Din jurnalul ascuns al doamnei!

Din jurnalul ascuns al doamnei!

DIN ALE ȘCOLII
În cele ce urmează vă voi povesti despre prima inspecție din activitatea mea de dascăl.
După multe discuții cu mama, dragostea a învins și m-am căsătorit cu băiatul cu ochi verzi cu care mă întâlneam pe ascuns,doar cu știrea bunicii.
Eram deja educatoare în sat și ca să fim împreună și-a făcut cerere de transfer de la școala din Caraorman la Partizani, ca profesor de educație fizică suplinitor și în același timp își completa studiile la facultatea de drept, la fără frecvență.
În acea perioadă de care povestesc, eram tineri, înflăcărați și în stare să dărâmăm toate piedicile din calea visurilor noastre. Credeam că toată lumea este a noastră! Doamna învățătoare, Dragu Maria, care era ceva mai în vârstă, încerca cât putea să ne mai potolească avântul tineresc, dar ne înțelegea și ne privea cu drag, fericită că ajunsese să lucreze împreună cu foști elevi.
Parcă văd și acum!
Începea școala și fiecare ne așezam clasa în care ne primeam elevii cât mai atractiv, cu lucruri noi și planșe interesante. Ce să vă spun?! Eram o generație nouă și trebuia să arătăm asta în felul nostru.
Tot ce ni se părea învechit le duceam într-o magazie unde le depozitam. După noi, le-am fi aruncat, dar erau pe inventar și, până nu se făcea procesul verbal de casare, le țineam în depozitul de materiale.
Și eu, ca și colegii mei, îmi așezam clasa în grădiniță. Era o clasă destul de încăpătoare, ca cea de școală, așa că puteam să dau frâu liber imaginației la decorarea ei și, cu toate că eram o școală din Deltă, grădinița era dotată cu mobilier nou, materiale didactice interesante, pe care le luam de la magazia inspectoratului. Îmi făcusem o relație de colaborare destul de bună cu magazionerul, susținută și de câte un pește adus direct din habitatul lui. Peștele era un dar meritat, dar nu obligatoriu ca să ridici materiale noi de la magazia inspectoratului.
Atunci fiecare școală primea la fel, numai să fie interes pentru schimbare, ori la mine interesul pentru nou ieșea din normal. Aveam și un ajutor de nădejde în soțul meu la confecționarea unor materiale noi, mai ales în timpul liber, când îmi desena și picta personajele poveștilor, mă ajuta la costumele serbărilor, îmi făcea coifuri pentru jocurile De-a constructorii, de clovni, ochelari, bărcuțe.
Îi iubea pe cei mici și stătea mai mult cu mine când picta, dar cel mai mult îi plăcea să deseneze în cărbune. Peste tot în clasă aveam schițe de copii, păsări, nori, pescari pe Dunăre și portrete cu mine.
Îmi plăcea cum arăta clasa, dar un lucru aș mai fi schimbat, tabloul tovarășului Nicolae Ceaușescu care nu prea se potrivea într-o clasă de grădiniță. Era prea rece și îi trebuia ceva retușuri ca să se încadreze în decorul clasei. La rugămințile mele, soțul meu a început să deseneze portretul în cărbune după tabloul standard, dar cu mici adăugiri personalizate. În câteva ore de schițat, șters, desenat a ieșit ca modelul, dar altfel totuși. Bucuroși de cum a ieșit, l-am atârnat pe perete în locul tabloului vechi.
Ne uitam la cât de bine venea pe perete! Era special! Am chemat în clasă pe toți colegii din școală să vadă ce a lucrat soțul meu. Era altfel! L-au admirat și atunci în clasa mea s-a schițat în viu grai primul proiect pe care îl făceam împreună și ca să fie pecetluit i-am dat și termen, sfârșitul anului școlar. Urma ca soțul meu, în timpul liber, să termine de desenat tablourile cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu la toate clasele.
Atunci, nimeni dintre noi nici măcar nu ne gândeam că acele tablouri șablon sunt obligatorii. Eram ca toți tinerii, visători și fără experiență.
