BOBOTEAZA CU PERIPEȚII

Vremea călduroasă de acum mă duce cu gândul la iernile de altădată, când de Bobotează era frig de „crăpau pietrele”, era gerul Bobotezei, cum spunea mama.

Și, amuzată, îmi amintesc mai ales de o iarnă, când în ziua de Sf.Iordan am plecat acasă ,la ai mei, urmând ca a doua zi de Sf. Ion, să-i sărbătorim pe sora noastră Daniela, pe tata, bunica și pe fiica noastră ,Ioana.

Și iarna despre care povestesc acum, era una geroasă și înghețată, din acelea în care ți se lipeau nările . Când trăgeai aerul în piept, parcă te săgeta ceva rece ca gheața până în adâncul sufletului.

Dunărea era înghețată și sloiurile se opriseră într-un loc ca un pod și nu era nicio posibilitate de a pleca acasă cu vaporul.

Eram tineri, curajoși și ne-am gândit că puteam să ajungem acasă cu autobuzul până la Nufăru și acolo să trecem cu bacul în partea cealaltă ,în satul Ilganii de Jos și de- acolo cu căruța spre Partizani. Sloiurile erau groase și înalte cât casa și bacul se strecura cu priceperea barcagiului ,printr-un ochi de apă limpede ca sticla.

Cu emoție și teamă ne-am lăsat în grija Celui de Sus, până când am ajuns cu bine pe malul celălalt unde ne aștepta tata cu căruța căptușită cu baloturi de paie și pături cu care să ne învelim.

Plimbăreții ,curajoși pe timpul acela geros, eram eu și soțul meu, fiica noastră, Ioana, Lisa, cățelușa noastră și sora mea mai mică, Mariana cu fiica ei ,Ana Maria.

Ajunși la căruță, tata se uita la noi fericit ,însă avea ochii umezi de ger ,m-am gândit atunci, dar mai târziu am înțeles că erau mai mult de bucurie de surpriza pe care i-am făcut-o de ziua lui.

În căruță lângă tata era Mihai, înfofolit în haine groase de i se vedeau doar ochii fericiți dintr -o căciulă și un fular din lână. Tata nu putuse scăpa de el, se ținea ca scaiul ,mai ales când era cu căruța.

Nepotul nostru, atunci de șase ani, era fermecat de cai, căruțe și nu pierdea nicio ocazie, chiar ca cea de atunci și pe frigul acela când nu te lăsa inima să scoți niciun câine din casă. Doar ca să fie cu bunicul!

Tata îl răsfăța și-i făcea toate poftele ,mai ales că el a avut doar fete.

Cu bucurie și cu multă grijă, tată a început să-i așeze pe cei mici în căruță, îi înfășura în pături să nu înghețe, ba îi mai apuca de obraz ca să-i înveselească. Ne-am urcat și noi lângă ei, mai puțin soțul meu care s-a oferit să meargă pe jos în spatele căruței.

În căruță înțepenisem de frig și tata a trebuit să oprească caii ca să ne dezghețăm puțin, mișcăndu-ne pe lângă căruță și nu ai să crezi ce exerciții poți inventa într-o astfel de situație. Băteam din palme și tropăiam ca niște cai nărăvași, alergam prin jur și ne bulgăream la exercițiile de încălzire a venit și Lisa, dar sărăcuța de ea nu se prea putea ține de noi pentru că lăbuțele ei ca niște gheme se lipeau de zăpadă! Ne-am gândit că e mult mai bine să te miști ,decât să stai în căruță și ne-am încolonat după înălțime ca să ținem dos celorlalți care veneau în urma noastră și am pornit în șir indian în spatele căruței..

Singurii care au rămas în căruță au fost tata, Mihai și Lisa, cățelușa noastră pe care o băgasem printre pături ,dar pentru siguranța ei își scotea urechiușele dintre pături ca să ne audă și să ne simtă că suntem lângă ea. Și așa cum mergeam unul în spatele celuilalt ,ne auzeam respirația în liniștea care se lăsa , ghetele se lipeau de zăpada înghețată și nu se auzea decât glasul tatălui meu care îndemna căluții la trap.

-Dii ,Bălanule Bălana!…

Câte o creangă trosnind se mai rupea de greutatea zăpezii și tata o lua în căruță, tot era goală se gândea… o să le pună la grămada de lemne din magazie, că nu se știa cât de lungă era iarna și ”Iarna nu-i ca vara”. Vorba bunicii ,care repeta acest îndemn ,întotdeauna atunci când se pregăteau cu provizii pentru iarna care venea.

Și cu cât trecea timpul, abia-abia ne mai târam picioarele.

Ne muiaserăm de tot și soțul meu a fost nevoit să o ia în cârcă pe

Ana- Maria, nepoata noastră mai mică. Și după un drum de trei ore pe care în mod normal îl făceam în cel mult o oră, am ajuns acasă aproape pe înserate, după ce mama îngrijorată a făcut cărare la drum ca să ne aștepte. Am fost întâmpinați de ea, bucuroasă că am ajuns teferi . În casă era cald de la focul care trosnea în plită, pe masă mâncărurile calde ne făceau cu ochiul, lijanca era fierbinte ,iar noi ,obosiți, cu obrajii roșii din care parcă ieșea foc. Nu am apucat nici să dăm binețele cuvenite că am căzut lați de oboseală de la mersul pe zăpadă și am adormit aproape instantaneu, lăsând în grija mamei hainele înghețate bocnă. Ne-am trezit după câteva ore și am tăbărât pe mâncarea mamei, pe care a avut grijă să o țină caldă la cuptorul lijancei, dar nu înainte să ne dea câte un păhăruț din agheasma mare luată de la biserică, ca să ne apere pentru tot anul de boli și lucruri ”necurate”

Abia a doua zi, vremea s-a mai îmbunat și mama , în jurul nostru, nu mai prididea să ne facă poftele și să mâncăm ce ne place, dar să ne pună și în traiste mâncăruri gătite de ea.

Copiii s-au jucat cu zăpadă, s-au bulgărit , s-au dat cu sania pe ulița unde mă jucam și eu iarna și au făcut un om de zăpadă luând din cămară fără voia nimănui, o cratiță, o mătură ,morcovi cărbuni din vatră..

Mi -am amintit că, atunci când eram copil, mama se supăra pe noi atunci când împrumutam pentru o perioadă scurtă, câte ceva din cămară joaca noastră și mă miram de ea ca bunică.

A treia zi, tata a pregătit căruța , de data asta să ne ducă spre casă și ne- am făcut loc să încăpem toți în ea…

Drumul spre casă acum, când timpul era mai plăcut, a fost minunat și am putut să ne clătim ochii cu copacii gârboviți ca niște moși de atâta zăpadă și cu steluțele de gheață care străluceau și clipeau, parcă jucându-se cu noi!

Bucuria se citea pe fața noastră, de atâta frumusețe și liniște. Lisa dădea și ea din codiță dintre păturile pe care le pusese mama în căruță ca să ne învelim, fericită că este cu noi.

Și cred că atunci a fost cea mai ”tare și hazlie drumeție” a familiei ,prin acel decor pitoresc, rupt parcă din basmele vechi cu povești despre iernile de atunci; cu zâne ,spiriduși și castele de zăpadă!

Numai că acum era o poveste adevărată în care noi eram spiridușii ,mama zâna cea bună, iar castelul era căsuța noastră primitoare unde ne întâlneam cu drag, fără bariere și obligații.

Doar simplitate, apreciere și dragoste!