Din jurnalul ascuns al doamnei!

Din jurnalul ascuns al doamnei!

MĂȘTILE FRICII
Îmi amintesc de fricile mele din copilărie și nu aveam puține, unele împrumutate chiar de la cei apropiați, însă de la mama cele mai multe.
Acum ca mamă o înțeleg. Cel mai mult se temea când ploua și fulgera. Când începea ploaia așa pe nepusă masă, mama lăsa totul în curte așa cum le prindea ploaia pe fiecare. Cloșca își înfoia aripile ca să-i poată cuprinde pe toți puii sub aripile ei protectoare pentru că erau lăsați în voia sorții, căci mama era preocupată să-și strângă în siguranță lângă ea doar puii ei.
De la mama am învățat să mă tem, iar cea mai mare spaimă a mea era atunci când nu era nimeni acasă și începea o ploaie de vară așa din senin cu tunete și fulgere.
Auzisem de la bunica o poveste despre Sfântul proroc Ilie, cum că atunci când se supăra pe oameni pentru păcatele pe care le făceau, trimitea fulgere din caleașca sa de aur. În copilărie asociam întotdeauna ploaia cu povestea bunicii. Mă uitam speriată sus la nori și-l vedeam pe Sfânt în caleașca sa de aur, de unde arunca fulgere și foc. Știam din povestea bunicii că îl întreba pe Doamne în fiecare zi, când este ziua de Sfântul Ilie, însă niciodată nu i se spunea adevărul pentru că era răzbunător. De teama lui, cel mai sigur loc era ascunzătoarea de sub pat, și acolo nu mă găsea fulgerul trimis de Sfântul Ilie.
Când era mama acasă nu mai eram speriată. Acum mama era cea speriată. Ne aduna lângă ea fără să-i pese de puii, cloștile, cățelușii, pisicuțele din curte. Când am mai crescut nu îmi mai era așa teamă de fulger, însă mamei îi rămăsese frica.
Dar eu, fiica ei cea mare, înțelegeam că cineva trebuia să aibă grijă de puii celorlalte mame care se foloseau doar de instinct și nu de minte. Și totuși o frică de care nu puteam scăpa era cea de întuneric și de ungherele ei. De multe ori eram obligată să merg până la Dunăre să aduc o găleată cu apă. Îmi bătea inima atât de tare de parcă era gata să-mi iasă din piept. Mă speriam de toate formele, iar când ajungeam în casă, în loc să mă liniștească, mama îmi spunea mai în glumă, mai serios „ce… că frică ești” și atunci nu înțelegeam ce vrea să spună, ba chiar mi se părea tare urât cuvântul pe care-l folosea. Acum cred că asta nu îmi dădea curaj, ba chiar mă făcea să-mi ascund fricile, numai să nu mai primesc acele cuvinte.
Între noi, copiii, tot așa ne linișteam. Când unul dintre noi nu avea curajul să sară peste o groapă sau să meargă la furat prin grădinile vecinilor sau la scăldat fără să știe părinții. Cel care nu participa era etichetat tot așa „…că frică ” și ca să înțeleagă și cel în cauză, prietenii săreau și țopăiau urlând în gura mare „… că frică, că frică, fricosul, fricosul!”, că se auzea în toată mahalaua. Adevărul e că nu mă simțeam bine când mi se spunea așa și nici nu mă ajuta să scap de ele. Știu doar că mă rușinam de „monstrul” pe care-l aveam în mine și-l ascundeam cum puteam prefăcându-mă că sunt curajoasă.
După mulți ani, când am început să lucrez cu cei mici, am întâlnit și la copiii cu care lucram tot felul de frici: teama de colectiv, despărțirea de casă, de buni, teama de șobolani, de întuneric, de balaur, să iasă din clasă.
Amintindu-mi de copilăria mea, am căutat altă modalitate de rezolvare a fricii la copii, cea de vindecare și de a o scoate în afară, să fie văzută și cunoscută.
