O LUCRARE DE ARTĂ
RĂMASĂ ÎN ISTORIA SATULUI
O să povestesc despre realizarea unei lucrări de artă care a rămas în istoria satului… Autor: Eu!
Se întâmpla cam prin clasa a IV-a, când mânuiam destul de bine ustensilele de scris și desenat. Îmi amintesc acum despre zilele de primăvară și vară când alergam de dimineață până seară pe ulița satului ,alături de prietenii mei, care ca și mine ,nu aveau altă treabă decât joaca. Nu același lucru se întâmpla și cu părinții noștri care nu-și vedeau capul de treburi și cum intrau în casă puneau capul pe pernă dormeau buștean, obosiți de atâta grădinărit. Cum eu încă nu eram prea obosită, mai zăboveam jucându-mă cu păpușile, dar și ele după atâta legănat pe picioare și pe brațe cădeau moarte de somn.
Într-o seară, cum eram trează și cam plictisită, mi-am căutat de lucru și atenția mi-a căzut pe creioanele colorate. Aveam niște creioane robuste, în culori vii.
M-am uitat prin casă, să văd pe ce să desenez și atunci mi-a atras atenția mama care dormea cu picioarele dezvelite până la genunchi. Picioarele mamei! Mi-am stabilit și tema: Câmp de floricele și iarbă. Materialul de lucru și ustensilele fiind pregătite, am început lucrul.
Apăsam pe picior încet ca să nu o trezesc, când culoarea nu ieșea prea clar, băgam creionul în gură, îl umezeam cu scuipatul și câmpul îmi ieșea colorat și așa cum îl vedeam în mintea mea.
În timp ce-mi priveam desenul, am simțit că mai lipsește ceva ca să prindă viață și m-am gândit să desenez și niște floricele mov.
Am văzut că nu aveam printre creioanele mele culoarea potrivită.
Și mi-am amintit că aveam un creion chimic prin geantă.
Creionul chimic a făcut toată treaba. A pus în evidență lucrarea mea Câmp cu flori.
Între timp, mama mai mișca piciorul, probabil visa că este în gradină. Dar știți că efortul creativității te obosește și încet, încet, a venit și pe la mine Moș Ene pe la gene. Noroc că terminasem lucrarea începută. Picioarele mamei arătau ca un adevărat covor cu flori de câmp.
Dimineața, mama și-a intrat în treburi, primul lucru să mulgă vacile și să le ducă la câmp. După mine, putea chiar să nu le mai ducă. Câmpul era chiar lângă ele!
Toate vecinele se întâlneau dimineața lângă ulița noastră și duceau vacile la cireadă. Acesta era momentul când ele „puneau țara la cale”, discutau despre ce s-a mai întâmplat prin sat, ce fată se mai mărită, câtă zestre are. Și curgeau veștile despre fiecare, ba de una, ba de alta.
În discuțiile lor, una dintre vecine și-a aruncat ochii spre picioarele mamei.
I s-a părut că mama și-a cumpărat ciorapi și a întrebat-o de unde a găsit așa ciorapi frumoși, că ea nu a mai văzut niciodată.
Mama mirată, se uită spre picioare și rămase „ca la dentist”, cum s-ar spune. Și-a dat seama cine era pictorița… Și în gândul ei, deja îi trecuse o metodă de a mai stăvili puțin din creația fiicei. Dar totuși, ce frumos era desenul! Care dintre vecine a mai primit un cadou atât de frumos?!
O săptămână a stat desenul pe picioarele mamei. Normal, o operă de artă trebuia văzută și cunoscută.
Totuși mama a trebuit să caute peria de sârmă ca să poată șterge toate urmele creativității mele. Întâmplarea a ajuns să fie povestită în sat și din aceasta a ieșit o vorbă:
„Vreau și eu ciorapi ca ai vecinei mele!”