A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, CĂ DE N-AR FI NICI NU S-AR POVESTI

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, CĂ DE N-AR FI NICI NU S-AR POVESTI

SFÂRȘIT DE NOIEMBRIE CU GER ȘI DOR
Să fie de la vreme sau poate că e  noiembrie sau că e
toamnă! Și chiar nu știu de unde, de ce și pentru ce mi-am adus
aminte de o altă toamnă mai de demult, când după ce făcusem
nunta în octombrie, ne pregăteam să sărbătorim împreună
prima aniversare a soțului meu.
Atunci aveam douăzeci și unu și douăzeci și patru de ani.
Eram doi copii. O pereche frumoasă și fericită și cu toată viața
înainte.
Îmi amintesc de parcă este acum!
Cu o zi înainte de sărbătorirea soțului meu, mai precis
într-o sâmbătă, m-am hotărât să merg la Tulcea ca să-i cumpăr
ceva pentru ziua lui. Aș fi vrut să-l surprind cu ceva deosebit:
un ceas, un tort, o carte sau altceva cu care să-l bucur de ziua
lui. Mama, acasă, urma să pregătească mâncarea (mai pe
ascuns) pentru oaspeții pe care-i aveam invitați a doua zi. Ne
doream să fie o surpriză!
Era o zi de toamnă încă frumoasă, toamnă târzie, cu
temperatura potrivită acelei perioade și  cu frunzele încă atârnate
pe crengile copacilor, coloritul și  mai ales mirosul ei încă  se mai simțea

în aer. Oamenii își terminaseră deja pregătirile pentru venirea
iernii! Lemnele erau așezate rânduri-rânduri, stivuite într-o
magazie specială pentru depozitarea lor, iar cămara de alimente
era doldora cu bunătăți. Ne bucuram de ultimele zile frumoase
ale toamnei. Începuse postul și ne pregăteam sufletește pentru
Crăciun. Dar ziua aceea era o zi frumoasă de toamnă, ca acum, și
se anunța așa pentru toată ziua.
Am plecat din sat cu vaporul, dar când am ajuns aproape
de Ceatal, dintr-o dată cerul s-a înnourat de ziceai că se făcuse
noapte și în mai puțin de cinci minute s-a dezlănțuit o vijelie că
ne lua pe sus și îndată a început să ningă. Ningea ca în toiul
iernii, cu fulgi mari care se așezau pe pământ, mai ales că
începuse să se răcească și timpul.
Toți cei de pe vapor eram îmbrăcați în haine subțiri și
nepregătiți pentru iarnă, mai ales noi, tinerii. În această situație
eram și eu, cu capul descoperit, un pardesiu destul de subțirel și
încă cu pantofi.
Pe vapor în ziua aceea eram mulți săteni, unii mergeau cu
treburi de o zi la oraș ca să cumpere câte ceva pentru casă, alții
să ducă copiilor mâncare pentru școală. Deci fiecare pentru
altceva!
Până să ajungem în Tulcea, zici că eram la Polul Nord.
Iarnă în toată splendoarea ei. Pe vapor era și nașa mea de botez,
Anghelița, care atunci când a văzut cum e vremea, m-a luat cu
ea și pe încă două vecine tinere și nu ne-a lăsat să plecăm
singure în oraș prin vijelia care se pornise. Am apucat totuși să
intrăm doar într-un magazin ca să ne cumpărăm niște ciorapi
mai groși, iar pentru mine am găsit o căciulă mai groasă și cam
atât. Ne grăbeam să cumpărăm cele necesare pentru că deja
magazinele se închideau. Nu aveam nici posibilitatea ca să ne
anunțăm familiile. Totuși trebuia să trimitem vorbă prin cineva,
așa că ne-am întors la ponton să vedem dacă circulă vaporul
înapoi după-amiază. Nicio șansă, cursele nu mai circulau!
Ne-am strâns toți din sat să ne sfătuim ce să facem.
Câțiva bărbați mai puternici au hotărât să plece pe jos. Parcă
mă bătea și pe mine gândul, însă nașa nu ne-a lăsat pe noi,
fetele, să plecăm cu niciun chip. „Vreți să degerați pe drum?!”
Așa că am rămas cu nașa Anghelița care ne-a dus la o
rudă a ei. Chiar dacă aveam unde să mergem în altă parte, era
mai bine să fim în grup și să nu ne rătăcim. Ningea atât de tare
că nu vedeai nici la un metru în față. Cu greu străbăteam prin
nămeți, cu zăpada bătându-ne direct în față și cu vântul care ne
lua pe sus, mai ales pe mine care eram atât de subțirică. Pe o
așa vreme să fii subțire nu prea era un avantaj!
Într-un târziu am ajuns la ruda nașei noastre, o familie
foarte primitoare. Ei ne-au uscat hainele și ne-au așezat la
masă.
Seara, pentru că nu aveau multe camere, ne-am așezat în
pat una lângă alta și ne-am pregătit de somn. Prea mult nici nu
am putut să ne vedem pentru că s-a oprit lumina în tot orașul.
Dimineața, când ne-am trezit, încă ningea, iar zăpada
astupase ușa casei, așa că gazda a făcut o potecuță ca să poată
merge la păsări și să avem și noi pe unde să trecem. Nu știu
cum erau oamenii atunci, dar imediat au ieșit la muncă pe străzi
la deszăpezire și nimeni nu aștepta ca acum, să vină primăria,
militarii sau pompierii.
Gazda a scos făină din magazie, ouă, brânză și noi am
început să o ajutăm pe gospodină să pregătească masa. Nu era
ușor pentru atâtea guri. Și bineînțeles au început amintirile cu
întâmplări despre iernile de altădată care au luat oamenii tot așa
pe nepregătite ca acum.
„De-aia este bine să te îmbraci potrivit cu vremea, când
pleci la drum!”
Bineînțeles se făcea aluzie la noi, tinerele.
Mi-au plăcut acele zile, chiar și mai multe, dacă nu mi-ar
fi fost dor de soțul meu. A treia zi, cu greu am străbătut orașul
prin nămeți spre port, unde prin unele locuri erau curățate
străzile, iar prin altele nu.
Între timp, a stat și ninsoarea, a venit lumina și vaporul
din ziua aceea circula spre Sulina, că avea vizibilitate.
La ora stabilită am plecat spre casă. Eram atât de
nerăbdatoare să-l văd pe soțul meu încât mi se părea că vaporul
stă pe loc. Am ajuns acasă după trei zile, pe 24 noiembrie, și
am sărbătorit ziua de naștere a soțului meu cu o zi mai târziu de
ziua când împlinea 24 ani.
O zi de naștere fără tort, dar ce însemna tortul pe lângă
bucuria noastră că ne-am întâlnit și fericirea care se citea pe
fața noastră că suntem împreună!
Și anii au trecut unul după altul cu bune și cu rele, dar noi
i-am petrecut alături, mână în mână, cu aceeași bucurie.
Timpul potolește vâlvătaia tinereții, dar își fac loc în
inimă sentimente mai profunde: înțelepciunea, speranța și
dragostea nemăsurată pentru omul lângă care crești, înflorești
și îmbătrânești

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.