Întotdeauna ajungeam la grădiniță înaintea lor și-i întâmpinam veselă și sigură pe mine. Îi vedeam cum erau încă de la intrare, încă somnoroși, fără chef, agățați de gâtul mamelor ca să mai rămână cu ei, cu o jucărie în mână, o păpușă, o floricică, o pietricică. Și nici nu ai crede de câte lucruri sunt legați copiii și simplul fapt că aveau cu ei acel obiect le dădea siguranță!
Le ieșeam înainte zâmbitoare ca să-i liniștesc. Atitudinea și cuvintele pe care le foloseai în momentul acela făceau totul. Întotdeauna îi primeam veselă de zici că mai devreme primisem vestea că am câștigat la loto. Îl luam pe câte unul de mână care se lăsa mai ușor rupt din brațele mamei:
– Ia uită-te pe geam, Delia. Hai, să vedem Soarele. Îl vezi cum se bucură, că te vede? Nu ți se pare că ne face cu ochiul? Vezi?
De multe ori cel mic îmi răspundea că da. Și asta pentru că l-am făcut să vadă asta.
În altă zi, ploaie, somn, căscat, plictiseală.
– Ia ascultați, le spuneam eu. Ce frumos bate ploaia-n geam. Auziți ce spune, că este ziua poveștilor.
Și îndată se înviorau și deja erau așezați pe scăunele fremătând de bucuria poveștilor.
Începea frigul și cădeau primii fulgi. Adunam în căușul mâinii atâta zăpadă câtă reușeam și o aduceam în clasă s-o vadă. Până să ajung să le-o arăt deja era topită și printre degete se scurgea un firișor de apă pe care încercam să-i stropesc ușor stârnindu-i spre joacă și în treacăt le spuneam abia șoptit, așa ca o taină:
– Eu cred că Moș Crăciun a trimis fulgii ca să vă dea vestea că își pregătește caleașca cu renii și cu sacii plini spre voi.
Îi vedeam cum se luminau din cea mai mohorâtă față pe care o aveau în dimineața aceea.
Deci deschisesem o cale pentru o zi frumoasă și chiar de la prima oră dădeam startul bucuriei.
Sau altă dimineață de primăvară, vară, toamnă, iarnă cu puterea vântului din anotimpul respectiv, pornit așa din senin, le lansam o cale pentru întrebări:
– Oare de unde vine și unde pleacă? Și ce spune vântul când șuieră și vuiește așa de tare? Eu cred că trebuie să-l îmbunăm. Ce ziceți, îi trimitem pupicei și îl rugăm pe soare să iasă din nori și să alunge vântul?
Și prin plecăciuni teatrale chemam Soarele bătând fericiți din palme:
– Domnule Soare, îndreaptă-ți razele spre noi! Noi, copiii, te rugăm: ieși afară să ne jucăm!
Și de multe ori așa se întâmpla!
Prin câte alte temeri nu trec copiii?! Teama de balaur, de Baba Cloanța. Le spuneam că aceste personaje trăiesc în alte vremuri și nu pot să ajungă la noi și nici să le vedem și de fiecare dată trebuia să-mi găsesc un motiv care să stea în picioare pentru copii.
Teama la cei mici îmbracă multe măști, teama de întuneric, să iasă din clasă, de șobolani, de Bau-Bau.
Pentru frica de întuneric le spuneam:
– Copii, cum am putea vedea luna și steluțele strălucitoare și colorate dacă nu ar fi întuneric?
Teama de insecte, chiar fiica noastră a trecut prin această frică.
Teama trebuie învinsă prin propriile puteri și s-o înfruntăm față-n față.
Abia atunci putem să fim liberi.
Și să începem de-acolo din copilărie. Chiar și acum mai am unele frici rămase din copilărie, altele le-am primit din mers, dar am învățat să vorbesc cu ele ca să le liniștesc și ușor să le scot din viața mea.
Ca educatoare, mamă, mătușă, soră mai mare, am dat o mână de ajutor cât am putut și cum am știut să alung neliniștile apărute de multe ori din senin.
Cu blândețe, iubire și bunătate, totul este posibil!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.