasă în timpul orelor, de câteva ori pe zi. Începea târguiala cu mine ca la piață, gen: „hai, mama, mai lasă-mă la tine măcar un pic” și trăgea de timp cât putea doar-doar mă înduplecam. Nu mă lăsam convinsă cu niciun chip la rugămințile ei. Mă luam de ea și tot o trimiteam la clasa ei, chiar dacă mi se strângea inima de milă.
Doar atunci când venea cu ochii umbriți de plâns și îmi spunea că se simte rău, cu o voce care abia de se auzea, îmi călcam pe inimă și o primeam în brațele mele, iar ea se culcușea răsfățată ca într-un pătuț. Când era vorba de sănătatea ei mă înmuiam de tot și toată ziua eram cu ochii pe ea și atentă să văd cum se simte. Bine, îmi vedeam de treburile mele la clasă, care erau multe, dar mă bucuram și de privilegiul pe care-l aveam să pot avea grijă și de fiica mea.
Credeți că după ce terminam orele la grădiniță mă grăbeam repede să merg acasă uitându-mă din minut în minut la ceas ca să văd cât este ora? Nici pomeneală! Când se apropia ora mesei, abia atunci începea greul adevărat. Copiii erau agitați și nerăbdători să mănânce, iar eu nu știam ce să mai inventez ca să-i bine-dispun, însă fără prea mulți sorți de izbândă. Era tocmai acel moment când nu-i mai puteai ține în mână. De fapt, toți erau cu ochii la ușă și cu urechile spre hol, de unde venea bucătăreasa ca să-i invite la masă. Nu apuca să le spună de două ori, că se ridicau repede la rând și după ce-i du-ceam la masă, mă așezam lângă ei ca să văd dacă mănâncă tot din farfurie sau măcar cât de cât, până veneau părinții de la serviciu. Stăteam printre ei și-i observam atentă pentru că erau și copii care aruncau mâncarea pe jos sau o dădeau pe furiș celor mâncăcioși, iar eu, ca să nu rămână niciunul nemâncat, îi hrăneam cu mâna mea pe fiecare.
Doar după ce eram sigură că au mâncat toți, abia atunci mă apucam de treburile pe care le mai aveam până la sfârșitul programului din ziua aceea: afișat lucrările pe panoul de pe hol, scris în condică, pregătit materialul didactic pentru a doua zi și îmi mai căutam de treabă prin clasă până ajungea fiica mea, atunci la o altă grupă din grădinița unde lucram sau de la grădinița cu program normal din apropiere ori de la școală dacă era elevă.
Și mă duc cu gândul la Oana, în prima ei zi de școală.
Acum trăiam alte sentimente, cele ale părintelui, apropiate de cele ale dascălului, cu aceeași intensitate și totuși total diferite. După deschiderea anului școlar în curtea școlii și cuvântul de bun-venit în noul an al doamnei învățătoare, copiii au intrat în clasă cu rândul, iar fiica noastră s-a așezat în prima bancă dinspre geam, cu un băiețel blond, cu ochii albaștri, Paul, pe care-l cunoștea de la grădiniță. Mă uitam la copiii din clasă și mi se părea că Oana era cea mai frumoasă fetiță din clasă. Cu părul împletit în două cozi legate la spate cu o fundă mare albă și atât de haioasă fără dinții din față, râdea fericită la mine.
Ghiozdănelul pe care i-l cumpărasem era tare frumos. Am lăsat-o să-l aleagă singură, dar am avut grijă să-i dau câte o sugestie, că este prea mare sau prea mic. De la prima vedere i-a plăcut unul roșu, potrivit ca mărime pentru umerii ei, atunci destul de firavi.
În dimineața începerii anului școlar, îi pusesem în gentuță un caiet și penarul cu rechizitele de scris. Nu am luat prea multe rechizite ca să încapă și manualele pe care le primea. Am văzut că cel mai mult loc în ghiozdănel îl ocupase o păpușică, de fapt maimuțica pe care o avea de mică și de care nu se dezlipea niciodată. I-am amintit că în ghiozdan trebuie să aibă doar cărți și caiete. Mi-a răspuns destul de convingător:
– Mama, dar până ajunge doamna învățătoare în fundul clasei cu controlul pe la copii, eu am timp să mă joc un pic.
Și îmi amintesc de prima notă a fiicei mele la clasa întâi. Parcă o văd și acum, îmbrăcată în uniforma bleu și cu părul împletit în cozi de care atârnau două funde mari care se bălăngăneau încolo și încoace după cum alerga, sărind într-un picior pe holul grădiniței și fericită cu car-netul de elev în mână. Încă de departe am auzit-o cum striga în gura mare ca să mă facă atentă s-o aud:
– Mama, mama, am luat notă!
