MAREA CEA MARE

Tolănită pe șezlong, ascultam cum valurile se loveau de țărm. În dimineața aceea îmi era de ajuns doar atât. Era prima zi de plajă și încercam să fac treptat contactul cu marea și să intru în zbuciumul ei. Și n-o să credeți câte poți afla de la murmurul ei, de la fiecare chip pe care-l vezi și chiar și de la firul de nisip care-și spune povestea mângâindu-ți tălpile. Acolo, în apă sau pe malul ei, fiecare om își simte „inima în gât” de la atâta strălucire, parcă ireală.

Înduioșată de atâta frumusețe, nu mă săturam ce să privesc sau să mângâi cu privirea tristețile din inimi, dar am lăsat marea să-și facă treaba cu descântecul ei adus din adâncuri și să vindece inimile și trupurile cu putere, frumusețe și visuri. Știam că marea nu se oprește la orice dorință șoptită, ci are propriul program de vindecare, trimițându-și valurile într-un cântec când zgomotos, când lin și potrivit pentru fiecare.

Bine dispusă și ușor înfrigurată de apa rece de dimineață, zăboveam și eu printre copii, urmărind ce făceau ei, dar și ce era prin apă. Tot pe acolo, printre copii, un tânăr tată îi făcea cunoștință micuței fetițe cu marea. În dimineața aceea, chiar și ea avea chef de joacă și, curioasă să audă vocea micuței, a stropit-o cu câteva picături de apă strălucitoare, doar așa, ca să-și facă cunoscută prezența.

Bună, micuțo! Eu sunt marea cea mare!

Acolo, în apa mării, între copiii care se bălăceau, peștișorii colorați și joaca lor, își făceau loc alte întâmplări și momente dragi care se strecurau ușor și își cereau dreptul de a fi spuse…

Prima întâlnire cu marea a fost când aveam șase ani. Asta se întâmpla într-o vară, la primul concediu al unchiului Haralambie. Au plecat câteva zile în satul bunicului și, de acolo, au venit și la noi acasă. Timpul la ai mei îl petreceam tare frumos. În momentele mai libere, când ne trăgeam sufletul după plimbările prin păduricea din spatele casei sau plimbarea cu barca pe canale… unchiul îmi făcea cunoștință cu marea și mă făcea curioasă povestindu-mi despre marea cea mare și nisipul fierbinte de pe malul ei, despre pescărușii cu zboruri înalte plonjând în apă după un peștișor auriu, despre scoicile sidefate pe care le găsea pe malul ei și pe care le puneau la ureche să audă zgomotul mării. În altă zi îmi povestea despre bâlciurile de la mare, de leagănele care te duceau până sus, că puteai atinge norii sau chiar să prinzi un pescăruș din zbor.

După ce au stat câteva zile la noi, au rugat-o pe mama să mă lase să merg cu ei la Constanța pentru câteva zile, cât mai avea unchiul vacanță. Mama se cam temea să mă lase să plec departe de casă, dar până la urmă mi-a pregătit schimburi pentru câteva zile și am plecat în prima mea vacanță la mare, departe de mama.

În dimineața următoare, am plecat cu unchiul și mătușa, de mână, să-mi arate marea. Când am ajuns aproape de mare, pentru că plouase cu o zi în urmă, se făcuse o băltoacă mare și atunci m-am gândit… Deci marea semăna cu băltoacele noastre de la margine, dar când am mai făcut vreo câțiva pași, am văzut marea. Deci marea este „mare” … Se întindea cât vedeai cu ochii, și chiar mai încolo. Semăna puțin cu Dunărea, dar parcă era mai albastră! Și ochii unchiului semănau tot cu marea. Și ce zgomot!!!

Mi-a plăcut prima întâlnire cu marea… Ne-am așezat pe o păturică. Mătușa m-a luat apoi spre mare. Era rece după ploaie, dar ce plăcut era nisipul sub tălpile picioarelor! Zgomotul parcă te adormea…

Mătușa m-a stropit ușor cu apă și mi-a dat să pun puțin limba pe apa luată din mare în căușul mâinilor. Era sărată, așa am făcut deosebirea dintre Dunăre și mare. Și am început să construim pe nisip un castel. Semăna cu unul adevărat. Eu îi ajutam în felul meu: le căram apa cu o sticlă, adunam cu mătușa de pe malul mării tot felul de scoici, melci, pietricele, unele ziceai că erau de pe malul Dunării. Împreună am împodobit castelul, în care eu mă vedeam mica prințesă.

Unchiul a găsit o scoică mare și mi-a pus-o la ureche. În ea auzeam vuietul mării. Scoica aceea am luat-o cu mine acasă. A fost legătura mea cu marea, cu unchiul și mătușa când îmi era dor de ei. A fost o zi minunată. Ne-am plimbat pe malul mării, mi-au arătat pietrele mari, lucioase de valurile care le lovesc zi și noapte.

Ne opream pe la tarabe. Acolo, mătușa mi-a cumpărat un șir de mărgele din scoici. Mai târziu am mâncat vată de zahăr și alviță. A fost o zi minunată în care ne-am simțit foarte bine împreună. Câteva zile cât am stat acolo, mă făcusem ca o negresă mică, dar eram foarte fericită. Pe plajă îmi găsisem copii cu care mă jucam, dar cel mai mult îmi plăcea să construiesc cu unchiul castele de nisip. Cine trecea pe acolo, le admira.

În ultima zi de vacanță la unchii mei, am adunat într-o punguță scoici, melci, pietricele late cu care să ne întrecem pe malul Dunării la jocul Căluții. Am fost și la un târg de haine, de unde mi-au cumpărat o rochiță roșie cu volănașe și sandale cu bretele subțiri, cum nu avusesem niciodată. M-au dat în leagăn până târziu…

Prima vacanță cu unchiul și mătușa a dat startul vacanțelor de mai târziu… Și astăzi am descuiat cu cheia locul tainic în care-mi țineam vacanțele cu unchiul meu și le-am dat viață!

Pentru mine, marea este locul unde mă întorc iar și iar.