Eheeei ce vremuri, dar sunt și ale noastre!

La mulți ani, sărbătoriților de astăzi:
Dumitru, Dumitra și numele derivate de la acestea.
Să trăiți cu numele și cât numele….
O PETRECERE DE SFÂNTUL DUMITRU
CA PE ATUNCI
Pentru că astăzi sărbătorim Sfântul Dumitru și
avem destui sărbătoriți cu numele Dumitru, Dumitra și numele
care derivă din acestea: Dumitrana, Mița, Dumitrița, Dimitri,
Mitică, Dimitrie, Mitru, Mitu vă invit la un „huleai” (petrecere) în
satul meu de pe malul Dunării chiar în familia noastră, ca să- l
sărbătorim pe Sfântul Dumitru.
În poarta casei suntem întâmpinați de mătușa Gafița,
„frumoasă ca o cadră!” cum spunea mama atunci când vorbea
despre ea și nea Dumitru, Tică, așa cum îl răsfățam noi, fericiți
că le cinstesc casa într-o zi de mare sărbătoare atâția oameni
dragi: nepoți, părinți, nași, prieteni și vecini. Și după obiceiul
satului își întâmpină oaspeții cu o carafă de vin scos dintr-o
balercă plină ochi cu bunătate de vin, pregătită special pentru
această ocazie. Au strâns bob cu bob că să iasă vinul limpede și
roziu ca obrajii mătușii Gafița. Vorba ei, „bob cu bob și vadră
cu vadră se face balercă plină”.
După urările de omenie, sunt invitați în tinda casei cu o
masă plină cu mâncăruri pregătite chiar de gospodina casei de
„să-ți lingi degetele, nu alta” …sarmale cu varză rumenite în
cuptor, friptură din pui tineri și rățoi grași, varenichi, cherdele
cu brânză proaspătă și smântână grasă ca untul, pește la proțap
și cozonaci care se rupeau în falii, falii, așa de bine erau copți
și rumeniți. Și cum se începe un ospăț, nea Dumitru și-a îndemnat
musafirii să servească înainte un țoi de rachiu galben făcut din
toate fructele din gospodăria lui și păstrat într-un butoiaș de
dud ca să se așeze.
Au închinat câte un țoi pentru Sfântul casei și au mai
cerut un țoi să închine și pentru mătușa Gafița, mai ales când
au aflat că rachiul a fost blagoslovit chiar de preotul satului. Și,
după ce s-au sătura bine, au ieșit în curtea casei și s-au prins într-o
horă, acompaniați la harmoșcă de nea Vanea vecinul și, glumeț
cum era unchiul Tică a spus făcând cu ochiul la onorata
adunare „vecinul de lângă casă, niciodată nu te lasă”. După ce
spunea gluma, lăsa pe fiecare dintre invitați să creadă ce vrea.
Și, cum era tare vesel din fire, scotea fluierul de la brâu și
își unea forțele cu nea Vanea. Când obosea cu fluierul cânta la
armonică și chiar la solz de pește. Cum cânta el Hora
muzicuțelor nu am mai auzit la nimeni!
Veselia, mâncarea bună și gustoasă și băutura servită
chiar de gazda ospitalieră scoteau la horă în curte pe cei
prezenți la petrecere. Cei mai în vârstă se uitau cu drag la
tinerii care își învârteau perechea ușori de parcă zburau. Au
jucat și o geampara, însă țața Ioana, vecina mătușii care avea
picioarele cam butucoase, acompania și ea dansatorii bătând
tapcele și-i privea cu mult drag pe cei care se învârteau în horă
mai ceva că titirezii. Și oaspeții, osteniți după atâta joc se
așezau pe prispa casei „ca să-și tragă sufletul” și să depene
amintiri din vremea tinereții lor.
Și ce vremuri!
Printre amintiri se mai cinsteau cu un țoi de rachiu pentru
cei cu numele Dumitru, Dumitra care nu mai erau printre ei și
încă un țoi în cinstea nașilor, finilor, vecinilor, prietenilor, și
câte motive nu se găsesc atunci când oamenii sunt de omenie!
Îmi place

 

Comentează
Distribuie
Share

Brs_0980

Articole similare

De unde a știut bunica, nu știu… Dar așa a fost!

