Erau tihna și momentul familiei!

 

COPILĂRIA CU ÎNTREBĂRILE ȘI ȘOTIILE EI

În baltă apele creșteau văzând cu ochii, mai ales primăvara când se topeau zăpezile și apele veneau din susul Dunării pornind de acolo de unde se vărsau. Cuiburile din baltă erau în pericol, dacă nu se găsea o inimă bună să le salveze. Tata iubea toate păsările și le salva pe unele mutându-le cuibarele pe locuri mai înalte. Un cuib de turturele l-a mutat cu toți puii în salcia pletoasă din fundul grădinii noastre.

Pe acești pui tata îi urmărea chiar de atunci când perechea de turturele își clădise cuibul și a văzut cum s-au împerecheat, au ouat, cum au ieșit ghemotoacele din ou, cum erau hrăniți și cum îi învățau să zboare. Începuse să-i iubească mult! Dar în salcia aceea era și locul nostru de joacă, acolo ne făceam leagănele și ne dădeam pe rând visând că ajungeam până la nori și tot acolo ne ascundeam când eram supărați și plângeam ca să nu ne vadă nimeni. Salcia era pletoasă și crengile îi atârnau până jos… era ca o cloșcă care-i apăra pe toți cei care își găseau bucuria și refugiul sub crengile ei pletoase. Supărarea noastră a venit atunci când tata îi mutase pe pui din locul vechi în salcia noastră și nu ne mai lăsa să ne legănăm acolo, ca să nu se sperie puii și să plece… Și ne-a spus chiar răstit:

– Pădurea este plină de sălcii, vă puteţi face leagăne acolo în altă salcie.

Și vorba tatei atât de directă m-a supărat și mi-a fost ciudă pe pui că

ne-a luat locul în inima tatei.

Așa că l-am urmărit pe tata și, într-o dimineață mai devreme, când ceilalți frați încă dormeau, am luat puii într-un coș împletit din răchită și i-am dus la baltă unde le găsisem un cuib gol. Părinții puilor zburau speriați în jurul lor. Speriată că-mi auzeam inima bătând în urechi… i-am lăsat acolo și am plecat spre casă.

-Aspri mai erau atunci copiii, mai ales când credeau că cineva le-a furat dragostea tatălui, fie ei chiar niște pui micuți de păsări, în cazul nostru.

Ajunsă acasă mă cam rușinam de ce făcusem și încă buimacă am luat niște boabe de mei să-i hrănesc. Când am ajuns acolo, părinții lor zburau croncănind de colo-acolo, iar în cuib rămăseseră doar niște fulgi împrăștiați peste tot. Cu ochii în lacrimi am adunat penele în poala rochiei și am alergat până în fundul grădinii noastre unde am făcut o groapă și am Îngropat penele.

-Mă jur pe tot ce vrei, atunci așa am crezut, că tata ținea mai mult la turturele decât la noi, copiii lui.

L-am văzut pe tata ce trist era crezând că puii de turturele au plecat că au crescut și au zburat din cuib. A oftat și a zis cu glas tare:

-Așa zboară și copiii din cuibul părintesc când cresc mari, ca și puii … atunci mi-a fost tare rușine de ce-am făcut și mai târziu când am început să am păreri de rău, am făcut o cruce din două bețe pe care le-am legat cu o sârmă și am pus crucea acolo unde erau îngropate penele.

Mă gândesc acum câtă bucurie mai aveam la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august. Era timpul când se coceau murele. Pot să spun că mure ca atunci eu nu am mai văzut… erau mari, dulci și aromate.

Ca să culegem mure trebuia să plecăm dimineața pe răcoare. Ne îmbrăcam cu pantaloni și bluze cu mâneci lungi pentru că intrăm prin lăstăriș și ne zăgrăiam. Roua care se lăsa dimineața ne răcorea picioarele goale și era atât de plăcut și sănătos încât simțeam că vorbim cu pământul și cu firul ierbii pe care-l călcam. Aveam o companie frumoasă în drumul nostru, păsărelele ne vorbeau și ele în limba păsărească despre viața lor… trebuia doar să privești și să asculți ce te învățau. Dacă ești atent la tot ce te înconjoară poți să înveți taina lucrurilor nescrise. Florile și ele ne ademeneau cu coloritul, mirosul și unduiala lor în dansul pornit la îndemnul vânticelului de dimineață, dar noi nu aveam gândul decât la brumatele dulci și colorate.

Și tot hârjonindu-ne, mai sărind într-un picior, ajungeam în păduricea de lângă baltă. Și acolo mirare!

Cât vedeai cu ochii o mare de lăstari verzi răsfirați ca un covor pe toată întinderea de sălcii, printre vlăstarii de mure de zici că erau înfrățite ca lianele de la ecuator.

Nu mă temeam să intru printre acele liane, mai ales că erau și șerpi prin lăstari, mie nu îmi era frică de ei, erau șerpi de apă sau de casă și nu erau veninoși și mai ales șerpii de casă cărora nu trebuia să le facem rău. Ei erau spiritul casei, cei care o protejau de lucrurile necurate. Știam de la mama că dacă cineva omora șarpele în acea casă se întâmplau tot felul de lucruri rele și ciudate. Sora mea, mai mică, se temea de ei și cum auzea un foșnet sau un fâsâit, un trosc de la creangă, fugea speriată unde nimerea. Eu atât așteptam ca să-mi rămână mie cele mai bune locuri, mai spre luminiș unde murele erau mai coapte şi mai mari. Mâncam cât de multe puteam, eram lipicioasă și bucuroasă, zeama îmi curgea pe mâini, față, haine. Eram fericită că-mi venea să râd ca proasta de bucurie. Cu coșulețul plin cu mure, ieșeam din lianele care aproape mă sufocaseră. Eram încălzită și soarele începuse de-adevăratelea să-și facă treaba ardea aproape. Zgâriată toată de zici că ieșisem dintr-un război al armatei pisicești, eram totuși fericită că am învins. Dacă ne vedea cineva atunci n-ar fi crezut că nu veneam de la război.

Abia târându-ne picioarele ajungeam acasă aproape pe la prânz. Sătulă și atât de obosită încât nu mă gândeam decât să fac amiaza! Lăsam coșul cu mure și mă trânteam obosită, așa cum eram în primul pat care-mi ieșea în cale. După câteva ore de somn mă trezeam odihnită și   gata să mă apuc de alte năzdrăvănii…

De murele adunate avea grijă sora mea care le așeza în castroane și peste care punea zahar din destul și seara ne delectam toată familia cu un dulce care a meritat toată oboseala, frica, zgârciturile și pârjoala soarelui…

Erau tihna și momentul familiei!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *