PRIETENIA DINTRE PĂI NU ȘI PĂI DA

Vacanțele de vară erau cele mai frumoase perioade din

adolescența  mea.

Era ceva mai greu la începutul ei până îmi intram în

formă, mai precis să mă acomodez după o perioadă de internat,
cu obiceiurile de acasă: surori curioase, grădina, mama care nu
mai termina cu construcțiile, ba una, ba alta, plănuia, dărâma,
construia…
Îmi amintesc cum mă trezea dimineața trăgând de mine
când era somnul cel mai dulce  ca s-o ajut la udatul și frământatul
ceamurului în care puneam paie ca să se lege și țopăiam prin el
cu picioarele goale până erau amestecate bine. Apoi făceam
boțurile pe care i le aduceam în mână și mama lipea pereții cu
paie sau cu baligă, un curnic pentru păsări sau o magazie de
alimente de care avea neapărată nevoie atunci.
Eu cred că mama în altă viață a fost arhitectă, altfel nu
pot să-mi explic cum ce visa noaptea dimineața punea în
practică. Se făcuse cunoscută și în sat ca cea mai bună meșteră.
Era la fel ca un inginer. Planifica, dărâma și apoi
construia. Dacă o ajutam cu pământul dimineața, în rest totul
mergea bine.
Seara, căratul găleților cu apă pentru udatul grădinii era o
bucurie, prilej cu care mă întâlneam cu o prietenă de prin
mahala cu care ne destăinuiam secretele, și aveam destule, sau
mă vedeam cu unul sau doi băieți din mahala, care treceau pe
drum înadins mai ales pe lângă casele unde erau fete.
Și era un du-te-vino de băieți și fete care treceau pe drum,
când la vale, când la deal, poate, poate era rost de o vorbă la
poartă, sau chiar să ne plănuim o întâlnire mai târziu după ce
terminam treaba prin curte.
Dacă nu puteam să vorbim, măcar ne făceam semne fără
să mă vadă surorile mele mai mici, altfel mă spuneau mamei și
îmi încurcau planurile. Singura în care aveam încredere era
sora mea, Elena, după mine, care era de fapt persoana de
legătură cu băieții cu care voiam să vorbesc: aducea biletele la
mine. Nu i le dădea mamei ca să se pună bine cu ea, așa cum
făceau cele mici .
Întâmplarea cu băiatul de care vreau să povestesc acum
se petrecea în vacanța de vară a clasei a IX-a.
Era venit în satul nostru la lucru, la grădina de zarzavat.
Și, pentru că era un tânăr îndrăzneț și isteț, dar mai ales susținut
de cineva cu putere în C.A.P, a fost ales șef de echipă. Avea și
sarcina de a duce cu tractorul oamenii la muncă și de acolo
înapoi seara acasă. Stătea în gazdă la o vecină de-a noastră și
aveam ocazia să ne vedem mai des, mai ales pe seară când
venea de la lucru.
Era cel mai frumos băiat pe care l-am văzut: înalt, cu
niște ochi negri spre cafeniu, blânzi, în același timp curioși și
pătrunzători. Nu puteai să reziști privirii lui! Nu semăna cu
băieții noștri din sat care aveau, mai toți, ochii albaștri și părul
blond, cu care mă obișnuisem. De fapt cu ochii spunea tot!
Prima întâlnire cu el a fost pe ulița satului când ne
întâlneam seara toți tinerii din mahala, prezentat de Niculae,
vecinul nostru la care stătea în gazdă. Am văzut că se uita cu
coada ochiului spre mine, mă fixa de sus până jos și am
observat un zâmbet în colțul gurii. Mă uitam și eu la el pe furiș,
dar când ne întâlneam privirile mă înroșeam ca focul și imediat
mă uitam în altă parte. Mai curajos decât mine, după ce m-a
privit lung, mi-a spus doar atât… „Păi nu? ” …și eu,  fâstâcită și
emoționată din cale afară, i-am răspuns bâiguind, ca în joacă…
„Păi da!”
Unii tineri se întâlnesc în liceu, alții întâmplător așa cum
a fost cu noi.
Abia așteptam seara să ne vedem la uliță și, ca un ritual,
ne spuneam aceleași cuvinte de fiecare dată cu alte înțelesuri.
Vocea cu care îmi spunea câteva vorbe mi se părea cea
mai caldă și frumoasă. Cuvintele cu care mă saluta când ne
întâlneam mi se păreau cele mai interesante, pe care le-am
auzit, vreodată.
De multe ori se întâmpla să treacă prin sat cu tractorul,
chiar și la prânz prin spatele grădinii cu diverse treburi: să care
baloți, lădițe cu legume, către magazia cooperativei. Când
auzeam chiar de departe motorul, de unde eram, o luam la fugă
prin grădină, prin cocenii de porumb și floarea-soarelui, care
mă zgâriau pe față, pe mâini, pe picioare, fără să-i ocolesc și
când ajungeam la margine, simțeam că-mi ieșea inima din piept
de alergat, ce mă bucura era totuși că ajungeam înaintea
tractorului. Și, ca să nu se observe agitația mea, mă plimbam ca
din întâmplare pe margine liniștiră, chipurile mă uitam să văd
dacă vacile noastre nu intraseră prin grădinile vecinilor. Chiar
și atunci, când ne întâlneam din întâmplare cum voiam să pară,
ne mulțumeam cu acea privire intensă prin care trăiam fel de
fel de sentimente: de mirare, spaimă amestecată cu bucurie,
speranță, dor, răbdare… și ne linișteam cu acel salut… „Păi
nu?” …”Păi da!”
Toată vara a lucrat la grădina de zarzavat. Între timp, am
aflat că avea o cunoștință care l-a încadrat doar pe perioada de
vară. Era și el la liceu ca și noi, dar în ultimul an
Cu timpul, în serile când ne întâlneam la malul Dunării și
părinții se odihneau pe banca de la poartă, au intrat în vorbă cu
el, să vadă de unde vine, cine este, de-al cui.
De fapt după câteva săpături prin amintiri, despre
oamenii locului, s-a aflat că bunica lui se trăgea din neamul
nostru din partea bunicii lui, Gafița, căsătorită cu un băiat
de pe la noi, crescători de oi, dar de mai departe, din a
noua spiță și prin căsătorie s-a mutat la Tudor Vladimirescu.
Ai mei și-au amintit chiar și că bunicii lui au fost la
petrecerea de la botezul meu și au dăruit o mieluță de la care

s-a pornit cârdul de oi pe care l-au avut mai târziu… „Sunt
oameni buni și au avut mână bună”, a spus mama.
De atunci nimeni nu mai stătea cu ochii pe mine de când
aflase cine este băiatul. Cu timpul ajunseseră să-l vadă ca pe un
băiat din sat. Nu știu ce credea mama, dar noi nu ne simțeam ca
neamuri, aveam aceeași intensitate a bucuriei când ochii ni se
întâlneau. Și salutul nostru spunea tot ce nu reușeam prin
cuvinte…
A fost o vacanță cu peripeții, bucurii și cu atâtea
așteptări și răspunsuri pe care le căutam atunci …dar de care
îmi amintesc astăzi cu drag!