COPILUL ÎNTRE ÎNGER ȘI DEMON
Poate credeți că ghemotocii cu chip senin, luminos, frumos, vesel sunt îngerașii pe care-i vedem?
Nici pomeneală de așa ceva!
Vă pot spune că de multe ori, ba chiar de cele mai multe ori, sunt drăcușorii mici puși pe glume și pe fapte nu tocmai plăcute nouă. Cu toate acestea, tot ei sunt acei care ne bucură sufletul, câteodată imediat după ce a fost drăcușorul care ne-a supărat cu puțin timp înainte.
Când mi se întâmpla asta, în una din clasele mele, imediat îmi veneau în minte metodele mamei, nu tocmai ortodoxe, dar și ale doamnei învățătoare uneori. Acum, când nu mai lucrez la clasă, pot să spun că m-am gândit să pun în practică metodele mamei în acele momente și pe care le folosea cu noi de câte ori ieșeam din tiparele bunei purtări care se cerea păstrată așa cum ne obișnuise. Culmea curiozității este că mama nu apela la ele atunci când nu îmi făceam temele, ci în încercările mele să semăn cu cei mari și când făceam tot ce-mi trecea prin minte ca să le atrag atenția, dar de fapt le încurcam pe toate.
Așa se întâmpla și cu micuții mei. Parcă mă văd printre ei trecând de la o măsuță la alta să mai așez câte-o fundiță sau să leg un șiret, să potolesc un năzdrăvan care nu-și găsea locul pe scăunel, povestindu-le ceva de care erau interesați sau le predam ceva mai standard care nu lăsa loc la improvizații și creativitate. Când erau asemenea situații, nu cădeam întotdeauna la învoială cu ce își doreau și ei.
Într-o astfel de zi, când tema pe care o predam nu era chiar pe placul lor, căci erau și zile când trebuia să memoreze sau să repete după mine, parcă-l văd pe Adrian, băiatul vesel pus mereu pe șotii și cu ochii peste tot, poate – poate găsea ceva de râs sau de pus gaz pe foc. Cum nu întotdeauna agrea o predare mai clasică, s-a gândit să coloreze puțin atmosfera cu ceva glume, râs, atras atenția, cu ceva care să binedispusă. Nu vă gândiți că eram aspră, dar erau momente când nu permiteam anumite purtări și mai ales acelea care nu țineau de bun-simț.
Starea lui Adrian în momentul acela nu se potrivea cu a mea, așa că am luat o măsură de disciplină pentru poznaș, mai ales că și pe ceilalți copii îi apucase veselia. Când voiam să fiu ascultată mă foloseam de voce și le dădeam sarcinile pe un ton mai apăsat. Atunci știau că este vorba de ceva serios și înțelegeau că nu este de glumă cu doamna.
Pe un ton categoric i-am spus glumețului:
– Adrian, dacă te crezi atât de mare și tare, te invit la catedră să continui tu lecția începută de mine! Până atunci, eu plec în cancelarie, iar tu să-ți liniștești colegii așa cum ai știut să-i întărâți la neascultare. Când crezi că ai terminat de predat ce trebuia să fac eu, mă anunți. Sunt în cancelarie. Și am ieșit ca o furtună din clasă, curioasă să văd ce se întâmplă mai departe, dar totuși îngrijorată de cum vor reacționa ei.
După foarte puțin timp l-am văzut pe Adrian intrând în cancelarie și cu ochii în lacrimi m-a rugat spășit și rușinat ca să-l scuz pentru că s-a purtat urât. Când am intrat în clasă era o liniște că puteai auzi și musca. Nu am spus nimic de cele petrecute mai devreme și mi-am continuat lecția de unde rămăsesem, bucuroasă că am punctat un scor pentru mine, iar Adrian a învățat o lecție pe termen lung. Ca și Adrian, și ceilalți copii au înțeles lecția din ziua aceea, că nu întotdeauna poți să faci ce vrei, că mai sunt și momente când trăirile pe care le ai trebuie ținute în frâu pentru atunci când e timpul lor.
O altă întâmplare de la altă grupă mare, penultima mea generație, copii care nu erau chiar niște îngerași, ci erau unul mai năzdrăvan decât altul și chiar pot să spun că nu trecea o zi fără vreun eveniment neplăcut sau vesel, și asta depindea de unghiul din care era privit de cei implicați. Era o grupă pe care o luasem de la grupă mică și-i formasem așa cum îmi plăcea mie. De-abia așteptam să-i văd dimineața și chiar de la prima oră se împleteau șotiile, dar și lecțiile într-o legătură interesantă.