În școală, ba chiar și prin sat, se discuta în toate ocaziile despre talentatul meu blond. Era văzut altfel acum, mai bine. Era pictor, desena tablouri. Mie, dar și soțului meu, ne creștea inima ca o pâine de bucurie. Parcă era altceva decât educația fizică pe care ei puneau bază mai puțină știind că făceau atâta mișcare prin curte, pe la vaci, la baltă. Copiii, și ei aveau joaca la margine, uliță, baltă, mai ales în vacanțe încât le ajungea atâta mișcare. Încurajat de părerile oamenilor, începuse să-i învețe și pe copii să deseneze, așa că multe ore de educație fizică se schimbau în desen în aer liber.
Se întâmpla însă că de multe ori să fim nevoiți să plecăm din localitate cu treburi personale și atunci ne suplineam între noi. Nu conta cine intra la clasă pentru că ne făceam treaba bine. Mie îmi plăcea să țin orele de limbă română ale prietenei mele Felicia, care pleca întotdeauna la sfârșitul săptămânii acasă.
Așa s-a întâmplat, într-o zi, când eu și soțul meu am plecat la Tulcea cu treburi. Nu înnoptam niciodată în oraș. Aveam vaporul care se întorcea spre Sulina la ora două și soțul meu pleca de la vapor direct la ore. Problema era când lipseam eu sau învățătoarele, care aveam întotdeauna orele dimineața.
În ziua aceea, în locul meu la clasă a rămas profesorul de matematică. Pe neașteptate a venit o brigadă de inspectori prin Deltă și s-a oprit și la școala noastră. Au intrat prin toate clasele și când au ajuns la grădiniță în locul educatoarei era profesorul de matematică. Drept e că făcea o activitate de modelaj în stilul de-acum, integrată. Modela oițe și mieluți, îi număra, ba cântau un cântec pe care-i învățasem „Nea Alecu tunde oaia și berbecul”.
S-a uimit și inspectorul – domnul Simionescu Vasile care controla grădinița – de metodele moderne. moderne pe care le foloseam la clasă. Copiii erau dezinvolți, nu aveau teamă de inspectori, în schimb pe noi, dascălii, ne cam lua cu dârdâială. Ca să spun așa, eu cred că Inspectorii s-au distrat pe cinste atunci, însă când și-au aruncat ochii pe pereți în locul unde se așeza la mare cinste tabloul tovarășului Nicolae Ceaușescu era un alt tablou cu el, dar desenat în cărbune.
Nu au spus profesorului de matematică nimic în ceea ce mă privea, dar au anunțat că a doua zi se întorc de prin satele Maliuc, Gorgova, Crișan și să fie toată lumea prezentă la școală la ora 12 la o ședință de analiză a activității, urmare a inspecției făcute.
Nici nu am coborât bine din vapor când ne-am întors de la Tulcea, că am aflat de controlul de la școală. Directorul ne-a convocat seara la o ședință fulger ca să ne facem planul de bătaie pentru a doua zi. Și acolo între noi, ne-am pus la cale ce să răspundem la anumite întrebări ridicate la problemele pe care le găsiseră în timpul inspecției. Eu bineînțeles am fost învoită să merg la magazia inspectoratului după materiale didactice și toți fără excepție să avem la zi planurile de lecție și planificarea anuală.
La acest capitol stăteam destul de bine: planurile de lecții le făceam zilnic, erau semnate de director, iar planificarea anuală mi-a făcut-o soțul meu, după programa preșcolară. El era foarte priceput la planificări, avea trei ani în învățământ și era interesat de lucrurile precise. Atunci planificările se făceau în sistem pentru toate categoriile de vârstă.
Problema era că aveam planificarea, însă nu mă prea luam după ea, lecțiile le făceam după ce credeam că le este de folos copiilor sau când se ivea ceva neașteptat, o excursie, o vizită, o activitate în aer liber.
A doua zi, „gătită prună”, cum zicea mama, bineînțeles ca să fac impresie bună, se știe că „haina face pe om”, am plecat spre grădiniță și după mine o ceată de copii mă așteptau nerăbdători la poartă cu gentuțele la spate, îmbrăcați colorat și în mână cu o floare atunci ruptă din curte, nerăbdători să mi-o ofere cu dragoste. Printre ei chiar din curtea noastră aveam două eleve, surioarele mele mai mici.