UN PUZZLE DIN BUCĂȚI DE SUFLET AUTOR ANGELELA DUMBRAVĂ TULCE- De când am început și eu să înțeleg cum stă treaba pe lume și mai ales în ziua când împlineam anii, că eram mică sau mai mare și chiar acum când sunt o femeie în toată firea, de multă vreme la casa ei, mama încă îmi povestește în felul ei cântat despre tata Vasile pe care nu l-am cunoscut. Grija ei cea mai mare este ca în apropierea zilei când împlI- nesc anii sau imediat după ce trece să-mi spună o altă întâmplare cu tata. Povestea mi-o spunea acolo unde o prindea momentul aducerilor aminte din viața ei. Când era la ea acasă se așeza pe canapeaua din bucătărie sau pe fotoliul verde și încăpător când era la noi. Și ca un ritual mă chema lângă ea ca să-mi vadă ochii când povestea și mă privea lung uitându-se în ochii mei duios, dădea din cap și ofta din greu, un oftat atât de adânc și parcă venit de undeva dinăuntrul ei, acolo unde avea adunate multe. Îmi dădeam seama după oftat cât de greu îi era să povestească. Nu mă ținea prea mult să mă frământ și cu inima la gât, că începea: – Fata mamei, ai venit pe lume pe o iarnă tare grea. Dacă ai fi văzut cum zăpada ajungea până la coroana salciei, iar nămeții erau mai înalți decât casa! Nimeni nu și-ar fi dat seama că acolo trăiau suflete de oameni, dacă nu se zărea firicelul de fum care se strecura printre ei. Ca să spun drept, nici eu nu mai văzusem până în anul acela așa iarnă și nici ai mei care apucaseră mai multe ierni decât mine, dar auziseră de pe la bătrânii lor despre ierni ca aceea… și mama rămasă pe gânduri căuta cu ochii acele ierni din vremuri de demult. Ehei, parcă a fost mai ieri, fata mamei! Erai un boț cu ochi si pentru că era atât de ger afară și chiar dacă plita duduia în casă era tot frig, așa că te băgam într-o mânecă de cojoc. Norocul meu atunci a fost că mama m-a lăsat să stau cu surorile mai mici, Gafița și Maria, altfel nu știu ce m-aș fi făcut sin- gură fără o mână de ajutor în toată casa și curtea. Și unde mai pui, cu un copil abia născut. Ziua mai era cum era, dar nopțile erau grele și lungi. Se auzea din casă cum trosneau crengile copacilor sub greutatea zăpezii și cât era noaptea de lungă nu puneam geană pe geană de frica lupilor. Urlau lung a foamete, erau hămesiți și dădeau târcoale satului, ba intrau și prin curți căutând de mâncare. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară pe timpul nopții. Trebuia să aduci în casă de cu seară tot ce aveai nevoie, altfel nu puteai ieși noaptea afară de frica lor și mai ales de frica gerului care te înlemnea pe loc. Dunărea era înghețată tun și ca să avem apă de băut sau pentru nevoile casei, când timpul se mai înmuia, așa pe la amiază, adunam zăpada de prin locurile mai dosnice pe unde nu umblase nimeni, o puneam în găleți ca să se topească și așa aveam apă de băut. Ce ne mai trebuia pentru casă, ne aducea tata. Trecea Dunărea pe gheață cu căruța și ne aproviziona cu ce mai aveam nevoie. Câteo- dată o aducea și pe mama cu el. Mai mult ca să scape de gura ei și care se plângea tot timpul de mine, ba că n-o ascult și mai ales că nu vreau să stăm la ei pe timpul iernii. Asta era cea mai mare supărare a ei și cum ajungea începea să bombăne supărată: – Așa aș scăpa și eu de toate grijile pe care le am cu voi… și imediat începea cu văitatul: Crezi că așa se crește un copil, Miluțo? La un copil îi trebuie frecție, dat drumul la sânge ca să nu facă strâns și câte altele! Și dădea din mâini supărată ca și când vorbea cu pereții. – Acum să nu-ți închipui că nu-i înțelegeam îngrijorarea, spunea mama, dar nu puteam să plec din casa unde-am stat cu omul meu. Și mă gândesc, cu mintea de-acum, că