DASCĂLUL, MENTORUL ȘI PRIETENUL, DOMNUL IONIȚĂ DUMITRU
Prin anul III, încă din vacanța mare a început să circule prin liceu un zvon, cum că noi, secția de educatoare, vom avea o altă dirigintă. Abia așteptam începutul anului școlar ca să ne convingem dacă este adevărat! Ne obișnuiserăm cu doamna profesoară Borzea Ioana, diriginta noastră care era ca o mamă pentru noi.
Vacanțele erau frumoase, dar prea lungi pentru mine.
Îmi doream atmosfera aceea de școală cu freamătul și zumzetul vesel în recreații, învățatul pe holuri până se suna de intrarea la clasă, aruncatul unei priviri în treacăt spre un coleg sau o colegă, întâlnirea cu bobocii, cum le spuneam, față de care ne dădeam ifose deja de cunoscători în ale cărții și regulilor care se impuneau de conducerea liceului. Erau, să zic așa, primii noștri învățăcei și trebuia să ne arătăm în fața lor prestanța de viitori dascăli.
În prima zi de școală a venit și vestea pe care o auzisem la deschiderea anului școlar. Dirigintele clasei de educatoare este domnul profesor de științe sociale, Ioniță Dumitru. Diriginte? Cum o să-i spunem problemele noastre de fete?
Dar chiar de la prima lecție de dirigenție ne-a venit inima la loc.
Domnul profesor era un om cald, prietenos, cu privirea blândă și când se uita la tine avea în ochi o licărire jucăușă, dar ce îmi plăcea mult la el era că știa să asculte. Poate că își amintea de anii de liceu sau se gândea la ghidușiile pe care le făcea și el în acea perioadă ca a noastră. Mie începuse să-mi fie drag dirigintele și profesorul de stiințe sociale.
De ajutor domnului diriginte îi era și soția, doamna învățatoare Irina, mai ales în problemele delicate ale fetelor. Cu dumneaei puteam să vorbim fără frică, ca și cu o mamă. Știa cum să atenueze orice problemă care apărea până să ajungă la dirigu’, cum îi spuneam noi. Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că erau înțeleși între ei ca problemele mai delicate ale fetelor să fie conciliate de doamna învățătoare. Erau pentru noi părinții de la liceu.
Parcă-l și văd intrând în clasă cu catalogul sub braț și cu privirea aceea care sclipea de bucurie când ne vedea. Se uita cu o privire rotită prin clasă și fără să strige catalogul repera imediat absenta din ochi, însă îngrijorat întreba ce s-a întâmplat și de ce lipsește eleva cutare.
Noi bineînțeles veneam cu niște motive de lăcrima și cel cu inima de piatră! Nu punea absențe decât atunci când veneai cu o scutire, totuși ca să se convingă își trimitea în recreație înlocuitorul, doamna, ca să vadă dacă nu era prea gogonată apărarea noastră.
Își începea orele cam așa: deschidea catalogul și cu degetul arătător apăsa pe numele elevei și o chema la lecție. Eu urmăream atentă foile pe care le răsfoia și le număram în gând, pentru că știam la a câta foaie de la catalog sunt. Răsuflam liniștită când trecea de foaia mea sau era înaintea mea. domnul diriginte avea o regulă: nu ne lua pe sărite, ci dacă se oprea la un nume ne asculta pe toate colegele de pe aceeași pagină sau continua cu pagina dinainte sau cu următoarea.
Și, după ce stabilea cine vine la lectie, își ridica privirea spre clasă, probabil ca să surprindă pe una din noi care dădea semne de fâstâceală și prelungea special acel moment. Cred că îi plăcea să se joace cu noi și să ne încerce limitele. După ce ne observa, se oprea la pagina pe care o alesese și chema la lecție elevele pe numele întreg. Cum ne auzeam numele ieșeam la tablă în fața clasei și acolo ne asculta. Ne punea întrebări din lecție, iar cea care știa ridica mâna și dacă răspunsul era bun te trecea la loc. Într-o astfel de lecție, cu întrebări capcană despre socialism, am ajuns să mă contrazic cu dirigu’ încât ca să mă fac înțeleasă ajunsesem lângă catedră, însă după ultima întrebare răspunsul meu l-a convins și am primit nota 10.
Aveam întotdeauna discursurile cu mine, mai ales pe cele gen: „țara noastră-i frumoasă și noi românii suntem fericiți în ea” și chiar credeam în ce spuneam, eram o idealistă.
Nota mea de 10 a atras o oarecare invidie din partea unei colege care era ca și mine, de prin satele din Deltă.
Într-una din zile a venit cu mama ei în sat la biserică, m-a văzut că citeam la strană pe post de dascăl și, invidioasă pentru nota mare pe care o luasem, m-a pârât dirigului, dar fără prea mari sorți de izbîndă. Nota era deja pusă în catalog, dar spera poate într-o anulare a ei.
Și atunci am văzut din nou la dirginte privirea aceea ghidușă care încerca să se facă severă.

• Este adevărat ce spune colega ta, Teodorov Angela?
• Da, domnul diriginte, am răspuns răspicat.
  Și am continuat:
• Dar colega mea unde era, dacă m-a văzut?
  Licărirea din ochii dirigintelui era aceea de admirație pentru că am știut să-mi apăr punctul de vedere și am simțit pe toată perioada liceului aprecierea lui. Era profesorul care preda materia pentru care era pregătit, dar aprecia și principiile de viață, punctul de vedere al fiecăruia și integritatea.
