Micii edecari

Proză scurtă

Autor, Angela Dumbravă, Tulcea

În satul în care m-am născut majoritatea bărbaților erau pescari sau măcar o persoană de la fiecare casă. Era obligatoriu să ai o barcă. De fapt, barca și căruța erau mijloacele de transport pe care le cunoșteam atunci în satul nostru.

Mă întorc în copilăria mea și parcă văd cu ochii minții cum se lăsa înserarea peste sat, pe Dunăre începeau să se adune bărcile cu pescari. Se începea de la deal, prima barcă, apoi alta și tot așa de la fiecare casă se legau una de alta și începeau cântecele.

Noi, copiii, știam când vin pescarii, lăsam joaca – De-a mijita – sau – Nouă pietre, vitele la margine și alergam de pe unde eram, în picioarele goale, să ascultăm cântecul pescarilor și să le facem cu mâna la plecare în baltă. Aveam acest spectacol de două ori pe săptămână, când plecau și când se întorceau. Iubeam acest moment…

Veneau la vale cu bărcile legate una de alta, pescarii, printre care și bunicul Ghiță, cu fețele arse de soare, puternici și curajoși făceau spectacolul serii. Cântau, niciodată pe aceeași voce, cu tonuri joase, înalte, duioase, cântece de dragoste, de război. Noi ascultam nemișcați, cu respirația oprită.Câte o tânără mamă își ștergea pe ascuns lacrimile, poate pentru o dragoste tăinuită sau pierdută. Când ajungeau în dreptul nostru, săream, țipam, ne bucuram, îi salutam și ei cu mâna la pălărie ne făceau un semn de bun rămas.

În dreptul canalului Arhipencu, treceau Dunărea pe partea cealaltă spre baltă, unde înnoptau și veneau a doua zi sau chiar peste două zile, după cum cădea peștele.

Seara se lăsa peste sat și noi, copiii, cu picioarele obosite și pline de zgârieturi de atâta joacă și alergat, mergeam la culcare și ne lăsam în vraja viselor. A doua zi, gata, ne făceam gașca ca să ajutăm pescarii la tras bărcile când se întorc.

Câștigătorii eram noi, cei de la vale. Se făcuse un obicei, toţi copiii, băieți și fete, conduși cu barca de frații mai mari, treceam Dunărea în așteptarea pescarilor.

Din cauza căldurii, apa din canal scădea și noi trăgeam bărcile la edec. Erau încărcate cu pește din toate soiurile, cu raci, cu ciulini, cu ouă de pasări, și pescarii nu reușeau să vâslească fără ajutorul nostru. Pentru aceasta, fiecare dintre noi primeam drept plată pește pe care pescarii ni-l dăruiau cu drag.

Ei nu aveau o oră fixă când se întorceau, așa că noi plecam de acasă în zorii zilei când cântau cocoșii, pregătiți cu undițe, râme găseam destule acolo, ne luam cu noi sare, pâine,  pentru că dacă pescarii întârziau, trebuia să și mâncăm. Făceam un foc și puneam peștele prins de noi pe jar și îl coceam. Nicio mâncare nu se compara cu cea făcută de noi în baltă.

Dacă nu cădea pește, cotrobăiam prin baltă după cuibare cu ouă. Niciodată nu veneam cu mâna goală. Ne întorceam cu poala cămășii sau a rochiei plină cu ouă de toate mărimile și culorile, vernile, gălbui, albe, altele pistruiate, maronii. Ouăle le coceam pe jar, dar de cele mai multe ori le spărgeam  cu un vârf subțire de suligă și le dădeam pe gât crude.

Supăram multe păsari, le alungam de la cuiburile lor, se speriau, dar foamea era mai presus pentru noi. Când prindeam pește, și mai ales bibanul cădea bine, îl coceam pe jar, și așa fierbinte, îl mâncam de pe foc. Dacă nu aveam toți, îl împărțeam frățește ca să ne ajungă. Parcă văd cum stăteam unul lângă altul cu undițele în apă. Vasilică era cel care aduna peștele și-l punea în sajocul pe care-l țineam în apă cu peștii prinși.

Și în timp ce aruncam pe spate undița aud… „au, stai…măiiii!!!” Cârligul undiței se prinsese de pleoapa ochiului lui Vasilică și-l trăgeam spre mine. M-am speriat, dar mai ales el. Am desprins ușor cârligul și i-am spălat ochiul cu apă de baltă, unde de abia găseai un loc limpede de câtă mătasea broaștei era! …

Așa ne vindecam noi. Ne puneam o mână de pământ pe locul zgâriat, și eram ca și noi.    În așteptarea pescarilor mai făceam și câte o Mijită printre sălcii. Alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci, nu ne era teamă de nimic. Eram noi, balta, apa și minunatele zile ale copilăriei. Chiotele noastre de bucurie erau întrerupte doar de ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, susurul apei și șuieratul vântului. Amețiți de aerul curat,, de alergat prin păpuriș, de baltă, de apa nesfârșită și masa improvizată ne-am așezat pe pături, la umbra sălciilor,așteptând să se ostoiască pîrjoleala soarelui. Intre glume, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe parcă pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul,natura,prietenia,soarele, apa și cerul albastru.

