DACĂ-I BAL, BAL SĂ FIE!
Vacanțele noastre, ale liceenilor, erau mult așteptate de părinți, dar și de tinerii rămași în sat și, ca să fiu sinceră, și de noi, care dorisem satul și ne întâlneam din nou pe uliță, la margine și mai ales de-a lungul Dunării, ca și atunci când eram în școala din sat. Încă mai organizam jocurile noastre între cete, cea de la deal și cea de la vale. Îi primeam chiar și pe cei mai mici decât noi în echipele noastre. Fiind într-un sat mic, ne știam foarte bine și între noi se legau prietenii sincere și frumoase. Să nu credeți că făceam cine știe ce atunci! Fără să ne vadă vreo vecină care ducea vorba din casă în casă, atunci când prindeam momentul să nu fie nimeni pe-aproape ne luam de mână și ne plimbam sub clar de lună pe malul Dunării. În liniștea nopții care se lăsa, se auzeau chiotele și hârjonelile dintre noi. Șoaptele noastre și ale Dunării se contopeau într-un murmur liniștitor și duios. Vacanța de vară schimba satul nostru într-o tabără. Asta doar în serile de sâmbătă și duminică, pentru că în restul zilelor eram alături de părinți la treburile de prin curte, prin grădină ori la câmp. Noi, tinerii plecați din sat, aduseserăm de la oraș alte obiceiuri. Fetele purtam rochii și fuste mai scurte, doar atunci când nu erau mamele lângă noi, iar băieții și ei purtau pantaloni gen Charles cu croiala largă la picioare, pe atunci la modă.
Pentru mame și vecine moda adusă de la oraș era o pacoste pentru că nu puteau să ne oprească cu niciun chip să ne îmbrăcăm după capul nostru. Întotdeauna discuțiile despre modă le începeau vecinele care aveau băieți:
– Ai văzut-o pe fata cutărei…? – Îmi era mie rușine de rușinea ei, i se vedea tot de sub fusta aia scurtă, spunea înadins despre o fată de la vale ca să audă mama că de fapt era vorba și de mine. Dar mama răspundea răspicat: – Bine că au ce arăta! Uitați-vă mai bine în curtea voastră! În rest vecinele se aveau bine. Noi, în schimb, ne făcuserăm curajoși, cu ifose, pretenții și toane de nu ne mai înțelegea nimeni. Nici eu nu eram mai „brează”. Începusem s-o contrazic pe mama și chiar să-i întorc vorbele. Și cu îndrăzneala tinereții am început să-mi cer niște drepturi: să am camera mea. Și am luptat pentru asta și după aceea am așezat-o cum mi-a plăcut mie. Am scos de pe perete covoarele mamei, lucrate la războiul de țesut cu atâta migală și în locul lor am pus portrete de poeți decupate din cărțile luate de la scoală; de la malul Dunării am adunat pietricele lustruite de valurile care le-au bătut de-a lungul timpului și le țineam la loc de cinste, într-un coșuleț pe pervazul ferestrei. Toate cărțile din casă le adusesem la mine în cameră și presam între foile lor flori culese de pe câmp, pe care le puneam în bilețelele pe care le trimiteam ca răspuns la scrisorile pe care le primeam de la băieți pe ascuns de mama. Chiar am început să interzic surorilor mele să intre în camera mea, fără mine. Începusem să am pretenții ca mama să-mi spele hainele mele separat de ale celorlalți.