Ca să vă spun sincer îmi plăcea mult de ei. Mă provocau și asta mă făcea să muncesc mult și să vin cu noutăți în fiecare zi. Ce mai, era una din grupele care-mi testau limitele. Nu aveam cum să mă supăr pe ei, pentru că în egală măsură erau tot atât de buni la activități. Era genul acela de copii cu chipul angelic și cu sclipiri de drăcușor în ochi, puși mereu pe șotii sau mai popular „brânză bună în burduf de câine”. O clasă numeroasă și unul mai tare ca altul în a găsi ceva care să atragă atenția. Acum nu pot să fac o socoteală câte fete sau câți băieți erau mai năzdrăvani, că după felul cum se purtau zici că erau o clasă de băieți. Însă după mine, fetele erau mai năzdrăvane decât băieții.
Și gândidu-mă la ei acum când povestesc despre asta, mă și văd în clasă într-o după amiază, după ce se treziseră din somn și era tocmai acel moment când așteptau nerăbdători să plece acasă, după o zi întreagă. Pe atunci lucram la o grădiniță cu program prelungit. Părinții veneau după ei pe rând, după cum scăpau de la serviciu și dacă timpul le permitea mai trăgeau o fugă și până la un market din apropiere ca să facă aprovizionarea pentru seară, chiar dacă mai întârziau peste programul grădiniței. Nu erau îngrijorați pentru că știau că mă găseau acolo până pleca ultimul copil din clasă. Că stăteam peste program în fiecare seară nu intra în calculele nimănui. Puteam să plec la ora când trebuia, dar aș fi fost îngrijorată…dacă …parcă, așa că așteptam până venea ultimul părinte și abia atunci plecam acasă mulțumită și liniștită după o zi așa cum mi-o dorisem.
Am făcut o mică abatere de la ce povesteam…
Într-o astfel de seară, copiii care mai rămăseseră în clasă răsfoiau prin cărțile de povești și cu ochii spre ușă de unde așteptau pe cineva din familie să vină să-i ia acasă. S-a auzit un ciocănit în ușă și toți ca la comandă au întors ochii spre ușă, curioși să vadă cine este norocosul sau norocoasa care pleacă mai repede?
În clasă a intrat un tânăr, a salutat politicos, spu-nându-mi că a venit să-și ia nepoțica de la grădiniță.
Nu-l mai văzusem până atunci. Cum eram foarte grijulie atunci când trimiteam copiii acasă cu cineva pe care nu îl cunoșteam, îmi luam toate măsurile de precauție.
Uitându-mă la el și măsurându-l din ochi să văd cum reacționează la întrebările mele (defect profesional), l-am întrebat politicoasă cine este.
Tânărul, destul de educat și cu un bun-simț lăudabil, mi-a răspuns la toate întrebările. Încă nesigură, i-am mai pus și alte întrebări suplimentare despre familia Deliei, nepoțica după care venise: unde lucrează mama, tata, unde locuiesc, iar tânărul răspundea prompt la tot ce-l întrebam. Dacă mă gândesc acum, îl încercam ca să mă dumiresc ce-i cu el.
Și totuși ca să mă asigur de adevăr, am întrebat-o pe fetița căutată:
– Delia, îl cunoști pe domnul, unchiul tău?
– Nu, doamna, nu l-am mai văzut niciodată pe acest domn.
– Nu vă cunoaște, am spus eu.
– Delia, sunt eu, unchiul tău.
Ea, aproape de plâns, a spus cu o voce tremurată:
– Nu vă cunosc și nu v-am văzut niciodată.
S-a uitat în ochii mei mi-a spus mai mult în șoaptă:
– Doamna, cred că domnul acesta vrea să mă ia la el acasă. Și s-a ascuns în spatele meu.
Tânărul, rușinat și pus într-o situație neplăcută, a format numărul de telefon al mamei Deliei, sora lui, și m-a rugat să vorbesc cu ea ca să mă conving că este unchiul Deliei. După cele întâmplate ajunsesem și eu Toma Ne-credinciosul și îmi trecea prin cap un scenariu ca de un film horror. „Dacă vocea de la telefon seamănă cu a ma-mei ei și nu este ea ? Și cum de nu l-am văzut până acum și de ce mama Deliei nu mi-a spus nimic de el ?” Și dacă, de ce-urile, sau, ori, jucau în fața ochilor mei și destul de îngrijorată am format numărul de telefon al mamei Deliei de pe telefonul meu, nerăbdătoare să știu adevărul. După puțin timp, cât s-a făcut legătura, în receptor am auzit vocea clară a mamei ei care mi-a spus destul de liniștită:
– Nu vă luați după ea, doamna, așa face și cu noi, îi place să ne păcălească. Dați-mi-o la telefon, vă rog!
Nu știu ce i-a spus mama, dar am văzut-o pe Delia pufnind în râs:
– Bine, bine, mama, hai că nu mă mai joc!
Și cu ochii sclipindu-i de bucurie și-a luat unchiul de mână spundu-i pe nume și făcându-i cu ochiul i-a spus:
– Hai, unchiule, să mergem, și alintându-se puțin: hai, mă duci la leagănele din parc?