Și, într-un târziu se auzea cântecul pescarilor, cu vocile lor puternice, duioase, calde.

La ieșirea din baltă, pe canal, pescarii ne dădeau funia, o puneam pe umerele noastre fragile de copii și la îndemnul pescarilor de „Hei rup!”, trăgeam barca, iar ea aluneca încet, pleoșc, pleoșc pe ușoarele valuri unduitoare lăsate de forța bărcii..

Se lăsa înserarea.

Cu greu ne despărțeam de locul minunat în care ne-am petrecut ziua.  Se făceau ultimele pregătiri până la lăsarea serii:păsările își hrăneau puii, câte una mai așeza un pai găsit pe jos cu care câptușea cuibul,văcuțeleîși lăsau ugerele pline cu laptele proaspăt cu miros de ierburi să le smotocească vițelușii cu gurile lacome de poftă și iubire, noi ne pregăteam să ajungem acasă:și în toată natura era armonie!

Când ajungeam la Dunăre, unul câte unul treceam pe la pescari cu trăistuțele pregătite și primeam cu dărnicie pește, raci, nuferi, plată dreaptă pentru munca noastră. Apoi fiecare dintre noi urcam într-o barcă și în înserarea care se lăsa cântecele se înălțau sus, ca o mulțumire pentru ziua minunată care a trecut.

Copii și pescari mergeam spre casele noastre fericiți și fermecați de atâta pace, bucurie și simplitate.Mamele ne așteptau nerăbdătoare.Chiar ne doriseră! Și după ce le dădeam torbele cu peștele dăruit de pescari și le povesteam cum a fost pe baltă, cred că fiecare adormea buștean.

În visul meu treceau ca într-un iureș bucuriile simple pe care le-am simțit,parcă îmi tăiau răsuflarea…

Ceea ce mă duce cu gândul la casa bunicilor Ghiță și Ioana unde am copilărit…

Prima amintire cu bunicul Ghiță o am de când eram mică atunci când mă  arunca până la tavan și-mi spunea: „’tâta mare!”.

Viața bunicului ca pescar nu era ușoară. Se trezea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, și începea pregătirile ca să plece pe baltă. Imediat, se scula și bunica să-l ajute la pregătirea bărcii cu cele trebuincioase pescuitului. Vorbeau în șoaptă să nu mă trezească. Pe mine mă înduioșau și parcă mă mângâiau șoaptele lor. În barcă, bunica punea mâncarea pregătită de cu seară, dar nu foarte multă fiindcă baza mesei era borșul de pește pe care-l pregăteau pescarii pe baltă. Apoi bunica îl ajuta să pună în barcă : vintirile, setca, prostovolul, vologul, năvodul, chipceagul, rizacul, mai apoi vâsla, ghionderul și ramele.

Eu, cu ochii mijiți, urmăream acest ritual care se întâmpla în fiecare dimineață. O ramă o lăsa pentru mine, care abia așteptam ca bunicul să mă anunțe că pleacă și mă ridicăm cu bucurie să-l ajut să o ducă la barcă. Rama mi se părea destul de grea, dar era o treabă pe care o făceam cu multă bucurie. Îi aduceam și ispolul, cel cu care arunca apa din barcă, pentru că mă temeam ca nu cumva să se umple barca cu apă și bunicul să nu aibă cu ce s-o arunce. Pentru aceasta eram răsplătită cu dragostea bunicului și bucuriile cu care mă răsfăța.

Pentru mine erau adevărate comori neprețuite. Îmi aducea nuferi albi și nuferi galbeni din care îmi făceam coliere pe care le atârnam la gât și mă făleam la prietenii mei, ciulini de baltă, un fel de nuci, foarte gustoși și sățioși dacă erau fierți, raci care fâsâiau și se mișcau în năvodul care-i ținea ca într-un clește. Mai aducea bunicul ouă de toate mărimile și culorile: albe, verzui, maronii cu pistrui, iar câteodată aducea și pâinea rămasă nemâncată.

Îmi spunea că toate, toate erau trimise de Iepurașul pe care îl întâlnise în baltă. Tot ce îmi aducea, mâncam până la ultima firimitură pentru că altfel Iepurașul se supăra.

Toată ziua eram cu ochii pe Dunăre, să văd dacă vine bunicul cu micile daruri din baltă. Și în liniștea serii, în amurgul apusului de soare, se întrezărea șirul de bărci și se auzea cântecul vesel al pescarilor, cu voci duioase și calde, mulțumiți că se întorc acasă, sănătoși și cu bucurii pentru cei dragi.

Eu nu aveam ochi decât pentru bunicul meu minunat, care mă lua în brațe și mă întreba: „A fost cuminte nepoțica mea?”… și-mi dădea darurile de la Iepuraș!

Atât de dragă amintire… chipul bunicului… pe care nu l-am revăzut în vara lui 2018

în vizita pe care am făcut-o mamei, ca de obicei în vacanța mare.

Stând pe malul Dunării am prins tocmai acel moment când pescarii cu bărcile una după alta  tăiau valurile mici sau mari,  după cum bătea vântul, până la canalul Arhipencu și de unde intrau în lumea de basm…

Și ca și în copilărie le-am făcut cu mâna, și cum Bunicul Ghiță nu mai era printre pescari am rugat-o pe mama să-mi povestească din copilăria ei despre bunicul meu drag de care mi se făcuse dor…

Când îmi povestește despre bunicul Ghiță, mama este cu ochii în lacrimi gândindu-se la vremurile de-atunci.

După ea și mătușile Gafița, Stela, Ivana, bunicul era cel mai bun tată, însă pentru mătușile Maria, Ștefana, unchii Manole și Ștefan, bunica era cea mai bună, și părerile despre părinți erau de la un copil la altul după cum se simțeau împreună.

– Ne aveam, mamă, după cum ne potriveam, a spus mama ca o adevărată ”psiholoagă”.

Dintre frați, mama era cea mai băiețoasă și de aceea încă de copil era mai mult pe lângă bunicul cu care mergea la pescuit. Celelalte mătuși stăteau pe lângă bunica cu care țeseau, torceau, scărmănau lâna, iar unchii cu treburi pe lângă casă, prin grădină, la vite, la cosit fân pentru animalele din curte pentru  iernile grele din sat.

Bunicul era un bun pescar, om de nădejde pentru familie și tovarășii lui de pescărit. Se trezea dimineață și pleca cu ceilalți pescari încolonați cu bărcile legate una de alta spre baltă. Se întorcea de la baltă a doua zi, cu barca plină de pește. Avea grijă întotdeauna ca să oprească pește din toate soiurile ca să facă bunica o ciorbă gustoasă și pentru cei de-acasă. Și după câteva ore de odihnă se trezea încă din crucea nopții, ducea la barcă peștele, ajutat de bunica, pe care-l așezase încă de cu seară în panere împletite din răchită, apoi pregătea cântarul, pungile, schimburi pentru oraș și la primul cântat al cocoșilor o trezea pe mama  și plecau spre Tulcea la cherhana.

Era foarte greu să mergi în susul apei, să tragi la rame cu barca plină ochi și cu panerele încărcate cu pește, așa că mama îl ajuta trăgând la edec… Bunicul era la cârma bărcii, iar mama trăgea funia speriată de orice umbră care în imaginația ei se preschimba într-un monstru.

Lumina lunii reflecta în apa Dunării, iar umbrele copacilor semănau cu niște uriași cu cât se apropia mai mult de ei. Păsările de noapte erau și ele cu treburile lor, mai ales să găsească mâncare pentru pui. Pentru aceasta se dădea o luptă aprigă între păsările vânătoare și cele vânate. Amestecul glasurilor speriate sau vesele se auzea straniu în noaptea albastră și prelungea până la spaimă trăirile mamei, atunci o copiliță.

În liniștea nopții spre dimineață se auzeau zgomote, trosnete, fâșâit, chiuituri, care pe mama o înfricoșau tare și ca să se liniștească se uita la bunicul care era cu gândurile duse departe … privea la apa de culoare albastră spre auriu și se gândea cu recunoștință la balta care îl ajuta să-și hrănească familia cu bunătățile ei.

Mama, speriată, îl întreba pe bunicul:

– Tată, ce se aude chiuind prin pădurea de sălcii ?

– Hai, nu te speria, spunea bunicul.

„Sunt flăcăii din satul de dincolo de pădure. Ei au obiceiul să chiuie noaptea!”și mama se întreba fericită. „Dar dacă este ursitul care i-a ieșit în castronul cu apa luată de la Dunăre, dimineața la răsăritul Soarelui în ziua de bobotează?”, și bucuroasă se gândea la chipul băiatului pe care-l visase când își pusese busuiocul de la preot sub pernă și parcă se înveselea gândindu-se la cel care-i fusese sortit. „Oare cum o fi?!”, și în fața ochilor vedea chipul băiatului pe care-l visase.