Credeam că nimeni nu mă mai înțelege, nu mă mai iubește, plângeam din senin. Mama se crucea de mine. Liniștea mi-o găseam tot la bunica, care-mi spunea:
– Lasă, bunică, că și ea făcea ca tine când era de vârsta ta! Când ne întâlneam între noi, prietenii, vorbeam despre nemulțumirile noastre și fiecare avea ceva de spus despre cineva din casă. Ne găsiserăm chiar un limbaj al nostru și atunci când ne întâlneam cu prietenele și prietenii, ne salutam într-un fel înțeles doar de noi, ca să nu înțeleagă și ceilalți ce vorbim, mai ales mamele cu care în acea perioadă nu ne prea aveam bine! Mă făcusem foarte îndrăzneață! Sâmbăta și duminica plecam în sat, spre căminul cultural, cu toți prietenii și prietenele de la vale fără să cer voie nimănui din casă. Mi se părea că sunt destul de mare să am grijă de mine. Era o perioadă când horele nu se mai făceau în spațiul liber dintre școală și biserică. Acum se făceau balurile. Tinerețea își cerea drepturile! În sala unde se rula filmul mai târziu se făcea balul. Ca să intri în sală trebuia să plătești taxă pentru plata muzicanților și o sumă pentru activități de voluntariat. Băieții erau cei care plăteau și pentru fete. Din banii strânși ne cumpăraserăm un pick-up și plăci cu altă muzică decât cea populară, romanțe, muzică ușoară. Și odată cu aceasta, adusesem cu noi moda dansului modern, tangoul, twist, charleston. Era vremea noastră frumoasă, simțeam cum ne creșteau aripile! Dar spre nemulțumirea noastră, nu ne-a mers prea mult această bucurie. Pentru că vorbele scoase de mamele invidioase au început să circule ca vântul de primăvară, care acum te mângâiă, acum îți biciuia obrazul. – Vai, vai, ce se întâmplă la cămin! Copiii noștri se zbănțuiesc de zici că au argint viu în ei, au adus de pe la oraș niște dansuri după muzică de la străini, parcă nici nu mai sunt copiii noștri. Te minunezi, nu alta! Horă?! Nici nu mai știu ce e aia!

– Ce să facem?! spunea câte o bunică, mătușă sau o vecină mai pizmașă pe cineva dintre noi. Ca să potolească într-un fel vorbele care ieșeau, mamele au luat măsura să meargă la bal, să vadă cu ochii lor ce se întâmplă acolo și ca să liniștească spiritele rele împotriva noastră. Seara târziu, după ce începea balul, ne pomeneam cu ele, în frunte cu tușa Ștefana, cea mai înverșunată dintre mame, cu un băț gros în mână ca să pedepsească pe cel care face necazuri fetelor. Intra în sală fără să plătească bilet. Ba chiar îl amenința cu bățul pe cel care îndrăznea să ceară bani unei mame, care putea să fie și a lui! Din seara aceea mamele își câștigaseră dreptul de a intra la bal fără să plătească. Se așezau pe bănci în fundul sălii și se uitau cu drag, dar și cu uimire, la fetele și băieții care ne zbănțuiam de zici că eram băgați în priză. – Ptiu, ptiu, a venit Satana pe Pământ! Doamne, apără-ne! Între timp își mai șopteau câte ceva la ureche cu vecina ba din stânga, ba din dreapta. – Ia uite-o pe fata lui cutare, ce rochie scurtă are! – Și vezi ce apropiată este când dansează cu băiatul lui cutare! Prezența mamelor parcă ne-a tăiat cheful de bal, nu mai aveam bucuria aceea, ca atunci când ești liber. Aveam acum un ochi atent în spatele fiecăruia. Cu timpul ne-am obișnuit și cu „Garda de fier” a mamelor și, ca orice lucru nou, se intră în obișnuință. Ce ne supăra cel mai mult era că în loc să mergem acasă atunci când se termina balul, plecam când hotărau mamele sau atunci când le venea somnul. Nu mai puteam să mergem de mână cu băiatul de care ne plăcea. Acum plecam într-un grup vesel și zgomotos spre case. Era și asta un fel de bucurie, mai ales că toiagul tușei Ștefana, ridicat deasupra capului, avea și avantaje. Nu se mai apropia niciun câine de grupul nostru, pentru că în liniștea nopții, lumina lunii și clipocitul Dunării, se auzea în tot satul vocea puternică a mătușii: „Huă, câine, fir-ar al naibii de jarlă!” Începeam râsetele și în noaptea înstelată se auzea ecoul veseliei noastre. Bucuria, armonia, buna-dispoziție veneau din orice care ne făcea să ne amuzăm și să prindem aripi!