DESPRE BĂBICA MATROANA

Băbica Matroana, cum îi spuneam noi, nepoții, era stâlpul casei în familia tatălui meu. Era o femeie harnică, pricepută la toate și foarte puternică, cu o casă plină de copii la tinerețe, și mai târziu, spre bătrânețe cu fii, nepoți, nurori, fiecare bazându-se întotdeauna pe ajutorul ei. Nimeni din familie nu-i ieșea din vorbă. Dacă nu o cunoșteai, la prima vedere, părea mai aspră, dar când se uita la mine, ochii i se făceau blânzi și protectori.

Eu o iubeam foarte mult, poate și de unde o vedeam mai rar față de verișorii mei, și atunci, în vizită cu ai mei. Cu mine era darnică și bună. Când mergeam la ea, avea întotdeauna un dar mai aparte pentru mine, dar mi-l dădea întotdeauna când nu erau și ceilalți verișori lângă mine. Odată mi-a dăruit o rochiță foarte frumoasă, și a fost prima care mi-a dăruit primul palton din stofă cusut de vecinul lor, croitor de meserie, Dyadya Vanea… unchiul Vanea, așa-i spunea toată lumea.

De câte ori mergeam acolo, îmi lua măsura cu metrul pentru că eu creșteam…

O să vă povestesc o amintire despre băbica, și asta s-a întâmplat în anul următor după moartea bunicului. Eu eram spre sfârșitul clasei a VII-a…

Era primăvară, și, ca de obicei, îmi făceam lecțiile pe lângă mama care robotea prin casă câte ceva ascultând și ce citeam eu cu voce tare. Trecuse vaporul de la Sulina spre Tulcea. Ultima oprire în satul nostru dură ceva până urcau cei care mergeau mai departe și cei care coborau în sat. Totul se făcea cu barca. Nu după mult timp auzim că o strigă pe mama cineva la poartă. Parcă mi s-a părut cunoscută vocea și am dat fuga la drum să văd cine este.

Mi s-a luminat fața de bucurie când am văzut cine a venit la noi. Era băbica Matroana, cu o boccea mare în spate, zici ca era un măgăruș cu samarul. Am dus-o în casă și mama imediat a omenit-o cu de toate de pe masa noastră.

Băbica ne privea cu atâta bucurie că ne vedea, era prima dată când venea la noi singură, după moartea bunicului. Și ne-am pus la vorbă, eu mulțumită că mama nu mai avea timp să mă asculte la lecție.

Începusem să o înțelegem destul de bine cum vorbea pe jumătate românește și haholește, dar cred că ne înțelegeam și doar din priviri.

Băbica i-a spus mamei că eu deja sunt mare, o să merg mai departe la școală și s-a gândit să-mi facă o plapumă, o pernă, o pătură și un cearșaf alb cu broderie spartă făcută cu migală de ea, să le am când plec la gazdă ca să nu râdă lumea de mine că sunt săracă… Și băbica a scos din bocceaua mare și un palton roșu din stofă și o pălăriuță la fel. A fost prima haină adevărată pe care am avut-o. Nu degeaba mă măsurase cu metrul Dyadya Vanea!

Am purtat paltonul cu atâta bucurie și fală până în clasa a a X-a, și îl mai purtam, dar îmi rămăsese destul de mic încât a putut să-l poarte și sora mea, Nuțica. Grija băbicăi că încep școala și plec printre străini era foarte mare. Se gândea cum o să se descurce mama și tata cu taxele. Și parcă o văd cum a scos din buzunarul cusut pe dosul ilicului cu care era îmbrăcată o batistă legată în patru colțuri, a dezlegat-o cu grijă și a scos un teanc de bani din economiile ei și i-a dat mamei, să aibă pentru cheltuielile mele cu școala. Tot atunci mi-a dat și tabloul cu portretul tatălui meu și mi-a zis că cel mai bine o să stea în casa mea. Ne-a mai spus atunci că îl trimite pe unchiul Lefter cu o văcuță cu vițica lângă ea, să avem lapte și poate mai scoatem câte un ban. Pe văcuță o chema Dumana. Era mare și dădea lapte mult și bun. Vițelușei i-am pus numele Siritca, în amintirea văcuței din copilăria mea.

Lăpticul de la Dumana a scos-o pe mama de multe ori din greutăți. N-am să știu niciodată de ce băbica a fost atât de nerăbdătoare să-mi aducă toate darurile atunci când încă nu terminasem gimnaziu. Oare se gândea că nu mai apucă să mi le dea?

În anul când am terminat clasa a VIII-a, băbica a plecat lângă Ghedu fără de care nu mai putea să fie femeia aceea puternică și hotărâtă… stâlpul casei!

Și, în amintirea ei am scris toate acestea, ca să vedeți ce bunici minunați am avut!