Când ajungeau la mila 35, aproape de Tulcea, mama se urca în barcă. Acum bunicul era cel care trăgea cu iscusință barca printre șlepurile și vapoarele priponite de mal și se uita cu drag la mama care picotea obosită de mers printre mărăcini, măturici, răchite, pelin și de gândurile care-i trecuseră prin minte în noaptea luminată doar de lumina lunii. Bunicul, ca să nu-i prelungească neliniștea, i-a spus :

– Să știi, Miluțo, chiuiturile pe care le auzeai noaptea erau de la cucuvelele care au cuiburile prin sălciile din pădurea de pe lângă Dunăre.

Mama, liniștită de spaimele prin care trecuse, ațipea în clipocitul apei lovite de ramele trase de bunicul și se trezea abia atunci când marfa era deja pe mal. Încă buimacă de somn, avea grijă de panerele pline cu pește până când bunicul găsea o căruță ca să-i ducă la piață unde într-o hală mare, special pregătită, pescarii își așezau pe tarabe peștele.

Și începea fala. Fiecare pescar își expunea cât mai atrăgător marfa, cu peștele, racii, icrele puse în borcane de sticlă prin care se vedeau boabele mari și galbene. Acolo veneau precupeți din toate orașele și chiar se înjghebau prietenii între pescari și cumpărători. Începea licitația.

Povestește mama că bunicul era foarte căutat de clienți, pentru că avea cel mai proaspăt și bun pește. Avea secretul lui, spuneau oamenii!Vindea peștele spunând tot felul de strigări de care se amuzau toți, chiar și ceilalți pescari, care nu-i purtau pică. „Ce este a lui, este a lui!”, spuneau tovarășii lui de pescărie.

Bunicul era darnic și atunci când venea cineva la taraba lui să cumpere după ce cântărea marfa, întotdeauna punea un pește, doi în plus zicând tacticos „unul de la mine și unul de la fiica mea, ajutorul meu în pescărie” și făcea cu ochiul spre mama ștrengărește.

Nu întârzia prea mult cu vânzarea pentru că avea mână bună și vindea marfa repede. Dacă îi mai rămâneau câțiva pești îi dăruia câte unui om mai necăjit care-și făcea veacul pe-acolo uitându-se cu jind la peștele care încă mai dădea din coadă.

După ce termina cu treaba o lua pe mama ca să facă cumpărăturile pentru acasă. Și câte nu trebuie la o casă cu atâția copii de hrănit! Mergea cu bunicul la brutărie de unde cumpărau câteva pâini calde și rumene, zahăr, orez, ulei, mai cumpăra și dulciuri după care se dădeau în vânt toți frații mamei. Se opreau și pe la găzărie de unde cumpărau în bidoane pregătite de acasă un gaz galben ca uleiul pentru lămpile cu care luminau camerele.

Și când terminau cumpărăturile, plecau în piață unde la tarabele turcești găseau bragă, gogoși, halva și baclavale. Acolo se așezau la o masă și bunicul comanda două halbe de bragă pentru el. Trăgea pe gât pe nerăsuflate braga, se ștergea pe gură cu podul palmei și, după ce se răcorea, îi comanda mamei un sifon cu sirop de vișine. Înfometați, mâncau gogoșile fierbinți și se bucurau de puțina odihnă în care bunicul își bea a doua halbă vorbind cu o cunoștință despre cum merge pescuitul, cum cade peștele, cum sunt grânele.

Mama abia aștepta acest moment ca să se uite prin piață la podoabe, mărgele colorate, inele, brățări, șaluri. Le privea și tare i-ar fi plăcut șirul de mărgele roșii, dar bunicul știa cam ce voia mama și la plecarea din piață se apropia de taraba în care mama a zăbovit mai mult și o întreba:

– Ei, ce zici, Miluțo, așa că-s frumoase mărgelele roșii?

Mama, strălucindu-i ochii se și vedea cu mărgelele.

Bunicul i le cumpăra și întotdeauna îi zicea:

– Le meriți!

Se urcau în barcă cu toate bagajele cumpărate și plecau spre casă. Acum la vale, era mai ușor! Bunicul trăgea la rame și se gândea la socotelile lui, iar mama se vedea duminică la horă, împodobită cu șirul de mărgele roșii și pizmuită de fetele din sat.

Când ajungeau acasă cu bunătăți pentru toți,bunicul se odihnea pe prispa casei fumând în tihnă o țigară  și bucurându-se de liniștea familiei.

Dacă mă gândesc mai bine, amintirile mele din copilărie coincid cu ale mamei, și probabil  cu ale oricărui copil care viețuiește pe meleaguri dunărene sau din preajma apelor.

Edecari, târgoveți, ajutoare în orice îndeletnicire pe care o aveau adulții, erau copiii de atunci și de acum!