Împreună la bine și la rău!

Împreună la bine și la rău!

Planul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg

Adunasem ceva daruri după nunta noastră: o văcuță primită de la unchiul Lefter, o oaie și un berbec de la unchiul Andrei cu urarea „să se înmulțească și să faceți cârdul mare”, o găină și un cocoș de la nașa Anghelița, o icoană a Maicii Domnului de la bunica Ioana, iar pentru bucătărie primisem aproape tot ce ne trebuie: cratițe, farfurii, furculițe, linguri, găleți și cam tot ce credea fiecare oaspete că îi trebuie la casă nouă unui tânăr cuplu. Dar și ceva bănuți pe care după ce a trecut nunta i-am pierdut printre degete la cât de darnici eram.
Mama și tata rămăseseră fără bani după câte cheltuieli făcuseră cu nunta. Nu au vrut să rămână mai prejos decât ceilalți nuntași și au căzut de acord ca să anunțe atunci când se dădeau darurile că ne dau un hectar de pământ pe care să-l folosim și să-l cultivăm după bunul plac… ei ne dau concursul și ne ajută la muncă. Și ca să fie mai credibilă, a îmbrăcat oferta pământului în termeni foarte ispititori și a continuat mama… „dacă semănați pământul în primăvară, în toamna sunteți bogați cu ajutorul lui Dumnezeu. Pământul pe care vi-l dăm este bun, gras și este lângă gârlă. Îl puteți uda și din banii pe care-i faceți din cultura pe care o s-o vindeți, vă puteți lua un loc de casă.” Făcea ce făcea mama și aducea vorba despre așezarea noastră ca o familie tânără lângă casa lor. Nouă însă nici măcar nu ne trecea prin cap să rămânem în sat, gândul nostru era spre orașul și lumea mare. Însă pentru început, de ce să nu recunosc, oferta mamei era chiar tentantă.Abia așteptam primăvara, și timpul trece în zbor atunci când ești fericit. Mama însă ne tot spunea: „Aveți grijă să nu spuneți pe la școală ce aveți în gând să faceți în primăvară, că nu vă merge bine, să știți!” De fapt mama mă atenționa mai mult pe mine, care eram foarte sinceră și mă gândeam și la alții să câștige așa ca noi.
Se apropia primăvara și mama începuse să pregătească semințele pentru semănat. Le sorta pe categorii și scosese și sămânța de pepeni pentru noi… „Avem o sămânță bună, mamă! Am ales-o bob – cu – bob din pepeni mari și dulci. Sunt pepeni vărgați cu coaja subțire și când se coc, mamă, pârâie cuțitul în fața lui de gustos ce e. Sămânță ca a noastră nimeni nu are din sat. Noi o avem de la unchiul tău, Dumitru și de la țața Ioana de la Vaideei. Ei au păstrat-o de la an la an!”
După pregătitul semințelor, au arat pământul și în primăvară, chiar dacă-l arase și în toamnă. „Cu cât arăm pământul de mai multe ori, cu atât dă rod mai bogat”, a spus mama.
Și, într-o dimineață, ne-a trezit odată cu ivirea zorilor ca să ne pregătim că mergem să semănăm semințele de pepeni și era bine să plecăm de dimineață ca să terminăm până seara. Ne mai târnâiam prin pat, dar cu mama nu prea aveai cum s-o întorci când își punea ceva în cap. O auzeam pe-afară bombănind. „Ei cred că așa se face averea?!” și schimbându-și atitudinea a spus cu voce mai blândă: „Trebuie să puneți sămânța cu mâna voastră ca să vă meargă bine!”
Mama și tata săpau gropile, iar noi din urma lor puneam semințele și le astupam cu piciorul. Mai ieșeam din vorbele mamei, care ne spunea să punem doar trei semințe, dar noi scăpam mai multe. Mama ne vedea și spunea „Lasă, că tot voi o să le pliviți!” În ziua aceea am muncit toată ziua. Obosiserăm, dar așa am înțeles ce înseamnă munca pământului.
În timp ce munceam, fiecare ne gândeam la ale lui. Eu mă gândeam că după vânzarea pepenilor o să-mi cumpăr cele mai frumoase haine și că n-o să mai fie nimeni ca mine. Mama însă își făcea socoteală ca o „precupeață cu ceva ani în spate” și își spunea gândurile tare, ca să auzim și noi: „Păi dintr-un hectar de pământ scoateți cel puțin trei remorci de pepeni! Vă dați seama câți bani o să scoateți după vânzarea lor?! O să-i ducem la Tulcea și o să stăm acolo toată noaptea de pază, ca dimineață să fim primii la tarabe când o să vină lumea.”
