O DRAGOSTE CU NĂBĂDĂI

Și pentru că tot am vorbit de baba Ileana Lunga, în cele ce urmează o să povestesc și despre băiatul cel mai mic al mătușii, Dumitru .
Ca și mama lui, era un băiat frumos, înalt, cu un zâmbet cald, smerit și timid ca orice tânăr sărac, care încerca să se facă plăcut și cu orice preț încerca să intre pe sub pielea oamenilor.
Îl vedeam destul de des prin sat, trecând pe lângă poarta noastră sau venea cu ziua la sapă în grădină, la cules de vie și porumb. Așa își câștiga traiul, muncind pe la gospodarii din sat.
Nu se rușina să lucreze cu ziua. Oamenii din sat îl chemau la muncă pentru că era harnic, cuminte, nu ducea vorba de la o casă la alta și era mulțumit cu cât îi dădea omul pentru munca lui.
Ce povestesc acum, se întâmpla când eu eram prin clasa a zecea și am aflat că a murit unchiul Radu, vecinul nostru, și tușa Maria rămăsese fără ajutor în gospodărie.
În vacanțele de vară încă o mai ajutam pe tușa la dat oile la ușă, mai ales că rămăsese fără brațe de muncă în gospodărie. Acolo îl vedeam și pe nea Dumitru, care era tânăr, ceva mai mare ca mine.
Mi se părea frumos și mă duceam cu drag s-o ajut pe tușa cu treaba la oi, mai ales că-mi plăcea prezența lui. Seara, când mergeam la stână, mă dichiseam cu ce aveam mai frumos și îi aruncam ocheade. Dar nea Dumitru nici nu mă vedea! Încă mă privea ca pe un copil.
Totuși observam că tușa Maria era din zi în zi mai frumoasă, de nici n-o mai recunoșteam. Venea la târlă îmbrăcată în rochii cât mai colorate, baticuri brodate, și întotdeauna la ureche avea o floare. Mi se părea totul vesel, parcă și oile erau mai ascultătoare când le dădeam la ușă.
Pe nea Dumitru îl surprindeam cum zâmbește de unul singur. Chiar nu mai înțelegeam nimic.
Tușa Maria venea la stână cu tot felul de cratițe cu mâncare și după ce mulgeam oile, ne așezam pe iarbă și pe o față de masă cusută de mâna ei, așeza mâncarea adusă de acasă.
Mie îmi plăcea mult să mănânc cu ei. Însă observam că ceva se petrece cu tușa și nea Dumitru. Se uitau unul la altul, ochi în ochi și se fâstâceau. Eu nici nu mai existam la masa lor.
După ce am mâncat, am văzut-o pe tușa că a scos un măr roșu, frumos de la sân și i l-a dat lui Dumitru, cum îi spunea ea.
Nea Dumitru s-a înroșit până-n fundul ochilor, mai ceva ca mărul pe care-l primise și cu o privire galeșă și un zâmbet larg a început să mănânce mărul pe care tocmai îl primise.
Ce să fie? Mi se părea că erau foarte nerăbdători să plec mai repede acasă. Și nu am așteptat nicio invitație ca să înțeleg că nu eram dorită între ei.
Prin sat începuseră vorbele:
„Că nu îi este rușine Mariei, să umble cu altul când nici nu s-a răcit bine pământul pe mormântul lui Radu, Dumnezeu sa-l odihnească în pace!” „…Și câte nu i-a lăsat Mariei…”
Dar așa este, „ochii care nu se văd, se uită!”
Și mama a început să mă tragă de limbă:
– Ce mai face tușă-ta? Mai plânge după nea Radu?
Eram chiar mirată de mama, știam că nu este atât de curioasă. Posibil că mama auzea multe zvonuri despre ei.
Și a continuat:
– Se aud prin sat niște vorbe. Cică tușă-ta Maria umblă cu Dumitru!
Eu nici nu înțelegeam ce spune mama. Cum adică umblă cu Dumitru?
Dar în fiecare zi vedeam schimbările, tușa era din ce în ce mai frumoasă, ochii îi scăpărau de bucurie și ea lumina totul în jurul ei. Și nea Dumitru era mai sigur pe el, nu mai avea timiditatea și sfioșenia de tânăr sărac. Acum privea spre viitor cu capul sus și încrederea pe care ți-o dădea situația materială.
Dacă la început își ascundeau dragostea, acum o arătau în văzul tuturor, fără perdea. În miezul zilei, mergeau de mână pe ulița satului. Erau fericiți și nu puteau să-și mai ascundă sentimentele. A fost cel mai discutat eveniment din sat.
Cine a mai văzut o dragoste între un tânăr de douăzeci și cinci de ani și o femeie de cinzeci de ani, care putea fi mama lui. „De când s-a pomenit în sat, nu s-a mai văzut așa ceva”, vorbeau pe la colț femeile. Și totuși, s-a întâmplat.
Mie în schimb, ca tânără, mi-a plăcut dragostea lor. Am văzut cu ochii mei cum înflorește fericirea pe chipul omului când este îndrăgostit. Nu le-a păsat de nimic. Și-au văzut doar de ce au simțit ei. Și în ciuda satului, s-au căsătorit legal, cu acte la sfatul popular și cununie religioasă la biserică. Mie mi-au făcut onoarea să le fiu domnișoară de onoare, să le duc lumânarea la biserică.
Dragostea lor a ținut destul de mult și, fiind vecinii noștri, i-am tot observat. După trecerea timpului, s-a potolit vâlvătaia dragostei, dar erau unul lângă altul, la bine și la rău. Tușa îmbătrânea câte puțin în fiecare an, iar nea Dumitru devenea bărbat. Și totuși au stat împreună până la sfârșit. Primul care a plecat dintre ei a fost nea Dumitru, cred că s-a stins de intensitatea dragostei pe care a trăit-o. Tușa i-a supraviețuit încă mult timp după ce el plecase în lumea veșniciei.
Eu însă am înțeles că dragostea nu are vârstă și nici stăvilare. Le rupe cu căldura, frumusețea și cu avalanșa emoțiilor trăite!