nu degeaba am trăit pe lângă ea. Am învățat cam tot ce știa, așa că am avut grijă să nu te îmbolnăvesti de nicio boală. Creșteai sănătoasă și frumoasă ca o floare. Parcă aveai apă la rădăcină, mamă! După ce s-a mai înmuiat vremea, Dunărea a început să se dezghețe, iar sloiurile erau așa de înalte că le vedeam din casă. Acum nici ai mei nu mai puteau să ajungă la noi, doar atunci când se făcea un ochi lim- pede pe Dunăre și asta doar când nopțile erau din nou geroase și se făcea un pod de gheață, de-a latul ei. Când ai mei nu mai puteau să treacă Dunărea, ne veneau alte ajutoare. Ajungea la noi socrul Iftim de la Vulturul cu căruța încărcată. Și ce nu ne aducea și el! Erau oameni tare harnici și în magazia de iarnă aveau de toate: făină, icre, pește uscat, legume, brânză la butoi, carne pusă la cavarma, cârnați afumați, miere de albine. Soacra mea era o femeie darnică și pricepută la bucă- tărie, ne trimitea plăcinte făcute de ea și alte bunătăți că uite, numai când mă gândesc la asta îmi lasă gura apă. Si uite așa, fata mamei cu un ajutor de colo, cu altul de dincolo și cu ajutorul lui Dumnezeu am tre- cut de iarna aceea grea. După asta au venit și alte anotimpuri, dar noi, fata mamei, nu am plecat din căsuța noastră… și după o pauză cât să-și tragă sufletul ca să bea o înghițitură de apă, mama a început să depene mai departe aducerile-aminte: – Eu cred că te-ai născut cu noroc! Atâta zăpadă nu am mai văzut niciodată. Să știi că ai avut un tată bun! Lumina casa și locul unde intra. Așa ca tine, mamă! Tu semeni cu el picătură de apă, ai fruntea lată și părul blond. Când mă uit la tine, parcă-l văd în fața ohilor. Numai ochii îi ai de la mine, dar și în ochi și-a lăsat lumina și blândețea lui. Să știi de la mine, fata mamei, că am trecut și noi, ca toți tinerii care se iubeau prin gura satului, n-am fost ocoliți de vorbe și mai ales ale unei fete și ale familiei ei, dar și ale celor din sat care țineau cu ei. Fata de care vorbesc o chema Parasca și era cam de seama mea. Nu pot să spun că era mai frumoasă sau mai urâtă ca mine, dar pe vremea aceea nu te întreba nimeni că erai fată sau băiat dacă vrei să te măriți sau să te însori. Când credeau părinții că era timpul pentru asta, mergeau în pețit la fetele de măritat, așa cum s-a întâmplat și cu ea. Într-una din duminici părinții Parascăi s-au trezit cu familia lui Vasea la poarta lor. Cum se cădea, au spus de unde veneau și pentru ce, au stat la masă, au făcut vorbele și, după ce s-au înțeles cu organizarea nunții, în două săptămâni urmau să o ia la el acasă. În satul nostru nu era duminică în care să nu se facă hora, doar în zilele de post erau alte obiceiuri, dar și atunci tinerii se întâlneau și jucau Borșul, Lumânărica, dar și alte jocuri care se jucau doar atunci. Fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, hora se făcea pe terenul liber de lângă biserică. Acolo se adunau bătrânii, bărbații, mamele, bunicii și bunicile, vecinele curioase, băieții și fetele care abia se ridicau, copiii și cine mai erau în trecere pe acolo. Era tare frumos, mamă! La horă era care mai de care mai gătit decât celălalt și curioși să vadă ce se mai întâmpla prin sat. Ce fată se mai mărită sau ce băiat se însoară sau de-a cui era băiatul acela înăltuț care-i făcea ochi dulci fetei lui cutare, ce fată era mai gătită și cine au mai făcut vorbele de însurătoare și măritiș. Doar acolo, la horă, puteai să afli tot ce se petrecea prin sat. Vasea venea și el în fiecare duminică la logodnica lui și ajungeau la horă ca să-i vadă lumea și mai ales Parasca voia să se fălească cu tânărul oacheș, logodnicul ei. Nimeni nu se lua