Și mi-a dat carnetul să mă uit la nota pe care o luase. Curioasă m-am uitat în carnet și aproape am înlemnit când am văzut nota. Cu un scris apăsat, scris de doamna învățătoare, nota 1. Speriată și enervată am format numărul de telefon al doamnei învățătoare ca s-o trag la răspundere într-un fel. Și n-am început cu politețurile cum făceam de obicei, ci direct:
– Bună ziua, doamna învățătoare! Sunt mama Oanei și vă întreb acum, unde s-a mai văzut ca un copil care nu a început încă să scrie semnele grafice, să primească o notă atât de mică?
De la celălalt fir al telefonului mi-a răspuns o voce liniștită:
– Ce-i, Angela, așa că ți-am atras atenția?
Încă furioasă i-am răspuns destul de înțepat:
– Chiar nu înțeleg de ce așa notă, am spus indignată.
– Angela, nota nu este a Oanei, ci a ta.
– Cum așa? am întrebat-o.
– Simplu, a venit răspunsul. Nu ai învățat-o să citească după imagini și să pronunțe cuvintele pe sunete.
Mi-am asumat greșeala și totuși, dacă am văzut că doamna învățătoare nu a lăsat garda jos, așa cu una cu două și, mai ales știindu-mă vinovată că nu-mi învățasem fiica ce trebuia, am luat-o cu binișorul și cu o voce dulce de zici că era de miere am rugat-o pe doamna să-mi spună cum și ce să fac să nu se mai întâmple și altădată la fel. Doar de fier să fii la așa bună purtare pe care am avut-o și mulțumită că mi-am asumat greșeala și că vreau să învăț metoda de predare și „ca să nu mă mai zbat ca un pește pe uscat” de atâta îngrijorare, mi-a spus:
– Hai, nu mai fi atât de speriată, că nu-i trec nota în catalog și mai sunt mame ca tine.Vino mai bine mâine la școală ca să vezi cu ochii tăi cum s-o înveți pe Oana.
De atunci am început să țin o legătură mai strânsă cu doamna învățătoare. Și bine am făcut, că tot dumneaei m-a ajutat atunci când am hotărât ca începând din clasa a treia să-și facă singură temele până ajungeam acasă, mai ales că îmi picau ochii de oboseală după ore. Așa că am îndrăznit la doamna învățătoare ca, până se obișnuiește să scrie singură temele, s-o mai păsuiască cu notele trecute în catalog până își intră în mână.
Și o luam după mine acolo unde lucram chiar și atunci când era la școală ca s-o știu în siguranță, iar câteodată nemâncată și doar cu pachețelul pe care-l avea la ea. Altădată venea singură de la școala unde învăța direct la grădiniță și ca să nu supăr vreo șefă că în loc să văd de copiii de la clasă eu mă preocupam mai mult de fiica mea, o lăsam la spălătorie să-și facă lecțiile ca să nu trezesc tot felul de discuții.
Sau atunci când era bolnavă și o lăsam în grija unei vecine, iar eu ocupată la clasă și cu inima cât un purice la orice telefon sau gând care-mi trecea prin minte. „Oare e bine?” sau „Nu cumva i-a crescut temperatura?” sau „Dacă face convulsii”, „Dacă nu mănâncă nimic?”, și mă perpeleam toată ziua cu gândul la ea.
Dar ce mai ziceți și de-atunci când ajungeam târziu acasă, după o ședință cu părinții ori un consiliu profesional, moartă de oboseală și fără niciun chef să mă apuc de teme și când nu mai aveam răbdarea pe care o aveam cu ceilalți copii de la grădiniță și ridicam tonul la fiica mea, singura la care-mi permiteam. Sau de câte ori o așteptam nerăbdătoare cu ochii pe geam să o iau cu mine la grădinița unde lucram și când întârzia luându-se cu joaca cu copiii din clasă sau dându-se pe derdeluș pe ghiozdanul care ținea loc de săniuță sau… și atunci când… și nu mai spun de ziua când m-am speriat că… sau am fost nemulțumită de nota mică… sau atunci când eram în al nouălea cer de premiul la sfârșitul unui an școlar… sau când… De ce ea?!… Cum de tocmai ea?!
Și nu-i așa?
Numai copil de dascăl să nu fii, dar nici părinte de copil la alt dascăl!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.