PRIMA ÎNCERCARE DE COFETAR

Adevărul este că de mică mă trezeam dimineața în mirosuri de bunătăți. Mai întâi în casa bunicii, iar mai târziu în casa alor mei.

Îmi plăcea foarte mult să privesc cum se pregăteau dulciurile în casă. Eram atentă cum punea mama făina în lighean, cum adăugă ingredientele, cum frământa aluatul, cum îl așeza în tăvi. Eu eram asistent cofetar la bunica, dar și, mai târziu, la mama.

Problema era că nu eram prezentă la toate etapele pregătirii pentru că era nevoie de mine la adusul alimentelor din cămară. Și du-te repede  adu zahăr, du-te repede și adună ouăle din cuibarele găinilor. Câteodată mai încurcam ouăle și luam din cuibarul care era pentru clocit. Nu se întâmpla nimic pentru că mama le încerca imediat. Le dădea drumul într-un vas cu apă iar cele care pluteau, sigur erau vechi. Tot eu eram cea care aduceam merele, gutuile, dovleacul din cămara cu alimente, ba chiar mă trimitea să aduc și un braț de lemne să le aibă la îndemână, ca să aibă pentru focul de la cuptor. Așa că, pot spune că eram o cunoscătoare în pregătirea și coptul prăjiturilor în casă.

Cam de mult mă bătea gândul să pregătesc singură dulciuri. Și, momentul a venit într-o zi de duminică când vecina noastră, tanti Florica, a trecut pe la mama să o roage să meargă în baltă să vadă dacă nu-i fătase vreo vacă. Asta se întâmpla mai ales primăvara.

În satul nostru mamele  erau și femeie,dar  și bărbat, cum s-ar spune. Bărbații fiind plecați în baltă pe timpul iernii la recoltatul stufului , al papurii,iar  femeile se îndeletniceau și cu treburile lor.

După ce mama împreună cu vecina au plecat în baltă, mie atât mi-a trebuit! Eram singură acasă și astfel  îi puteam face mamei o surpriză dulce. Pişcoturi de casă!

Mi se părea că era rețeta cea mai ușoară, n-am stat prea mult să mă gândesc ,ața că am  început pregătirile. Am adus din cămară făina, ciurul și ligheanul. Am cernut făina în lighean, am pus zahăr din ochi… cam mult ce-i drept, dar după gustul meu. Am turnat lapte cu cana peste făină și am început frământatul. Cam atât mi-am amintit din ingredientele pe care trebuia să le pun pentru că fiind asistenta mamei, am cam lipsit de la multe momente ale pregătirii fiind nevoită să aduc mamei din cămară cele trebuincioase. Am început să frământ coca și după ce am   întins-o cu făcălețul, am folosit un pahar drept formă, le-am pus în tavă și le-am copt în cuptorul plitei. Am avut grijă ca focul să nu fie prea iute ca să nu se ardă pișcoții.

În casă mirosea bine a copt și cel mai important, dulciurile erau făcute de mine. Cum se rumeneau, le scoteam într-un lighean  le acopeream cu un peşchir, ca să fie moi cum spunea mama.

Ca orice meseriaș care se respectă am făcut curățenie la locul de muncă. Am așezat câteva pe o farfurie le-am pus pe masă așteptând  nerăbdare să vină mama acasă.

Într-un târziu au apărut mama cu vecina, bucuroase că au găsit în baltă două vaci care fătaseră doi bourași.na era a noastră cealaltă a vecinei. Ce mai, bucuria mea! Și asta pentru că mama ne pregătea cel mai bun dulce colastra din primul lapte gras al văcuței. Colastra se pregătea în cinstea și sănătatea vițeilor.

Mare le-a fost surpriza când au intrat în casă! Miros de pişcoturi! Vecina noastră, tanti Florica, s-a bucurat și m-a lăudat. Că ce fată mare și harnică sunt! Păi nu-i așa că eram mare?  Eram în clasa a IV-a.

Vecina nu se mai oprea din lăudat de ce bine miroase în casă. Se uita  la pişcoturile de pe masă și curioasă a luat unul să guste. Parcă o văd și acum cum încerca să potrivească între dinți un pișcot. Doar, doar reușește să-l spargă.

În sfârșit, după ceva muncă mutându-l dintr-o parte în alta a gurii a reușit cu unul, dar în demonstrația ei era gata, gata să-și piardă un dinte.

„Sunt foarte bune și gustoase”, mi-a spus. Dar deja îi curgeau broboane de sudoare pe frunte… Mi-a plăcut atitudinea ei. M-a îndemnat să mai încerc și altădată.

Dar mama… i-am văzut ochii… Se aștepta ca primele dulciuri făcute de mine să semene cu ale ei. În momentul acela atitudinea de pedagog a mamei lăsa de dorit. Eu, însă, m-am bucurat mult cum a decurs prima mea lecție de cofetar și am păstrat toți biscuiții. I-am mâncat până la ultima firimitură. Erau munciți de mine. Totuși, ca să mai scap din ei, îi dăruiam și cățelușei mele, Bombonica, prietena mea patrupedă căreia chiar îi trebuiau niște pișcoți pe post de os de ros pentru formarea dinților, iar cățelușa era tocmai în acea perioadă.

În gândul meu, însă, mi-am promis să fiu totuși mai atentă la micile detalii ale prăjiturii. Uitasem să pun cel mai important ingredient, praful de copt, pentru ca pișcoții să crească și să fie mai moi… Și, mi-am îmbunătățit rețeta…

Cam așa a fost prima mea experiență în ale cofetăritului!

Despre copilărie… cu nostalgie!