Prima încercare de cofetar!

Prima încercare de cofetar!

PRIMA ÎNCERCARE DE COFETAR

Adevărul este că de mică mă trezeam dimineaţa în mirosuri de bunătăţi. Mai întâi în casa bunicii, iar mai târziu în casa alor mei.

Îmi plăcea foarte mult să privesc cum se pregăteau dulciurile în casă. Eram atentă cum punea mama făina în lighean, cum adăugă ingredientele, cum frământa aluatul, cum îl aşeza în tăvi. Eu eram asistent cofetar şi la bunica, şi, mai târziu, la mama.

Problema era că nu eram prezentă la toate etapele pregătirii pentru că era nevoie de mine la adusul alimentelor din cămară. Şi du-te repede şi adu zahăr, şi du-te repede şi adu ouă din cuibarele găinilor. Câteodată mai încurcam ouăle şi luam din cuibarul care era pentru clocit. Nu se întâmpla nimic pentru că mama le încerca imediat. Le dădea drumul într-un vas cu apă şi cele care pluteau, sigur erau vechi. Tot eu eram cea care aduceam merele, gutuile, dovleacul din cămara cu alimente, ba chiar mă trimitea să aduc şi un braţ de lemne să le aibă la îndemână, ca să aibă pentru focul de la cuptor. Aşa că, pot spune că eram o cunoscătoare în pregătirea şi coptul prăjiturilor în casă.

Cam de mult mă bătea gândul să pregătesc şi eu singură dulciuri. Şi, momentul a venit într-o zi de duminică când vecina noastră, tanti Florica, a trecut pe la mama să o roage să meargă în baltă să vadă dacă nu-i fătase vreo vacă. Asta se întâmpla mai ales primăvara.

În satul nostru femeile erau şi femeie, şi bărbat, cum s-ar spune. Bărbaţii fiind plecaţi în baltă pe timpul iernii la recoltatul stufului şi al papurii, femeile se îndeletniceau şi cu treburile lor.

După ce mama şi vecina au plecat în baltă, mie atât mi-a trebuit! Eram singură acasă şi îi puteam face mamei o surpriză dulce. Pişcoturi de casă!

Mi se părea că era reţeta cea mai uşoară, şi am început pregătirile. Am adus din cămară făina, ciurul și ligheanul. Am cernut făina în lighean, am pus zahăr din ochi… cam mult ce-i drept, dar după gustul meu. Am turnat lapte cu cana peste făină şi am început frământatul. Cam atât mi-am amintit din ingredientele pe care trebuia să le pun pentru că fiind asistenta mamei, am cam lipsit de la multe momente ale pregătirii fiind nevoită să aduc mamei din cămară cele trebuincioase. Şi, deci, am frământat coca, am întins-o cu făcăleţul, am folosit un pahar drept formă, le-am pus în tavă şi le-am copt în cuptorul plitei. Am avut grijă ca focul să nu fie prea iute ca să nu se ardă pișcoții.

În casă mirosea bine a copt şi cel mai important, dulciurile erau făcute de mine. Cum se rumeneau, le scoteam într-un lighean şi le acopeream cu un peşchir, după cum spunea mama, ca să fie moi.

Ca orice meseriaş care se respectă am făcut curăţenie la locul de muncă. Am aşezat câteva pe o farfurie le-am pus pe masă şi aşteptam cu nerăbdare să vină mama acasă.

Într-un târziu au apărut mama cu vecina, bucuroase că au găsit în baltă două vaci care fătaseră. Una era a noastră şi una a vecinei. Făcuseră doi bourași. Ce mai, bucuria mea! Şi asta pentru că mama ne pregătea cel mai bun dulce corasla din primul lapte gras al văcuţei. Corasla se pregătea în cinstea şi sănătatea viţeilor.

Mare le-a fost surpriza când au intrat în casă! Miros de pişcoturi! Vecina noastră, tanti Florica, s-a bucurat şi m-a lăudat. Că ce fată mare şi harnică sunt! Şi da, eram mare, în clasa a IV-a.

Vecina nu se mai oprea din lăudat de ce bine miroase în casă. Se uită la pişcoturile de pe masă şi luă unul să guste. Parcă o văd şi acum cum încerca să potrivească între dinţi un pişcot. Doar, doar s-o sparge.

În sfârşit, a reuşit cu unul, dar în demonstraţia ei era gata, gata să-şi piardă un dinte.

„Sunt foarte bune şi gustoase”, mi-a spus. Dar deja îi curgeau broboane de sudoare pe frunte… Mi-a plăcut atitudinea ei. M-a îndemnat să mai încerc şi altădată.

Dar mama… i-am văzut ochii… Se aştepta ca primele dulciuri făcute de mine să semene cu ale ei. În momentul acela atitudinea de pedagog a mamei lăsa de dorit. Eu, însă, m-am bucurat mult cum a decurs prima mea lecţie de cofetar şi am păstrat toţi biscuiţii. I-am mâncat până la ultima firimitură. Erau munciţi de mine. Totuşi, ca să mai scap din ei, îi dăruiam şi căţeluşei mele, Bombonica, prietena mea patrupedă căreia chiar îi trebuiau nişte pișcoți pe post de os de ros pentru formarea dinţilor, iar căţeluşa era tocmai în acea perioadă.

În gândul meu, însă, mi-am promis să fiu totuşi mai atentă la micile detalii ale prăjiturii. Uitasem să pun cel mai important ingredient, praful de copt, pentru ca pișcoții să crească şi să fie mai moi… Şi, mi-am îmbunătăţit reţeta…

Cam aşa a fost prima mea experienţă în ale cofetăritului!

Despre copilărie… cu nostalgie!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.