Ne făceam planuri peste planuri…
Norocul nostru era că Cel de Sus ne ajuta! Imediat după ce am semănat au început ploile. Creșteau pepenii noștri ca din apă. Se ridicaseră vrejuri viguroase și mama ne-a trimis să-i plivim și să lăsăm doar trei fire sănătoase. După o săptămână vrejurile începuseră să se întindă pe toată parcela.
Eu nu prea mă gândeam la bostănăria noastră, dar soțul meu își luase treaba în serios. Se trezea dimineața ca să meargă la tarlaua noastră cu pepeni să vadă ce mai e pe-acolo, să nu intre porcii prin ea. Mai aduna iarba dintre ei sau mai plivea acolo unde rămăseseră mai multe fire. Eu eram mai mult pe-acasă cu alte treburi, dar când se apropia amiaza pregăteam mâncarea ca s-o duc soțului meu. Și într-o zi pe la prânz i-am pregătit mâncarea și apa ca să i-o duc la câmp. Ca să-l bucur i-am făcut o omletă așa cum îi plăcea lui, cu ouăle moi. Le-am așezat cu grijă într-o farfurie, le-am legat la portbagajul bicicletei și am plecat în grabă să i le duc  la câmp unde mă aștepta. Pentru că era ceva distanță până unde aveam bostănăria, mergeam cu bicicleta. Ca să ajung acolo treceam prin pădure, printre sălciile pletoase, aveam impresia că mă salutau, mă uitam în stânga, în dreapta, în față, în spate, puțin speriată că nu se vedea țipenie de om până ajungeam la podețul pe care-l treceam peste gârlă ca să ajung acolo și care delimita pământul nostru de sat. Am trecut dincolo și vă dați seama că drumul pe care mergeam nu era o autostradă… ocoleam gropile făcute după ploaie de căruțele care treceau și din neatenție am intrat într-o groapă cu bicicleta. Bocceaua cu mâncarea a sărit cât acolo, iar eu în partea cealaltă și bicicleta cu roțile în sus. Treaba bună a fost că nimeni nu a avut de suferit. Eu m-am ales doar cu niște julituri la genunchi, bicicleta după ce am ridicat-o și am îndreptat-o, la prima vedere nu avea nimic, doar omleta a primit un ingredient nou și a fost pudrată din abundență cu praful de pe drum. Am adunat-o ușor, am suflat peste ea din toți rărunchii ca să îndepărtez praful, am mai rupt puțin  pe-ici-pe-acolo și am așezat-o pe farfurie și chiar arăta comercial.
Într-un târziu am ajuns la tarla, unde soțul meu dădea zor să termine ce avea de făcut. Ne-am așezat sub o salcie și rușinată i-am povestit pățania mea cu căzătura și cu omleta pudrată de praf. Ne-am amuzat amândoi și fiind copii de la țară am găsit soluția să nu rămânem flămânzi… am mai curățat pe unde se mai vedea praful și după aceea am avut cel mai grozav picnic la iarbă verde. Apoi am făcut amiaza în răcoarea plăcută de sub salcie și miros de baltă, iar deasupra noastră, soarele, cerul albastru și Dumnezeu.
Vara trecea și curpenii pepenilor se întindeau pe tot hectarul. Pentru că ploua mereu, am fost scutiți de corvoada udatului. Zici că se spărsese cerul, ploua întruna! Nu mai era de glumă! Pepenii creșteau mari, dar nu dădeau semne să se coacă.
A plouat toată luna august și septembrie ne-a prins cu pepenii necopți.
Mama, ca să nu-și arate supărarea, dar mai ales ca să nu ne descurajeze ne-a spus:

„Așa-i cu agricultura, o loterie, sunt ani buni și ani răi! Dar tot e bine, o să avem pepeni pentru murături” …însă nici la murături nu prea îi puteam pune, pentru că erau atât de mari încât din trei umpleam butoiul.
Și totuși cineva a avut de câștigat din toată munca noastră, păsările din curte, chiar și cele din pomii din curtea noastră și a vecinilor, porcii care au fost atât de vitaminizați pentru mulți ani după ce au mâncat pepenii verzi (rodul muncii noastre) din trei anotimpuri.
Și am înțeles atunci că nu-i pentru noi munca câmpului! Și ne-am îndreptat privirile spre oraș, acolo unde era lumea mare!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.