de ei și nici nu le scoteau vorbe prin sat pentru că erau logodiți. În duminica de care povestesc la horă eram și eu. Atunci m-am văzut prima dată cu tatăl tău. Ne uitam unul la altul și parcă nu ne mai puteam lua ochii unul de la altul, mamă. Tatăl tău era în mijlocul horei și se uita pe cine să cheme și dintre atâte fete m-a ales pe mine. Am crezut că a căzut cerul pe mine și până să ajung la el eram roșie la față ca racul scos de la fiert. Începuse să-mi bată inima așa tare că zici că o alerga cineva, ce mai, o luase la trap de-a binelea. Când m-a luat de mână am crezut că m-a curentat un fulger și crede-mă, afară era o zi senină și frumoasă. Din acea duminică nu îmi mai puteam lua gândul de la el. Orice făceam îl vedeam în fața ochilor: dacă mergeam să aduc apă de la Dunăre era cu mine sau eram cu vacile la baltă și el era acolo, mergeam cu tata la Cherhana cu pește, era lângă mine. Nu puteam să mi-l scot din minte și gata. Prin sat începuseră vorbele că Vasea, băiatul lui Nea Iftim, nu mai vrea să facă logodna cu Parasca. Și când treceam prin sat toți cei pe lângă care treceam își dădeau coate și vorbeau șoptit între ei. Părinții lui Vasea, Iftim și Matroana, erau oameni tare de treabă și nu și-ar fi călcat cuvântul cu una cu două, dar ca să nu-i ia lumea la ochi că nu sunt oameni de omenie, au trecut peste rușine, și-au luat inima în dinți și au mers la părinții fetei și le-au spus așa cum au înțeles de la băiatul lor că iubește altă fată din sat. Și tatăl lui care era un om vesel a spus mai în glumă mai în serios (ca să mai descrețească frunțile): – Vedeți că tot în satul ăsta îl trage ața, aici unde sunt fete frumoase și acuma știți că nu se poate dragoste cu de-a sila, a spus tatăl lui Vasea. Din ziua aceea au început clevetirile prin sat. Că Miluța era vino- vată, ea i-a făcut ochi dulci băiatului. Nu-i este rușine că erau prietene bune și au copilărit împreună și este de aici. Și satul ajunsese care pe care. Nu te pui cu inima și ochii omului, spunea cineva de la Vale. Ce să facă și ei tinerii dacă s-au îndrăgostit de cum s-au văzut?… a mai spus altcineva. Și apoi nu este începutul de la ei, a spus Anuța, vecina de peste drum. – Vă amintiți de Maria, fata lui Ștefan, că așa a fost și la ei. Când părinții s-au împotrivit ca să fie împreună că și-au luat lumea în cap? Vorbele de tot felul ajungeau din casă în casă și de la un capăt la celălalt al satului. Pentru un timp, au avut cum să-și dea cu părerea și mai ales bunicile pe la poartă. Dar așa cum se spune „gura satului doar pământul o astupă” și noi, tinerii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru. Și în una din dimineți, ne-am trezit cu pețitori la poarta noastră. Ne așteptam la asta și cum în casa noastră eram multe fete, nu ne lipseau dulciurile, plăcintele și alte bunătăți, așa că pețitorii au fost multumiți de cum au fost primiți, s-au făcut vorbele, iar noi nu aveam ochi decât unul pentru celălalt. Nu știu ce-au vorbit părinții noștri, dar să știi că atunci oamenii când băteau palma era ca și o lege din zilele noastre. În unele situații mai țineau și ei seama când era vorba de dragoste, așa cum a fost cu noi. Știau și ei, mamă, că atunci când într-o casă este dragoste, acolo totul înflorește. Peste două săptămâni se juca hora în curtea noastră. A fost mamă, o logodnă ca-n povești! Despre asta ți-am povestit altădată. Acum vreau să-ți spun ce s-a întâmplat în ziua aceea. Acum i-a venit timpul acestei povești. Am cam îmbătrânit și povestesc atunci când îmi aduc aminte de ceva. Petrecerea era în toiul ei, noi doi eram obosiți și emoționați că ni se lipea gura de atâta vorbă. Știi cum