PRIMA ȘI A DOUA ÎNCERCARE DE STILIST

Păi să încep cam aşa… întâmplarea hazlie pe care o s-o povestesc acum se petrecea când aveam cam cinci spre şase ani. Pot să spun că deja eram specialistă în lucrul cu foarfecul, croitul rochiţelor, fustelor, bluzelor și băsmăluţelor. Era una din bucuriile mele.

Aveam destule cârpe colorate de forme diferite pe care mi le dăruiau mătuşile, din care eu croiam haine noi pentru păpuşile mele. Tot cu foarfecul o făceam pe stilista când potriveam părul păpuşilor cât de lung sau scurt să fie. Era destul de uşor. Tăiam mătasea de la cocenii de porumb şi firele de lână la mărimea potrivită.

Şi cu cât lucrezi mai mult, cu atât ideile vin mai uşor… Şi într-una din zile, când mânuiam foarfecul cu multă pricepere, m-am gândit că mi-ar trebui şi mie o schimbare de look, ca să mă încadrez între elegantele mele păpuşi. Zis şi făcut! M-am apropiat de oglindă, mi-am despletit coditele, mi-am pieptănat părul și apoi cu foarfecul am început să fac schimbarea. Am început cu bretonul, tăiat în scări, mai de sus, din părți… până când am considerat că este de-ajuns. Apoi cu pieptenul am început tapatul părului, asa cum făceau mătușile mele.

După ce am terminat treaba, ca o adevărată stilistă, am făcut curățenie la locul de muncă și am început să admir noua persoană în care mă transformasem. Păpușile, de la locul lor, mă admirau și mă considerau una de-a lor… Dar nu și bunica, mama și mătușile mele care și-au pus mâinile în cap când m-au văzut!

Mătușa Gafița, care era mai pricepută la coafuri, m-a pieptănat, a luat foarfecul și primul castron din dulapul din bucătărie, mi l-a pus pe cap şi a tăiat tot părul care depășea marginile castronului. A ieșit o tunsoare modernă, iar eu eram cea mai fericită fetita pentru că eram singura din sat cu această tunsoare.

Mi-am însușit această metodă și m-am gândit că o să-mi tund și păpușile ca mine. Dar nu am mai putut să-mi duc planul la sfârșit pentru că foarfecul era pentru mine obiectul interzis.

Să nu credeţi că în timp mi-a trecut dorinţa de a ajunge stilist! Nuuuu! Ba chiar ideea m-a urmărit cam mult timp.

Părintii mei au fost binecuvântați cu patru fete dintre care eu eram cea mai mare. Obiceiul satului cerea ca fetele să-și poarte părul împletit în codițe, asa cum le lăsase Dumnezeu… blonde, roșcate, castanii, negre.. deci și noi aveam cozile pe spate ca toate fetele din sat.

Eu, fiind cea mai mare, aveam părul cel mai lung. Cele mici făceau cam ce le spuneam eu. Mă credeam un fel de şefa lor.

Întâmplarea despre care povestesc acum se petrecea când eu eram ceva mai mare și aveam grijă de surorile mele mai mici. Dar amintirea cu tunsul părului încă îmi dădea târcoale… Din când în când, fără ştirea mamei, mai luam câte puţin din vârfuri, mai din breton. Aveam însă grijă să mi-l prind ca să nu se vadă că este mai scurt.

Eram în clasa a IX-a când deja eram mare şi-mi dădeam ceva aere că eram frumoasă. Așa spuneau mătușile și vecinele. Mama, niciodată nu ne lăuda și îmi spunea: „Să spună lumea, nu tu”. Eu, în schimb, „nu-mi încăpeam în pene” de bucuroasă că eram frumoasă. Așa ziceau toți. Şi ca să-mi sporesc frumusețea, am început să mă machiez la ochi cu gămălia unui băț de chibrit după ce era stins. Parada modei o făceam cu curaj printre văcuțele pe care le aduceam de la margine spre grajd. Ele erau cele care-mi apreciau machiajul și pletele în vânt, iar din privirile lor eram sigură că mă admirau foarte mult.

Ei, dar într-o zi, în vacanţa de vară, în timp ce mama şi tata erau la câmp cu treburi de grădinărit, surorile mai mici au rămas în grija mea. Printre ele mă simţeam ca un director general. Nu ştiu cum este aceasta demnitate, dar era tare bine să dai sarcini! Una dintre surori aduna iarba pentru păsări şi porci, le dădea apă, altă soră spăla vasele, căra apă, mătura curtea. Eu eram responsabilă cu pregătitul mâncării.

În acea zi terminasem treaba mai repede şi mâncaserăm pe săturate doi pui tineri cu mujdei. Ce să vă zic, ne-am ospătat că împărătesele!

Se ştie, însă, că după o masă copioasă, ideile vin. Şi mai ales cele creative! Deci m-am gândit să fiu stilista surorilor mele şi, pe loc, mi-a trecut prin minte metoda mătuşii mele, Gafița, tunsoare „a la castron”, practicată cu succes chiar pe părul meu.

Imediat mi-am pregătit cele necesare tunsului: foarfecul, pieptenul, prosopul de pus pe umeri și piesa minune, castronul, şi nu oricare, ci unul mic şi frumos colorat. Şi am început schimbarea cu sora cea mai curajoasă, cea mai mică, Mariana, care nu prea înțelegea ce se întâmplă. Probabil credea că este ceva de mâncare. Am pus castronul pe cap şi am pornit foarfecul. A ieșit o tunsoare pe care ar invidia-o oricine lucrează în acest breaslă. În atenția noilor stiliști… pot să dau patentul gratis! Ce nu fac eu pentru frumusețea fetitelor, doamnelor și domnișoarelor!

Am început să o tund pe cea de-a doua soră. Nuțica era ascultătoare şi a stat cuminte cum i-am spus eu. La fel, a ieşit o tunsoare foarte reuşită.

Însă, se întâmplă că nu întotdeauna îți merge ca la carte. Când să o tund şi pe a treia soră, Daniela, am întâmpinat ceva greutăți. Sora mea, de altfel nerăbdătoare să o tund, avea un păr des, cu fir gros. Am mers după aceeași metodă. Am pus castronul pe cap şi am început să tund cu mare greutate. Şi munca de abia acum mi se părea grea. Mă învârteam în jurul surorii mele şi tăiam ba de colo, ba de dincolo, din breton, din perciuni, din creștet, din spate. Trebuia cumva să liniștesc părul care se ridica rebel şi nu dădea forma standard a coafurii. Cu greu i-am dat o formă, dar când am ajuns în punctul de admirație, în curte au intrat părintii. Vă gândiți la mirarea, supărarea, uimirea lor. Mie, care aveam grijă de surorile mele, mi se părea că am dreptul să hotărăsc ce vreau , atâta timp cât pe perioada zilei eram mama lor. Nu ne-a tihnit nici masa! Era ceva apăsător. Mama abia se stăpânea să nu ia castronul și foarfecul să intre în părul meu… dar tata mă privea lung. Parcă îmi sună și acum în urechi vorbele tatălui: „Dar tu de ce nu te-ai tuns?”

De fapt, asta îmi doream. Să mă tundă şi pe mine! Dar nu, asta a fost pedeapsa mea… eu să nu mă tund! Nu am zis nimic. Pe de altă parte, m-am gândit, aveam şi eu directorii mei… Şi nu m-am tuns până în anul IV, când am hotărât singură, fără aprobare de la şefi!

Cu drag pentru voi… din amintirile mele!Comutare panou: Câmpuri personalizate

Câmpuri personalizate

Adaugă câmp personalizat nou:

Câmpurile personalizate pot fi folosite pentru a adăuga metadate suplimentare unui articol pe care le poți utiliza în tema ta.Deschide panoul de publicare