Şi încet, încet, primăverile şi iernile treceau peste noi şi joaca de dimineața până seara cu picioarele goale pe ulițele satului dădea locul altei perioade când eu, prietenii și prietenele mele începeam să fim mai atenți la cum arătăm, cum ne îmbrăcăm, cum ne pieptănam…

Jocurile noastre erau acum altele… mai ales cele din timpul postului. Erau mai liniştite. Mergeam perechi ţinându-ne de mâini şi ne plimbam, chiar dacă era doar pentru câţiva paşi… În capăt ne aştepta un băiat, şi şoptit îi spunea fetei ce-i dăruieşte, şi dacă fata accepta darul sau îi plăcea băiatul, se întorcea înapoi cu celălalt băiat şi cel cu care mergea de mână îi lua locul…

Începuse să se trezească în noi un alt sentiment puternic, pur, necunoscut, de altfel de ataşament faţă de cel sau cea care erau mai înainte, chiar cu un an, prietenii noştri de joacă…

Seara, când ieşeam pe uliţă, întârziam mai mult în faţa oglinzii. Îmi schimbam rochiile mai des şi nu mai mergeam cu picioarele goale ca altădată. Cum ieşeam din curtea casei, îmi despleteam cozile şi-mi lăsam părul pe spate în voia lui. Nu îmi mai plăcea să mă joc cu prietenii mei. Voiam să fiu mai ales în preajma unui băiat cu un an mai mare decât mine, vecinul meu de mai la vale, Luca, fratele lui Mihai.

Jocurilor nevinovate le luaseră locul altele… rupeam o crenguţă de salcie şi începeam să rup frunzuliţele de pe ea, una câte una, şi să număr în gând… „mă iubeşte, nu mă iubeşte…” aşa, până se terminau frunzuliţele. Dacă ultima nu cădea cum îmi doream, rupeam altă creangă şi repetam din nou până nimeream. Alteori, luăm o crenguţă de liliac şi căutam florile cu cinci sau şapte petale, le rupeam şi le puneam în sân, şi pentru fiecare o dorinţă, scuipam în sân şi gata, dorinţele erau îndeplinite. Acestea erau jocurile noastre între fete.

Apoi începeam să adunăm de pe câmp floricele, le împleteam în coroniţe pe care le puneam în păr şi defilam printre văcuţele pe care le păzeam închipuindu-ne că suntem prinţese… Imaginaţia mea nu avea margini! În palatul meu dansam, eram fericită şi mergeam de mână cu prinţul meu prin grădină fermecată!

Nici băieţii nu mai erau ca înainte. Veneau şi ei mai îngrijiţi. Erau mai atenţi la cum se purtau. Stăteau cu ochii nedezlipiţi de fata pe care o plăceau…

Într-o zi, Mihai, prietenul meu pe care îl consideram ca pe un frate, mi-a adus un bilet mototolit în mână, ca să nu fie văzut de nimeni. Biletul era de la fratele lui care desenase o inimioară străpunsă cu o săgeată şi ascunsese în el o floare de mac presată. Am crezut că plutesc! L-am ascuns într-un loc secret, numai de mine ştiut. Cam în fiecare seară primeam un bileţel prin care mă anunţa că vrea să ne întâlnim la uliţă cu prietenii noştri de joacă… Acum însă ne aruncam altfel de priviri. Priveam cerul, întâmplător ne atingeam mâinile, râdeam tare de orice vorbă spusă cu tâlc, organizam jocuri în care ne puneam dorinţe.

Cu timpul ne găsisem la margine o piatră mare sub care ne puneam bilețelele cu inimioare desenate şi flori presate. Jocurilor noastre sălbatice și copilărești le luaseră locul jocurile liniștite. Cu plimbări pe malul Dunării, ținându-ne de mână, stăteam cu ochii nedezlipiți pe cer și priveam stelele… și dacă una era mai strălucitoare însemna că cineva mă iubește în taină… Începusem să nu ne mai întâlnim pe ulița satului. Acum stăteam pe malul Dunării… urmăream apusul, apoi Luna cum se reflecta în apă, şi în această feerie de lumini eu eram prințesa alături de prințul meu fermecat în palatul de Cleștar… şi cred că atunci eu şi prietenii mei intram unor într-o altă etapă a vieții…

Cu drag… despre copilăria mea!