Am văzut că în fața magazinului se oprise o șalupă și din ea au coborât doi domni care veneau în spatele nostru. M-au salutat uitându-se zâmbind la ceata veselă și colorată cu gentuțele la spate pe care eu o însoțeam atentă spre școală, dar au plecat mai departe. Eu și ceata gălăgioasă însă mai zăboveam la câte o poartă unde câte un ghemotoc mai întârzia din cauza fundelor sau mai trândăvea prin pat, alintându-se.
Ajungeam cu toată grupa la grădiniță și îmi începeam lecțiile cu micuții mei. Chiar dacă eram la început, îi învățam ce credeam eu că e mai bine pentru ei, ba chiar îmi făcusem o regulă ca primul lucru dimineața, să le controlez unghiile, dacă au batiste, urechile, părul. Asta învățasem de la educatoarea mea, Turcoaica. Așa îi obișnuiam să fie curați și să se protejeze de microbi. Și, atentă la copii, nu am observat că a intrat în clasă directorul cu unul din domnii pe care-i întâlnisem.
Era unul din inspectorii care mi-a zis o vorbă pe care am ținut-o minte întotdeauna: „Ai grijă, domnișoară, să nu fie un foc de paie”. Mai târziu am aflat că era domnul inspector Simionescu Vasile.
Inspectorul a început să-i întrebe pe copii cum îi cheamă, dacă le place la grădiniță, despre ce învață, dacă știu poezii.
Erau sinceri, dezinvolți, isteți, curajoși și frumoși!
Parcă-l văd și acum pe Florin Grosu cum s-a apropiat de catedră și l-a întrebat pe inspector: „Da’ mata cine ești, bre?”. Inspectorul s-a pornit pe un râs molipsitor.
„Eu”, a zis inspectorul, „am venit aici să văd dacă vă place de domnișoara”, și l-a întrebat direct repetând întrebarea: „Ia zi, Florine, îți place de educatoare?”
Și el, cu niște ochi frumoși albaștri și senini ca cerul care anunța o zi caldă și blândă, a răspuns scurt și sigur pe el: „Îhhî! Tare!”, dar cu ochii înspre unul din băieți care-i luase mașinuța cu care se juca înainte, a spus: „Stai, bre, puțin”, și s-a dus să-și ia mașinuța cam cu forța de la colegul care i-o luase și a venit înapoi la catedră la dispoziția inspectorului.
Despre tabloul desenat în cărbune de soțul meu mi-a spus că este frumos, chiar de expoziție, dar nu se cade să fie într-o unitate școlară unde drapelul, steagul și tabloul lui Ceaușescu sunt standard.
Ne-am întâlnit la ora 12, toate cadrele didactice, pentru recomandările inspectorilor referitor la rezultatele inspecției.
Mă uitam la toți colegii mei și îi luam pe rând pe fiecare dintre ei. Cât de tineri eram! Singura mai în vârstă era doamna învățătoare Dragu Maria, care a fost și învățătoarea mea, și care se uita cu drag la noi, mai ales la mine care eram dăscălița celui mai mic copil al dumneaei.
În ceea ce-i privește pe inspectori, au fost de treabă și nu prea ne-au criticat, ba chiar le-a plăcut colectivul nostru tânăr. Au lăsat totuși în grija doamnei învățătoare tinerețea și entuziasmul nostru, pe care să-l strunească cu mâini mai sigure.
Raportul inspectorilor a ieșit bun.
Școala se încadra în parametrii de-atunci, cadrele dornice de treabă, tinere, entuziaste și prezența copiilor sută la sută.
Totuși au făcut o mică sugestie doamnei învățătoare Dragu, să fie mai atentă la avântul nostru, chiar molipsitor, în care se încadra și dumneaei în ultimul timp.
S-a discutat mult despre tablourile desenate în cărbune ale conducătorului suprem, dar am fost privită cu multă simpatie de câte ori mergeam pe la inspectorat.
Așa eram atunci, inimoși și dornici să-i învățăm pe cei mici tot ce știam și noi din ce învățasem de la dascălii noștri. Nu ne păsa de timpul nostru, pe care îl petreceam mai mult între copii și nici de banii destul de puțini. Eram dăscălița și asta spunea totul!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.