Când a primit confirmarea că da, a salutat:
– Bună seara, doamna! Bună seara, colegi și colege, făcând o piruetă hazlie.
Altădată, într-o altă clasă, una dintre ele, nu mai știu care… oricum eram tot printre copii și aplecată deasupra lor la măsuțele joase să mai corectez cum scriau sau să le sugerez ce culoare ar fi potrivită cu floarea pe care o desenase sau să le dau noțiuni de distanța pe care trebuie s-o păstreze între obiecte, cât de departe sau cât de aproape trebuia desenat obiectul în pagină, am ajuns și la David, băiatul voinicel cu ochii negri, dar care avea prostul obicei să ascundă cu mâna ce desena. Dusesem ceva muncă să-l conving ca să nu facă așa, dar fără rezultate. M-am apropiat de el și i-am spus că vreau să mă uit ce a desenat. Cu greu și cu multe rugăminți am reușit să-i dau mâinile la o parte de pe caietul pe care desena.
– David, uite, ai putea să colorezi mai frumos și ce zici dacă ai desena și o floricică în părul fetiței?
Problema cu David era că se supăra din orice și se bosumfla pentru orice nu-i convenea, chiar și pentru un nimic.
Supărat mi-a spus:
– Doamna, ești o urâtă!
Eu i-am răspuns veselă:
– Dar tu, David, ești foarte frumos, însă cam supărăcios.
– Doamna, mi-a spus el râzând cu toată fața, și tu ești frumoasă, dar sunt supărat pe tine acum.
Ce să mai spun de atunci când, după masa de prânz, abia-i adormisem trecând pe la patul fiecăruia învelindu-i cu păturica. Când credeam că toți dormeau tun, ieșeam pe vârfuri din dormitor, ca să mai lucrez câte ceva pentru atunci când se trezeau. Bucuroasă că îmi rămăsese ceva timp ca să-mi trag puțin sufletul în liniște, să le pot pregăti o fișă sau altceva ceva interesant pentru când se trezeau, auzeam chicoteli din dormitor, la început încet și imediat chiote generale.
Câteodată se întâmpla, imediat ce intram în clasă, că întotdeauna se găsea un copil care avea grijă să nu-i lase pe ceilalți să doarmă și-și folosea imaginația să găsească ceva care să-i trezească din somn.
Lucian, nepotul meu, era unul din ei. Și îmi amintesc de o după-amiază în care am avut chef să mă joc mai mult cu ei. Ca altădată am povestit, am spus toate rugăciunile pe care le știau și după un timp am auzit sforăituri și respirație liniștită, dar parcă prea repede după cât de mult trăgeau de timp ca să nu doarmă. Am trecut pe la fiecare să mă asigur că au adormit. Nimic nu anunța că doar după cinci minute în liniștea din dormitoare urma gălăgia care a dat peste cap toată grădinița.
De pe unde eram, fiecare alergam spre dormitoarele unde aveam copiii ca să vedem ce se întâmplă. Cu cât mă apropiam, mi-am dat seama că erau copiii de la dormitorul meu. Primul pe care l-am văzut era Lucian care sărea ca o minge și chicotea, iar în patul din fața lui, Bianca se lua la întrecere cu el la săritura în înălțime. Până să-i liniștesc pe cei doi, deja începuseră să se miște și alți copii de la alte pătuțuri, încă somnoroși, dar curioși de ce se întâmplă și bucuroși de norocul care a dat peste ei ca să nu mai doarmă. Într-o astfel de situație nu puteam să mă supăr. Am simțit acea bucurie din copilărie când încercam s-o păcălesc pe mama cu ceva și bucuria că am reușit s-o fac să mă creadă, și atunci, cu toți anii de dascăl pe care-i aveam în spate, m-am amuzat alături de ei. I-am adunat pe două pătuțuri unde nu dormea nimeni și am început să le povestesc din copilăria mea, ce făceam când eram mică. Ei, mirați, mă ascultau și din nou începeau concertul chicotelilor. Când ne simțeam cel mai bine, am auzit ușa dormitorului deschizându-se și o voce de femeie a spus cu voce tare:
– Ce se întâmplă aici? Cât număr până la trei, toată lumea să treacă la locul lui, în pătuț!
Lucian, speriat că a fost prins râzând, a spus dând vina pe mine:
– Doamna ne-a pus să facem așa, și în râsul general am continuat poveștile care-și găsiseră farmecul și timpul să fie spuse atunci, într-o după-amiază când Moș Ene nu era acolo. Plecase prin vecini.
Momentul acela poate fi o amintire vie pentru o zi când bați la poarta copilăriei. Acum când povestesc, pot să spun că m-au bucurat întotdeauna copiii și în ipostaza de înger, dar și de drăcușor. Erau roluri din viața lor care se completau foarte bine.