se întâmplă în aceste zile, fiecare dintre nuntași voia să știe ceva și ne luau la întrebări când pe unul când pe celălalt despre aia și aialaltă că aveam clei în gură… ne-am luat de mână și la semnul meu am luat-o la fugă si am intrat în camera unde m-au gătit, să ne mai odihnim și să vorbim de ale noastre. Nici bine nu ne-am așezat pe pat când am auzit o bubuitură de zici că a trăsnit ceva undeva aproape. Și Vasea se speriase, dar nu arăta ca să nu mă sperii eu mai tare. Am ieșit repede din casă să vedem ce se întâmplă în curte. Era la fel ca atunci când fugisem în casă, toată lumea părea liniștită, vor- beau între ei, glumeau, tinerii jucau în horă, ne-am dat seama că numai noi am auzit bubuitura și ne-am gândit că este un semn rău. Când i-am spus mamei ce ni s-a întâmplat ne-a liniștit spunându-ne că „a fost un vânt rău” care a trecut pe lângă voi, dar a plecat. Se mai întâmplă cât- odată, așa cum a fost acum, să te nimerești în calea lui din întâmplare. – Să nu vă speriați că a venit special pentru voi. Ducă-se în pustiu, acolo unde-i este locul. Să nu vă gândiți că-i de rău, că pe oamenii buni Dumnezeu nu-i pierde așa cu una cu două! Eram tineri și am uitat de întâmplare, ne-am luat cu altele, cele ale tinereții. Ne pierdeam din ochi unul pe altul și unde era el eram și eu. Eram harnici, iar tatăl tău îmi lua treaba din mână, să nu obosesc. Te așteptam pe tine atunci, mai aveam câteva luni și te cunoșteam. Tatăl tău își dorea mult să aibă o fată care să semene cu mine, așa îmi zicea el, că fetele sunt mai miloase și o să aibă grijă de noi la bătrânețe… am auzit-o pe mama oftând. – Ei, mamă, dar nu-i după cum vrea omul, ci cum hotărăște Cel de Sus. Și într-o zi de toamnă frumoasă, îmi amintesc parcă și văd, era duminică, ne-am gătit frumos amândoi și am trecut Dunărea. Mer- geam la nuntă la prietena mea, Ilenca. Copilărisem împreună și mă bucuram că își găsise și ea rostul. Se luase și ea din dragoste ca și mine cu Vasea. Ne aveam ca frații. Dar am văzut că în ziua aceea Vasea nu prea era în apele lui. Îi curgeau sudorile pe față și că nu-și putea ridica mâna stângă sus, m-am uitat să văd de ce este și am văzut că-i ieșise o bubă neagră, urâtă. Se prefăcea că nu-i este rău, ca să nu mă sperii și am plecat la nuntă. Acolo i s-a făcut rău și când am văzut că nu se mai putea ține pe picioare, l-au urcat într-o căruță și a plecat cu tata și cumnatul Alexe spre Nufăru, acolo au trecut Dunărea și mai departe la spital. Nu mă întreba cum mă simțeam eu, dar acum nu-i vorba despre mine, tu, fată! Ai mei primeau vești de la spital. Mama atunci era un fel de felceră, moașa satului cum i se spunea. Veștile erau proaste, dar mie nu-mi spuneau, ca să nu mă sperie. Toată ziua mă țineam să nu plâng, ca să nu mă vadă ai mei. Noaptea însă plângeam pe înfundate cu capul în pernă… Îmi amintesc ceva care mă furnică pielea și acum când mă gândesc… era sâmbătă, așa pe înserat, când m-am apucat să mătur cur- tea. Îmi plăcea să mătur, foșnetul frunzelor căzute mă linișteau și cum obosisem am făcut o pauză ca să-mi îndrept spatele și am văzut aievea, așa cum te văd pe tine acum, cum pe poartă Așa l-am cunoscut pe tata, poveste cu poveste venită din inima mamei. Acum este și în inima mea.

Acum este și în inima mea.

Era ziua de care se temea cel mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în copilărie.

Era ziua de care se temea cel mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în copilărie.

Învățăturile de-atunci veneau simple, mai mult din exemplul celor care ne creșteau ca dintr-o carte și pentru toată viața

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *