Bărcile cu tineri și tinere au plecat una după alta spre canalul Arhipencu. Ca să ajungi pe canal trebuia să treci Dunărea mai întâi. Și o luam la vale pe cursul apei în jos și apoi treceam Dunărea. Tăiam valurile mici sau mari după cum bătea vântul și ajungeam pe canal. Și acolo intram într-o lume de basm! Eu mai văzusem de multe ori balta, dar prietenele mele zici că erau la un film panoramic, cred că nici nu mai respirau. Bărcile lunecau ușor pe apă, trase la băbăici de băieții pricepuți care știau cum să taie valurile, să ocolescă o buturugă care ne putea răsturna. Și se pricepeau, că erau băieți de pescari!

Soarele începea să se arate puțin somnoros dintre norii de un albastru-senin care anunța o zi frumoasă. Și așa somnoros cum era, a început să zâmbească la veselia noastră. Câte un pește auriu, parcă rupt dintr-o rază, ne trezea din uimire sărind deasupra apei clipocind, stropii puri ca lacrima aproape trezindu-ne.

Parcă a dat startul bucuriei!

Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe tonuri diferite, unele zburau la cuiburile din sălcii, altele în stufărișul din baltă unde își aveau cuiburile ascunse de ochii curioși. Florile de pe malul canalului se legănau dintr-o parte în alta de vânticelul ușor care se pornise, aerul era curat, barca plutea ușor legănată de valuri, parcă eram într-un vis!

Ieșirea din canal, cu barca legănându-se ușor, cu ochii noștri de tineri și tinere uimiți de atâta frumusețe, ne-a dus pe o întindere mare. Balta prin care treceam, bărcile ușor oprite de împletiturile ca niște liane de lujerii nuferilor albi și galbeni care pluteau pe întinderea nesfârșită a apei. Am început să adunăm câțiva nuferi. Frunzele lor mari și late ne foloseau drept pălării pentru căldura care deja se simțea. Ne-am împodobit cu bijuterii din florile de nuferi galbeni și albi făcăndu-ne mărgele. Eram frumoase, tinere și fericite cu ochii strălucind de bucurie.

În depărtare se vedeau coloniile de pelicani și într-un ochi de apă limpede înotau grațioase lebedele. Mai departe se vedeau colibele pescarilor și bărcile lor trase pe malul de pământ ușor înălțat față de nivelul apei, între stufăriș. Și cu cât ne apropiam se auzeau ecourile glasurilor pescarilor în tonuri vesele. Glume, mai ales când scoteau setcile din apă pline cu pești care se zbăteau să scape din încleștarea plasei. Erau frumoși, colorați și, așa cum se zbăteau în soarele de dimineață, parcă ne invitau la o joacă cu ei.

Am coborât din bărci cu picioarele amorțite și am început să alergăm prin întinderile de stuf, iarbă, măturice, atenți totuși să nu strivim cuiburile în care cuibăreau lișițele, rațele sau broscuțele care se ascundeau printre ierburile verzi cu care se confundau.

Adulmecam aerul de unde venea miros de mâncare făcută la un foc de lemne în care pescarii improvizaseră o pirostrie. Într-un ceaun mare, negru, cu torți din sârmă groasă, în care puseseră apă din baltă, forfoteau peștii de toate mărimile și soiurile printre frunzele de ceapă și câțiva cartofi tăiați mărunt.

La o masă făcută din patru țăruși, pe care erau bătute în cuie două scânduri, se rostuia nea Ilie, tatăl lui Mihai, care făcea într-un castron de aluminiu mare un mujdei pastă, să ajungă pentru toată lumea, dar cu un ochi atent la ciorba care fierbea la un foc molcom să nu să se sfărâme peștele.

Într-un târziu ne-au chemat la masă. Amețiți de aerul curat, de peisaj, de alergat prin păpuriș, de baltă, de apa nesfârșită, eram atât de flămănzi încât am fi mâncat și iarbă. Și, mai știi, la foame, poate ne apucam să mâncăm niște ouă din cuiburile la vedere pe unde treceam.

Invitația la masă ne-a bucurat și ne-a înviorat. Așezați la mese improvizate, din pari și scânduri, unul lângă altul, atenți doar să prindem mai multă mâncare. La cât de repede se mânca, mă gândesc acum că după mesele acestea s-a inventat bufetul suedez.

Cred că nu am mâncat o mâncare mai bună ca atunci! După borșul de pește, am pus și plăcintele mamei, care aveau căutare mai ales la pescari săturați de mâncărurile cu pește.

După-masă, ne-am așezat pe pături, la umbra sălciilor, așteptând să se ostoiască pârjoleala soarelui. Între glume, hârjoneli, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe parcă pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul, natura, prietenia, păsările, soarele, apa și cerul albastru.

Se lăsa înserarea.

Cu greu ne-am despărțit de locul minunat în care ne-am petrecut ziua.

Mama ne aștepta nerăbdătoare. Chiar ne dorise! Și după ce i-am povestit cum a fost pe baltă am adormit buștean. În visul meu treceau ca într-un iureș bucuriile simple pe care le-am simțit, parcă îmi tăiau respirația!

Ca și noi, soarele, pescarii, păsările, florile, iarba, gândăceii, broscuțele se pregăteau de odihnă. Se făceau ultimele treburi până la lăsarea serii: păsările își hrăneau puii, câte una mai așeza un pai găsit pe jos cu care căptușea cuibul, văcuțele își lăsau ugerele pline cu laptele proaspăt cu miros de ierburi să le smotocească vițelușii cu gurile lacome de poftă și iubire, noi ne grăbeam să ajungem acasă; și în toată natura era armonie!

Și a doua zi alte bucurii ne așteptau,vacanța cu prietenele mele abia începea!