  Într-una din zile, în recreația mare a venit doamna Irina să ne spună că în liceu este o echipă de inspectori în control și intră prin clase.Ne-a rugat să răspundem la ore și să-l ajutăm pe domnul diriginte. Am luat cartea și am început să mă uit prin ea răsfoind paginile, dar am prins curaj și în ora de limba română învățam lecția cu cartea pe sub bancă și, ca să nu ne mai ascundem, doamna profesoară ne-a lăsat să învățăm cu cărțile pe bancă. Mă gândesc acum că și dumneaei îi pria acest moment de odihnă.
  Colega mea din banca din spate mi-a spus în șoaptă că nu a învățat lecția, iar dacă este scoasă la tablă o să se prefacă că o doare stomacul și eu să o ajut să meargă la internat.
  Cu mari emoții așteptam inspecția și, imediat după ce s-a auzit clopoțelul, și-au făcut apariția în clasă domnul diriginte cu două inspectoare care, după ce și-au spus numele, s-au așezat în spatele clasei și conștiincioase au scos carnețelul și își luau notițe ca niște eleve. În clasă nu se auzea nici musca, fiecare își putea auzi bătăile inimii. Era o încordare maximă!
  Dl profesor, cu același zâmbet, a răsfoit catalogul și cu un glas sigur a început.
• Să iasă la lecție…, și s-a oprit la litera S.
  Colegele numite au ieșit la lecție palide și speriate. A mai dat o pagină și a spus:
• Să mai vină la lecție Teodorov Angela, și a strigat și numele celorlalte colege de pe pagina mea.
  Apoi a început să pună întrebările. Am reușit să răspund la o singură întrebare, pentru că în următoarea clipă colega de lângă mine a început să se țină de stomac, se albise la față, se clătina și eu am prins-o în brațe să nu cadă.
  Au venit și inspectoarele lângă noi, speriate, și i-au sugerat dirigintelui să trimită eleva cu cineva la cabinetul medical. Bineînțeles că m-am oferit eu, și mă gândeam la colega mea ce talent înnăscut are să joace în rolul bolnavei, dar nici eu nu eram mai prejos decât ea și am intrat destul de bine în rolul salvatoarei.
  Și acolo, în camera de internat, am stabilit o înțelegere între noi, mai ales când am văzut ce bune actrițe suntem. Ca atunci când un profesor strigă catalogul pentru lecție, se va ridica cea care era pregătită la lecții pentru ziua aceea. Pe amândouă ne chema Teodorov! Și ne-a mers bine cu această metodă. Era o mică păcăleală nevinovată de salvare a situației de moment. „Scopul scuză mijloacele!” Asta am învățat chiar la obiectul pe care ni-l preda domnul diriginte.
  Își făcuse un obicei domnul Ioniță să ne invite în unele zile acasă, după ce își termina orele, ca să mai vorbească cu noi despre materia pe care ne-o preda. După ce termina orele și noi luam masa de prânz la cantina internatului, îl așteptam la ieșirea din liceu, eu și prietena mea, Doinița, și plecam spre casa domnului diriginte. De fiecare dată se oprea la primul chioșc de unde își lua ziare. Intram în casa pe care o știam destul de bine. La intrare aveau pregătiți papuci de toate mărimile și culorile. Eu îmi alesesem o pereche roșii cu motocei albi care mi se păreau cei mai frumoși.
  Camera de zi era destul de simplă, o canapea, două fotolii, pe perete un tablou cu un câmp de maci și pe o măsuță erau așezate tot felul de cărți și ziare pe care le răsfoiam și noi. Pe unul dintre fotolii se așeza domnul diriginte, iar pe celălalt eu și începea să-mi pună tot felul de întrebări. Acum nu știu dacă mă și asculta, pentru că eu mă înflăcăram și vorbeam cu patos despre eroi, țară și partid. În timpul acesta, domnul diriginte era atent la ce citea în ziare, dar îmi mai spunea și mie câte ceva din știrile pe care le citea.
  Colega mea, Doinița, nu prea stătea bine la capitolul socialism sau la filozofie, în schimb era o bună practiciană. Astfel că imediat cum vedea că mă înflăcăram cu științele sociale și domnul diriginte se cufunda în lectura ziarului, ba de multe ori chiar picotea, ieșea ușor din cameră pe vârfuri și intra în bucătărie unde întotdeauna se găsea ceva de făcut. Se pricepea cel mai mult să ne facă o bucurie. Ne făcea câte un ceai de tei, mai ales pentru mine căci trebuia să îmi mai liniștească puțin din discursurile idealurilor înalte!
  Nu știu, dar cred că și alte colege mergeau acasă la” dirigu”, însă nimeni nu spunea nimic, fiecare credea că este singura care merge acasă la familia Ioniță. M-am gândit mai târziu că probabil voiau să ne ofere un cămin cât eram la internat. Și am ținut legătura cu el și după liceu. Îi vizitam ori de câte ori aveam ocazia să ajung în Tulcea.
  Domnul profesor Ioniță Dumitru și doamna învățătoare Ioniță Irina erau genul acela de dascăli pe care-i porți în inimă pentru totdeauna și la care, într-un moment în care nu găsești un răspuns, te gândești și te întrebi ce-ar fi făcut dirigul?
• A… da!
  Și găsești răspunsul în inima ta, acolo unde-i păstrezi pe cei dragi!