La o vorbă în prag de seară!

DAR DIN DAR SE FACE RAI!

Ascultă …și poți învăța ceva oricând și de la oricine… Iar mie îmi place să ascult …

Lucram după -amiază în anul acela și cum terminam orele  seara îmi plăcea să merg agale spre casă , inspirând aerul curat cu miros de tei, salcâmi și flori de  grădină, de pe lângă gardurile unde treceam, liniștindu-mi gândurile din ziua frumoasă ,dar zgomotoasă printre copii. Îmi plăcea cartierul liniștit și amestecat cu români și turci, cu obiceiurile fiecăruia ,dar mai ales  taifasul lor , atunci când se întâlneau vecinii pe la porți.

Așa se face că într-o seară, ieșită din clasă, din zumzetul și hârjoneala dintre copii, încercam să mă liniștesc ascultând  râsetele vesele sau înfundate din curțile pe lângă care treceam .Erau  tocmai acele momente, când se întâlneau seara pe la porți vecinii  ca să mai vorbească de-ale lor. Imi plăcea să-i ascult cum vorbeau despre toate și mai întârziam pe la porțile lor, să le spun câte ceva  de copii și să le mai dau sfaturi.

În câte-o seară  mă opream și la coaforul de lângă colțul școlii , dar  nu scăpam până  nu serveam o cafeluță aromată cu caimac alături de o baclava dulce și ascultam tăifăsuiala lor. Era nepoliticos să refuzi darul lor, iar mie ca să vă spun îmi prindea chiar bine  după o zi de muncă între copii. Și ,cum se însera , mă grăbeam să plec spre casă  să nu mă prindă noaptea. Cu gândurile mai liniștite de la plimbarea prin mirosul de tei și  tăifăsuiala pe la porți , parcă simțeam că  plutesc și cu inima mai ușoară și abia așteptam să ajung acasă. Am văzut că din urma mea venea un domn cu pălărie mare pe cap și o mustață neagră ,răsucită în jos ca două codițe ale unei fetițe și puțin speriată am mărit pașii ,dar domnul m-a ajuns din urmă.Îl cunoșteam ,era bunicul unui copil din clasă și vecin cu școala.

A venit spre mine și m-a salutat cu mult respect, chiar teatral după mine.

Nu m-a uimit asta,de fapt lucrând cu copiii turci știam că  le plăcea să facă spectacol.

După cum l-am văzut ,era pus pe taifas.

Și-a scos pălăria și a făcut o plecăciune în fața mea salutându-mă cu pălăria până la pământ.

-Hai, sărut mânușițele dumneavoastră ,d-na educatoare. Am răspuns amuzată la salutul lui, iar el ,continuând ,mi-a spus ușor timid cerându-mi permisiunea.

-Merg în piață și dacă nu-i cu supărare,  mă alătur și eu de dvs.

-Ne ținem de urât până acolo și mai vorbim și noi,de una ,ba de alta.

-Câte nu are omul pe inimă, dragă doamnă și de multe ori trebuie să le spună cuiva.

Mi-am amintit de bunica ,că mă învăța  când eram mică ca atunci când ai ceva pe suflet și nu ai curajul să spui cuiva ,poți să-i spui și șarpelui care se târăște prin iarbă și tot îți ușurezi sufletul.Și am început să mă uit mai atentă la mustăciosul de lângă mine.Părea să fie un om bun , dar i se citea  o tristețe adâncă în ochi.

-Ca să vă spun așa, dragă doamnă,  încă de mic copil am muncit.Înainte ,vremurile erau grele ,nu ca acum ,pentru o bucată de pâine trebuia să-ți curgă sudoarea pe frunte. Am bătut cu ciocanul toată viața la făcut ceaune, crătiți  și mai ales că am avut copii și am vrut să nu sufere ca mine ,i-am dat la școală și toți au o meserie. Am muncit pe puțin și mi-am ajutat familia, ba și vecinii care nu aveau ce să le pună copiilor pe masă, din puținul meu le dădeam și lor. Și nu știu cum să vă spun ,doamnă ,acum, când și mie mi-au scăzut puterile, tot eu trebuie să muncesc  pentru toți. Am un fecior la care nu-i place munca și are copii și de -aia muncesc ca să-i văd bine și să-și termine și copiii lui școala.

Aud în fiecare zi că îmi ies tot felul de vorbe, vin vecinii  să mi le spună și de unde credeți că sunt vorbele? Chiar de la băiatul și nora mea pentru care nădușesc de muncă.Asta mă supără cel mai tare și cum, dragă doamnă ,să nu-mi scornească  vorbe dacă nu fac nimic? Eu și soața mea cum punem capul jos  adormim și până dimineața  dormim ca morții ,iar ei dacă au capul stătut și nu au somn inventează de toate.

Îl ascultam atentă și mă gândeam că și mie mi se întâmplau lucruri de felul acesta, munceam  cât puteam cu copiii și tot îmi ieșeau vorbe și chiar de la persoane de lângă mine pe care le credeam  prietene. Atunci zici că a trecut un tăvălug peste mine și parcă mi s-a luminat mintea. M-am bucurat că muncesc, iar  atunci când ajungeam acasă cum puneam capul pe pernă adormeam imediat  și nu mai aveam timp să inventez tot felul de răutăți despre cineva.  Drumul  până la piață alături de vecinul turc mi-a fost chiar de folos .Am avut de câștigat amândoi din asta:

Dumnealui a avut cui să-și spună necazul, iar eu am înțeles că munca este ceea ce-i trebuie omului ca să fie mulțumit, liniștit și fericit.

A doua zi, m-am trezit la școală cu vecina turcoaică, cu o tavă plină cu baclavale.

A ciocănit la ușă ușor, s-a descălțat de papuci și mi-a spus atât de frumos;

-Doamna , m-a trimis bărbatul meu să vă aduc în dar o tavă cu baclavale,a fost tare bucuros că l-ați ascultat.

Trebuia să-i spun bunicului că și eu eram  bună de cinste,pentru că am învățat  de la el un lucru pe care-l știam de la bunica și pe care mi -l reamintise și mi-am promis  mie că o să învăț să iert și  nu  o să  mai țin în inimă supărările.

Și cum se apropia recreația mare am luat tava cu baclavale și am servit toate colegele din darul pe care-l primisem  de la familia vecină cu școala .

Și nu-i așa..”dar din dar se face rai”!

 

 

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *