Râde iarăși primăvara!

CU MIC, CU MARE LA DEFILARE!
Îmi amintesc de parcă ar fi azi despre o zi de 1 Mai din copilărie.
Toată săptămâna, înaintea acestei zile, eram pregătiți noi, copiii, de către mame că în prima zi a lunii mai este ziua oamenilor muncii. Tata lucra atunci la U.E.S RUSCA, unitate de exploatare a stufului. Eu mă mândream tare mult că tata este tractorist și eram tare bucuroasă când mă lua cu tractorul, pe mine și pe surioara mea mai mică să mă plimbe prin sat. Din cabina tractorului mă uitam dacă mă vede careva dintre prietenii mei, ca să știu dacă mai este nevoie să mă laud singură la prietena mea, Ioana, care avea grijă să ducă mai departe mesajul meu.
În așteptarea sărbătorii, mama ne spunea nouă, fetelor, că este bine să fii harnic, pentru că omul care muncește este sărbătorit și are o zi a celor care muncesc. Dacă mă gândesc bine, chiar nu știu ce înțelegea sora mea despre muncitori la doi ani, dar eu pricepeam și eram mulțumita că tata era tractorist, cum spunea mama „om al muncii”.
Observasem că în sat nu toți bărbații erau sărbătoriți și mă gândeam la nea Radu, ciobanul, care avea grijă de o turmă mare de oi, dar nu era sărbătorit pentru că nu lucra la stat.
În prima zi a lunii mai, mergeam împreună cu familiile la Tulcea pentru defilare și pentru acest eveniment se făceau destule pregătiri.
Încă de la începutul săptămânii se scoteau de la naftalină hainele cele mai noi și se puneau la aerisit. Nouă, copiilor, ne coseau și ceva nou ca să ne bucure, dar era și o întrecere
între mame ce copii au haine mai frumoase. Parcă mă și văd, că aveam niște funde roșii uriașe la cozi, iar surioara mea un pompon la căciulă chiar mai mare decât capul.
În noaptea dinspre 1 Mai nu puteam închide ochii și mă zvârcoleam de pe o parte pe alta; prin minte îmi treceau tot felul de gânduri despre plecarea care se apropia. Oare cine mai vine dintre prietenii mei?
Spre dimineață, când abia adormisem, auzeam un du-te-vino prin casă. Era mama, care se sculase prima și nu știa ce să facă mai întâi: să dea mâncare la păsări, să ducă vacile la cireadă, să ne pregătească un pachet ca să mâncăm pe vapor, să ne pună la fiecare hainele cu care ne îmbrăcam. Norocul nostru, al celor din casă, era că vaporul remorcher se oprea în dreptul magazinului vechi, aproape de casa bunicii unde stăteam atunci, lângă un mic ponton făcut la repezeală din scândurile adunate de prin sat, de bărbații mai pricepuți în lucrul cu lemnul.
Însă, prin somnul dulce care mă prinsese spre dimineață, am început să aud murmure. Începeau să se adune oamenii: unii din nerăbdare, alții să prindă un loc mai bun pe puntea vaporului sau chiar se temeau, dacă „Doamne ferește, nu mai găseau loc și stăteau în picioare până la Tulcea?”
După ce se adunau toți, ne urcam pe vapor. Mă uitam la fiecare, eram care mai de care mai arătos.
Se citea pe fețele noastre bucuria!
Mamele, atente, scoteau pachetele gata pregătite de-acasă și le puneau pe o măsuță, așezată special într-un colț al vaporului, pentru această zi. Ce să vă spun? Și de data asta, mamele s-au luat la întrecere ca să facă cele mai gustoase mâncăruri: chifteluțe de pește, pește prăjit, ouă proaspete, găini fierte, plăcinte, mai mult mâncăruri uscate și fiecare pregătise ce e mai bun, dar după puterea și priceperea fiecăreia.
Mamei însă întotdeauna îi plăcea să se fălească cu gustările ei. Mâncam voioși ca la iarbă verde, femeile însă nu se uitau cu ochi buni la câte o mâncare mai „perpelită” și știau cine o făcuse. Îmi amintesc că mama o ținea în brațe pe sora mea mică care trecea din brațe în brațe, ca să poată așeza masa. O mai luam și eu în brațe, dar la o așa masă plină cu bunătăți scăpam și eu de ea, dând-o în brațele unei mătuși sau vecine.
Eu eram tare fericită și stăteam mai mult pe lângă tata urmărind curioasă tot ce se întâmpla la masă. Și, după ce gustam câte puțin de la fiecare, începeau glumele între părinți, se tachinau între ei, mai se luau de câte un tânăr bun de însurat sau de câte o fată și ea de măritat, îi potriveau, le făceau și vorbele, la care tinerii se înroșeau până-n fundul ochilor. Din aceste vorbe dintre tineri, se întâmpla de multe ori să iasă și o nuntă. Și noi, copiii, aveam treaba noastră, joaca „de-a mijita”. Ne alegeam pe cineva care să mijească și, până număra la zece, ne ascundeam după scaunele părinților.
Mamele însă erau cu ochii pe noi, să nu care cumva în joaca noastră să cădem vreunul peste balustradă în apă că, „Doamne ferește”, eram chiar pe la mijlocul Dunării.
Mă uitam la prietenii și la părinții noștri care râdeau din orice, glumeau, se bucurau, mai ales tata, care era foarte glumeț și de multe ori își pregătea gluma chiar din timp. Toți îi ascultam poveștile și tata știa cum să le potrivească și când trebuia.
Nu se supăra nimeni, chiar dacă mai făcea câte o glumă mai deocheată despre unul sau altul, dar mai ales tinerii care se înroșeau de emoție.
Din când în când, la trecerea unui alt vapor pe lângă noi, stropii de la valuri ne udau și noi, copiii, țipam și ne bucuram ascunzându-ne după mame. Era primăvară, era soare, era cald în aer și în sufletele noastre. Dar cel mai mult ne bucuram că eram împreună!
Când aproape să ajungem la Tulcea, căpitanul, cu manevre sigure acosta la un ponton și, ajutați, coboram din vapor, unde eram așteptați de un delegat al UES, care ne conducea după alte grupuri la capătul străzii Isaccea. Acolo primeam steaguri, pancarte pe care era scrisă unitatea de la care veneam.
Noi, copiii, primeam stegulețe de care ne bucuram! Nu prea înțelegeam ce înseamnă, dar era o altfel de jucărie pe care o primeam în dar. Ne încolonam în grupuri, unele după altele și defilam în fața întregului oraș pe strada Isaccei. Cei mai mici dintre noi erau ținuți pe umerii taților, așa cum era sora mea, iar eu, de mână cu mama, fluturam stegulețul spre oamenii care se uitau cu drag spre cei care defilau. Cei care se uitau de pe mar-ginea străzii erau și ei cu copiii pe umeri ca să poată să vadă și țâncii lor ce se petrece. Și prin fața lor defilau: militarii, dansatorii, elevii și profesorii, întreprinderile toate, doctorii și asistenții, agricultorii, pescarii, fiecare în costumele și uneltele cu care lucrau. Era un spectacol, o paradă într-o zi de sărbătoare adevărată.
Se sărbătoreau munca, hărnicia, familia, bunăstarea în care oamenii credeau atunci!
După ce terminam parada și ajungeam la capătul străzii ne așezam și noi pe marginea bordurii și priveam defilarea celorlalți. Apoi în grupuri ne duceam la cofetărie.
Întotdeauna mergeam la cofetăria Garofița și, după ce ajungeam, ne așezam la mese pe familii și așteptam să ne aducă comanda pe care o făcuse tata, pentru fiecare. Eu priveam cu ochi pofticioși prăjitura și lingeam crema de ciocolată amăruie, și atunci m-am gândit că prăjitura servită în cofetărie a fost cel mai bun dulce până atunci. Era o amandină!
După ce ne făceau această bucurie, părinții ne luau cu ei și împreună ne îndreptam spre locurile special amenajate pentru defilare: Grădinile de vară, Orcola, Egreta, Razelm, unde sfârâiau micii pe grătare mari și berea la halbă era scoasă din butoaie mari, de aluminiu. Încă de departe, mirosurile ne atrăgeau ca un magnet spre locul unde ospătarii cu niște bonete înalte cu șorțuri albe și scrobite ne ademeneau cu invitații în versuri ritmate care te făceau fără să vrei să te amuzi.
La tarabele amenajate special atunci găseai: bragă, baclavale servite de negustori turci, vată de zahăr, halviță, bomboane pe băț. Pentru copii erau locuri de joacă cu balansoare, leagăne, baloane, titirezi, oameni cu picioroange, clovni. Pentru mame și fete pe tarabe erau înșirate mărgele, cercei, brățări, batice colorate. Râs, glume, culoare, veselie de parcă eram la Zbor în satul nostru.
Tata ne comanda o tavă mare cu mici cu muștar, cârnați, friptură cu chifle moi și halbe de bere cu care părinții noștri se cinsteau, pentru sănătate și bucuria acelei zile. Ne băgam și noi gura în spuma de deasupra halbei și o lingeam repede ca să nu se prelingă pe marginea ei. La ora stabilită, ne întâlneam la ponton, acolo unde ne aștepta căpitanul ca să ne ducă spre casele noastre. Se uitau unul la altul să vadă cine lipsește și își făceau prezența din ochi. Se întâmpla ca să mai întârzie câte cineva care se mai lua cu vorba la o bere cu o cunoștință cu care nu se mai văzuse de mult. Auzeam o voce, care întreba: „Măi, da Tică Cioară a venit?”
„Vine”, spunea altul, „nu se pierde el. Acum îl vezi, a mai întârziat un pic, că nu te întâlnești în fiecare zi cu așa pleașcă ca să-ți facă cineva cinste cu o bere direct din butoi”. Și nu trecea mult și cel întârziat apărea cu un bidon de bere ca să se cinstească cu prietenii până acasă. Glumele, dispoziția erau la ele acasă, dar și noi nu eram „cheie de biserică”. Mai gustam din paharele mamelor, ocazie cu care părinții se șicanau între ei: „măi Tică, băiatului tău îi place berea ca și lui tasu’… așchia niciodată nu sare prea departe de trunchi…”, și iar râsete. Noi ne bucuram de vata de zahăr din care lingeam cu poftă. Se întâmpla ca unui copil să i se desprindă de bețișor și să cadă jos. Ne repezeam toți la ea, iar cel care o apuca primul sufla peste vată (ca să nu ia puterea celuilalt) și fericit îi făcea în ciudă celui de la care o luase. Nu ne lăsam nici noi mai pre-jos, tăbăram pe el și rupeam bucăți din vata căzută până o terminam. Cel care nu mai avea bețișorul cu vată se apropia de câte unul din noi și lingeam din aceeași vată de zahăr după care ne împăcam. Știam să împărțim între noi ce aveam, fără să ținem supărare.
Frumusețea zilei, dispoziția noastră, înserarea care se lăsa, răcoarea și valurile care ne stropeau făceau ca ziua să fie una de vis.
Ne apropiam de sat și la pontonul de lângă magazin, coboram cu bagajele și lucrurile pe care le cumpărasem pentru cei rămași acasă. Noi, „țâncii”, cum spunea tata, eram aproape adormiți. Câte unul mai mic dormea fără nicio grijă în brațele mamei, iar ceilalți mai mărișori ne luam la revedere de la prie-tenii cu care am împărțit o zi atât de frumoasă. Ne gândeam și la cei rămași acasă și le luam și lor un mic dar de la Iepuraș: o acadea, o prăjitură la pachet sau chiar o pereche de cercei pentru una din mătuși.
Ne despărțeam fericiți și mergeam spre casele noastre.
Și atunci, așa mică cum eram, am înțeles că munca și cel care muncește sunt răsplătiți cu bani și cu respect. Acel om are o zi a lui. Ziua oamenilor harnici!

 

 

 

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *