În buchetul de trandafiri am mai adăugat unul…

În buchetul de trandafiri am mai adăugat unul…

Astăzi sunt mai înțeleaptă cu un an!

Mulțumesc mult, Doamne !

Însă, spre surprinderea mea, încă mă mai simt copil și asta pentru că trăiește mama și mai am pe cine să întreb:
-Cum a fost atunci?
-Îți mai amintești,mamă, de ziua când am venit pe lume?
-Cum era timpul și la ce oră?…sau…plângeam…eram micuță? Și câte ..câte..
Și asta fac în fiecare an, de ziua mea! De fapt , eu cred că o testez sau poate vreau să-mi înțelenesc rădăcinile ..iar și iar și asta doar de ziua mea…

Ca de fiecare dată și anul acesta când am împlinit 65 ani și mama aproape 91…am întrebat-o cu aceeași emoție ca întotdeauna…Și culmea ,mi-a povestit în felul ei, ca în fiecare an…Și m-am gândit că o mamă își amintește totul indiferent de vârstă atunci..Cred că trăiește nașterea în fiecare an ,odată cu copilul care împlinește vârsta.. Știu asta că sunt mamă!
Și orice vârstă ai împlini, atât cât trăește mama încă mai ești copil..
Ce bine că ești mamă și ce bine că sunt!

Și astăzi….doar despre fiice și mame!
DE VORBĂ CU MAMA
M-am trezit în dimineața aceasta cu chef de vorbă și nu cu oricine. Doar eu cu tine, mamă!
Poate mi-ar fi fost mai ușor să-ți trimt un mesaj, un sms sau să-ți dau un telefon așa cum fac de obicei, dar eu am rămas încă de modă veche, mamă, și vreau să stăm de vorbă față-n față, să-ți văd ochii și luminițele din ei sclipind de bucurie când ne depănăm amintirile.

Deci, dragă mamă, așază-te comod în fotoliul cel mare, portocaliu, care este doar al tău! E drept că l-ai primit mai târziu. E mai comod, dar e modern și tu întotdeauna ai fost în pas cu noul! Dar, dacă mă întrebi pe mine, să știi că mi-ar fi plăcut mai mult să stăm pe patul acela strâmt, din bucătăria de iarnă în care ne înghesuiam toți și tu nu știai cum să ne mai răsfeți pe fiecare. Uite, doar când mi-am amintit de patul nostru vechi, am și plecat cu gândul la vremurile acelea!

Eu sunt fetița aceea care ți-am umplut ochii și inima de bucurie prima dată. Sunt prima ta fiică, mamă! Copilul de-atunci, care de-abia mă ridicasem în picioare „copăcel” cum spuneai tu și mă împiedicam de lucrurile din casă ținându-mă de poalele rochiei tale ca să nu cad. Se întâmpla să mai și cad. Plângeam speriată cu mâinile rdicate spre tine, dar mă lăsai acolo și am înțeles de ce. Ca să învăț să mă ridic singură.

Te făceai că mă cerți și că ești supărată pe mine, dar ochii tăi spuneau altceva. Și copilul simte asta întotdeauna. De fapt, mamă, ție îți sălta inima în piept de bucurie că sunt puiul tău! Și m-ai certat de multe ori, însă nu am cum să fac o socoteală precisă în atâția ani, dar eram atât de mică și de curioasă să văd, să simt și să învăț. Cum aș fi putul altfel?

Știu și am simțit de mică cât m-ai iubit! Voiai să fiu prima, cea mai frumoasă, cea mai bună, dar aveam și eu dorințele mele și îmi plăcea să încerc lucruri noi: să mă urc în pom, să alerg cu picioarele goale prin iarbă, să mănânc pe ascuns zahăr, să mă cațăr pe gard ca să văd totul de sus, să dau cu piatra în cățelul care mă mârâia sau să iau pisica de coadă.

Poate ar fi trebuit să mă lași să mă zgârie pisica, să cad de pe gard sau chiar să mă muște cățelul, dar tu alergai într-un suflet la mine de pe unde erai ca să mă liniștești și să vezi cu ochii tăi ce s-a întâmplat sau să mă dojenești. De ce te temeai atunci nu înțelegeam, dar am înțeles mai târziu când eram și eu mamă.

Îți amintești de diminețile noastre când mă bucuram că prima ființă pe care-o vedeam când deschideam ochii erai tu și începeam jocul nostru: mă întrebai în joacă și un pic speriată de răspunsul pe care ți-l dau… „Cât mă iubești?”, iar eu cu mâinile ridicate în sus îți spuneam chiar peltic: „’tâta!”, în traducere acum „Te iubesc de la pământ până la cer!” Să știi, mamă, că am păstrat acest joc și când aveam și eu fiica mea.

Dacă vrei să știi acum, cel mai mult mi-au plăcut primăverile când eram doar noi două, singure în căsuța noastră mică de peste Dunăre. Totuși îmi amintesc că nu prea râdeai cât aș fi vrut eu, dar înțelegeam toate grijile, teama fără temei și nesiguranța să nu mi se întâmple nimic rău. Îmi amintesc că erai mai mult îngrijorată și cu inima cât un purice și știam că iubirea ta pentru mine era fără margini, însă grijile nu te lăsau să dai drumul la bucuriile din inimă…

Știi, mamă, că mi-ar fi plăcut să fii mai puțin îngrijorată și să mă lași mai liberă: să alerg cât vreau toată ziua cât mă țineau picioarele, să mănânc cât voiam și să nu îți văd frica în ochi la cea mai mică supărare. Aș fi vrut chiar să alergi cu mine, să râzi din orice și să te bucuri odată cu mine…

Și acum, după mult timp, pot să-ți spun că nu eram supărată nici atunci când meritam câte o mică pedeapsă pentru că știam că inima ta era plină de iubire pentru mine, dar grijile nu te lăsau să dai frâu liber inimii să se bucure. Să știi, mamă, că mi-au plăcut și pălmițele tale luate când nici nu mă așteptam. Cum aș fi crescut mare ca să ajung adolescenta de mai târziu?!
…Da, mamă, acum te-am înțeles. Știu că nu aș fi simțit niciodată atâtea dacă nu erai puțin mai aspră cu mine. Ce m-aș și făcut dacă nu îmi puneai bariere?

Poate nu aș fi dat examen la liceu și nu aș fi cunoscut altă lume din afara satului. Poate nici nu aș fi învățat să visez cu ochii deschiși la gândurile timide sau năvalnice care-mi dădeau târcoale așa din senin sau să râd și să merg cu picioarele goale prin ploaie, fără să mă gândesc măcar o clipă că pot să răcesc, să dansez singură la lumina lunii și să aștept ca să văd pescarii plecând pe baltă…

Să fiu rebelă și în același timp supusă, puternică și imediat neajutorată, pătimașă sau timidă, să mă revolt din orice și imediat să-mi pară rău. Să simt că zbor de fericită sau să fiu tristă din nimic și apoi să râd iar din toată inima. Să merg de mână cu cel pe care credeam că îmi place și doar peste câteva zile să mă bucur de alți ochi. Sau să nu-mi iasă jocul în care îmi ghiceam iubirea, să-mi ascund sentimentele și să mă prefac că sunt bine și să mă cert cu tine în gând pentru orice fleac cu care nu erai de acord.…

Să plâng pentru că așa mi-a venit și să nu știu de ce. Să-mi tresalte inima când trecea pe lângă mine cel căruia încă nu-i arătasem că-l iubesc. Să urăsc și imediat să iubesc aceleași lucruri și aceeași idee cu care înainte nu eram de-acord. …Și nu aș fi putut toate acestea, mamă, dacă tu nu știai cum să mă liniștești și să mă aduci cu vorbe bune sau cu cuvinte mai aspre înapoi la „boii mei”.

Ce bine, mamă, că astăzi ne-am făcut timp să vorbim! Pot să-ți spun, mamă, cu mâna pe inimă că nu am ținut niciodată supărare pe tine prea mult chiar dacă în gândul meu atunci ziceam „lasă, că-ți vine și ție roaga la mine”.
Dar acum înțeleg tot ce mi s-a întâmplat atunci și știu că de cele mai multe ori m-ai sfătuit și m-ai oprit din ce voiam să fac pentru că tu considerai că nu se cădea. Altfel cum ajungeam tânăra ajunsă educatoare în sat, iubită și respectată de săteni că sunt una de-a lor, în care aveau încredere să-și dea copiii la carte. Sau cum altfel aș fi fost dorită și iubită de băieți, dacă nu mă îndemnai cu sfaturile tale: să fiu bună, iubitoare, respectuoasă și înțeleaptă. Cum aș fi ajuns să știu ce vreau și ce să fac atunci când trebuie și să am cuibul meu alături de cel pe care-l iubesc sau cum aș fi ajuns mamă așa ca tine. Și fie vorba între noi, ca mamă sunt leită tu, sunt ca o picătură din tine, mă supăr și mă port cu fiica mea așa ca tine, mamă!

Draga mea mamă, știi că uneori îmi este greu când mă uit la tine, dar mai ales când îți privesc mâinile pe furiș. Le văd atât de muncite și îmbătrânite, dar crede-mă, când te iau de mână le simt puternice, calde și moi ca o catifea de cea mai bună calitate, ca atunci când mă luai cu tine peste tot și parcă simt în ele mirosul acela de plăcinte, pâine caldă pe care ni le făceai cu atâta dragoste sau blânde când mă mângâiai….

Curios însă este că acum nu îmi mai amintesc usturimea pălmițelor care îmi corectau câte o purtare. …Știi, mamă, că de multe ori îmi vine să mă arunc în brațele tale și să mă culcușesc acolo ca într-un leagăn și să-ți mai povestesc câte ceva de care îmi este teamă și nu știu ce să fac, dar mă gândesc că sunt și eu mamă și nu ar trebui să-mi arăt temerile față de nimeni și dacă în timpul acesta fiica mea are nevoie ca s-o iau în brațe… unde m-ar găsi?…

Și atunci, mamă, îmi îndrept spatele și îmi iau fața aceea de bucurie, după care pot să îmi ascund toate neliniștile și grijile cu care nu vreau să te împovărez și pe tine, mamă, că știu că le vei lua ca și când ar fi ale tale…
Mai bine, hai să mai stăm la taifas ca altădată și să vorbim de-ale noastre, doar de bine. Îți amintești, mamă, de-atunci „când… sau când eram… știi ce am făcut și ce mi-ai spus”.

Dragă mamă, acum am început să îmbătrânim împreună și uite câți ghiocei am în păr… parcă tu ai mai puțini… acum ești mai liniștită și ești mai fericită, și ca bunică ești de nota 10, iar eu sunt ca tine altădată. Parcă ne-am schimbat rolurile. Eu prinsă în goana vieții, iar tu, mamă, blândă și senină ca un copil. Tot ce îmi doresc acum este să închid în inima mea, ferecate, toate fricile și spaimele noastre și să te strâng în brațe alături de fiica mea și să-ți promit că ne vom avea întotdeauna una pe cealaltă atât cât vor dura dragostea și veșnicia.

Și… draga mea, îți mulțumesc pentru frumusețea și tăria ta cu care știai să mă ridici, pentru visurile în care m-ai făcut să cred, pentru darul pe care mi l-ai dat ca să pot spune în cuvinte simple ce gândesc și ce simt. Și cel mai mult îți mulțumesc că m-ai lăsat să greșesc ca apoi să mă ridic mai puternică, să iubesc oamenii așa cum sunt și îți mulțumesc mult de tot pentru aripile nevăzute cu care m-ai înzestrat ca să zbor spre visurile mele și să văd, să povestesc tot ce am trăit așa cum le-am simțit și să le trec… Prin ochii mei!
Cu drag și cu multă căldură, te îmbrățișez cu dragoste eu, fiica ta cea mare!

Brs_0980

Articole similare

UN PUZZLE DIN BUCĂȚI DE SUFLET AUTOR ANGELELA DUMBRAVĂ TULCE- De când am început și eu să înțeleg cum stă treaba pe lume și mai ales în ziua când împlineam anii, că eram mică sau mai mare și chiar acum când sunt o femeie în toată firea, de multă vreme la casa ei, mama încă îmi povestește în felul ei cântat despre tata Vasile pe care nu l-am cunoscut. Grija ei cea mai mare este ca în apropierea zilei când împlI- nesc anii sau imediat după ce trece să-mi spună o altă întâmplare cu tata. Povestea mi-o spunea acolo unde o prindea momentul aducerilor aminte din viața ei. Când era la ea acasă se așeza pe canapeaua din bucătărie sau pe fotoliul verde și încăpător când era la noi. Și ca un ritual mă chema lângă ea ca să-mi vadă ochii când povestea și mă privea lung uitându-se în ochii mei duios, dădea din cap și ofta din greu, un oftat atât de adânc și parcă venit de undeva dinăuntrul ei, acolo unde avea adunate multe. Îmi dădeam seama după oftat cât de greu îi era să povestească. Nu mă ținea prea mult să mă frământ și cu inima la gât, că începea: – Fata mamei, ai venit pe lume pe o iarnă tare grea. Dacă ai fi văzut cum zăpada ajungea până la coroana salciei, iar nămeții erau mai înalți decât casa! Nimeni nu și-ar fi dat seama că acolo trăiau suflete de oameni, dacă nu se zărea firicelul de fum care se strecura printre ei. Ca să spun drept, nici eu nu mai văzusem până în anul acela așa iarnă și nici ai mei care apucaseră mai multe ierni decât mine, dar auziseră de pe la bătrânii lor despre ierni ca aceea… și mama rămasă pe gânduri căuta cu ochii acele ierni din vremuri de demult. Ehei, parcă a fost mai ieri, fata mamei! Erai un boț cu ochi si pentru că era atât de ger afară și chiar dacă plita duduia în casă era tot frig, așa că te băgam într-o mânecă de cojoc. Norocul meu atunci a fost că mama m-a lăsat să stau cu surorile mai mici, Gafița și Maria, altfel nu știu ce m-aș fi făcut sin- gură fără o mână de ajutor în toată casa și curtea. Și unde mai pui, cu un copil abia născut. Ziua mai era cum era, dar nopțile erau grele și lungi. Se auzea din casă cum trosneau crengile copacilor sub greutatea zăpezii și cât era noaptea de lungă nu puneam geană pe geană de frica lupilor. Urlau lung a foamete, erau hămesiți și dădeau târcoale satului, ba intrau și prin curți căutând de mâncare. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară pe timpul nopții. Trebuia să aduci în casă de cu seară tot ce aveai nevoie, altfel nu puteai ieși noaptea afară de frica lor și mai ales de frica gerului care te înlemnea pe loc. Dunărea era înghețată tun și ca să avem apă de băut sau pentru nevoile casei, când timpul se mai înmuia, așa pe la amiază, adunam zăpada de prin locurile mai dosnice pe unde nu umblase nimeni, o puneam în găleți ca să se topească și așa aveam apă de băut. Ce ne mai trebuia pentru casă, ne aducea tata. Trecea Dunărea pe gheață cu căruța și ne aproviziona cu ce mai aveam nevoie. Câteo- dată o aducea și pe mama cu el. Mai mult ca să scape de gura ei și care se plângea tot timpul de mine, ba că n-o ascult și mai ales că nu vreau să stăm la ei pe timpul iernii. Asta era cea mai mare supărare a ei și cum ajungea începea să bombăne supărată: – Așa aș scăpa și eu de toate grijile pe care le am cu voi… și imediat începea cu văitatul: Crezi că așa se crește un copil, Miluțo? La un copil îi trebuie frecție, dat drumul la sânge ca să nu facă strâns și câte altele! Și dădea din mâini supărată ca și când vorbea cu pereții. – Acum să nu-ți închipui că nu-i înțelegeam îngrijorarea, spunea mama, dar nu puteam să plec din casa unde-am stat cu omul meu. Și mă gândesc, cu mintea de-acum, că nu degeaba am trăit pe lângă ea. Am învățat cam tot ce știa, așa că am avut grijă să nu te îmbolnăvesti de nicio boală. Creșteai sănătoasă și frumoasă ca o floare. Parcă aveai apă la rădăcină, mamă! După ce s-a mai înmuiat vremea, Dunărea a început să se dezghețe, iar sloiurile erau așa de înalte că le vedeam din casă. Acum nici ai mei nu mai puteau să ajungă la noi, doar atunci când se făcea un ochi lim- pede pe Dunăre și asta doar când nopțile erau din nou geroase și se făcea un pod de gheață, de-a latul ei. Când ai mei nu mai puteau să treacă Dunărea, ne veneau alte ajutoare. Ajungea la noi socrul Iftim de la Vulturul cu căruța încărcată. Și ce nu ne aducea și el! Erau oameni tare harnici și în magazia de iarnă aveau de toate: făină, icre, pește uscat, legume, brânză la butoi, carne pusă la cavarma, cârnați afumați, miere de albine. Soacra mea era o femeie darnică și pricepută la bucă- tărie, ne trimitea plăcinte făcute de ea și alte bunătăți că uite, numai când mă gândesc la asta îmi lasă gura apă. Si uite așa, fata mamei cu un ajutor de colo, cu altul de dincolo și cu ajutorul lui Dumnezeu am tre- cut de iarna aceea grea. După asta au venit și alte anotimpuri, dar noi, fata mamei, nu am plecat din căsuța noastră… și după o pauză cât să-și tragă sufletul ca să bea o înghițitură de apă, mama a început să depene mai departe aducerile-aminte: – Eu cred că te-ai născut cu noroc! Atâta zăpadă nu am mai văzut niciodată. Să știi că ai avut un tată bun! Lumina casa și locul unde intra. Așa ca tine, mamă! Tu semeni cu el picătură de apă, ai fruntea lată și părul blond. Când mă uit la tine, parcă-l văd în fața ohilor. Numai ochii îi ai de la mine, dar și în ochi și-a lăsat lumina și blândețea lui. Să știi de la mine, fata mamei, că am trecut și noi, ca toți tinerii care se iubeau prin gura satului, n-am fost ocoliți de vorbe și mai ales ale unei fete și ale familiei ei, dar și ale celor din sat care țineau cu ei. Fata de care vorbesc o chema Parasca și era cam de seama mea. Nu pot să spun că era mai frumoasă sau mai urâtă ca mine, dar pe vremea aceea nu te întreba nimeni că erai fată sau băiat dacă vrei să te măriți sau să te însori. Când credeau părinții că era timpul pentru asta, mergeau în pețit la fetele de măritat, așa cum s-a întâmplat și cu ea. Într-una din duminici părinții Parascăi s-au trezit cu familia lui Vasea la poarta lor. Cum se cădea, au spus de unde veneau și pentru ce, au stat la masă, au făcut vorbele și, după ce s-au înțeles cu organizarea nunții, în două săptămâni urmau să o ia la el acasă. În satul nostru nu era duminică în care să nu se facă hora, doar în zilele de post erau alte obiceiuri, dar și atunci tinerii se întâlneau și jucau Borșul, Lumânărica, dar și alte jocuri care se jucau doar atunci. Fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, hora se făcea pe terenul liber de lângă biserică. Acolo se adunau bătrânii, bărbații, mamele, bunicii și bunicile, vecinele curioase, băieții și fetele care abia se ridicau, copiii și cine mai erau în trecere pe acolo. Era tare frumos, mamă! La horă era care mai de care mai gătit decât celălalt și curioși să vadă ce se mai întâmpla prin sat. Ce fată se mai mărită sau ce băiat se însoară sau de-a cui era băiatul acela înăltuț care-i făcea ochi dulci fetei lui cutare, ce fată era mai gătită și cine au mai făcut vorbele de însurătoare și măritiș. Doar acolo, la horă, puteai să afli tot ce se petrecea prin sat. Vasea venea și el în fiecare duminică la logodnica lui și ajungeau la horă ca să-i vadă lumea și mai ales Parasca voia să se fălească cu tânărul oacheș, logodnicul ei. Nimeni nu se lua de ei și nici nu le scoteau vorbe prin sat pentru că erau logodiți. În duminica de care povestesc la horă eram și eu. Atunci m-am văzut prima dată cu tatăl tău. Ne uitam unul la altul și parcă nu ne mai puteam lua ochii unul de la altul, mamă. Tatăl tău era în mijlocul horei și se uita pe cine să cheme și dintre atâte fete m-a ales pe mine. Am crezut că a căzut cerul pe mine și până să ajung la el eram roșie la față ca racul scos de la fiert. Începuse să-mi bată inima așa tare că zici că o alerga cineva, ce mai, o luase la trap de-a binelea. Când m-a luat de mână am crezut că m-a curentat un fulger și crede-mă, afară era o zi senină și frumoasă. Din acea duminică nu îmi mai puteam lua gândul de la el. Orice făceam îl vedeam în fața ochilor: dacă mergeam să aduc apă de la Dunăre era cu mine sau eram cu vacile la baltă și el era acolo, mergeam cu tata la Cherhana cu pește, era lângă mine. Nu puteam să mi-l scot din minte și gata. Prin sat începuseră vorbele că Vasea, băiatul lui Nea Iftim, nu mai vrea să facă logodna cu Parasca. Și când treceam prin sat toți cei pe lângă care treceam își dădeau coate și vorbeau șoptit între ei. Părinții lui Vasea, Iftim și Matroana, erau oameni tare de treabă și nu și-ar fi călcat cuvântul cu una cu două, dar ca să nu-i ia lumea la ochi că nu sunt oameni de omenie, au trecut peste rușine, și-au luat inima în dinți și au mers la părinții fetei și le-au spus așa cum au înțeles de la băiatul lor că iubește altă fată din sat. Și tatăl lui care era un om vesel a spus mai în glumă mai în serios (ca să mai descrețească frunțile): – Vedeți că tot în satul ăsta îl trage ața, aici unde sunt fete frumoase și acuma știți că nu se poate dragoste cu de-a sila, a spus tatăl lui Vasea. Din ziua aceea au început clevetirile prin sat. Că Miluța era vino- vată, ea i-a făcut ochi dulci băiatului. Nu-i este rușine că erau prietene bune și au copilărit împreună și este de aici. Și satul ajunsese care pe care. Nu te pui cu inima și ochii omului, spunea cineva de la Vale. Ce să facă și ei tinerii dacă s-au îndrăgostit de cum s-au văzut?… a mai spus altcineva. Și apoi nu este începutul de la ei, a spus Anuța, vecina de peste drum. – Vă amintiți de Maria, fata lui Ștefan, că așa a fost și la ei. Când părinții s-au împotrivit ca să fie împreună că și-au luat lumea în cap? Vorbele de tot felul ajungeau din casă în casă și de la un capăt la celălalt al satului. Pentru un timp, au avut cum să-și dea cu părerea și mai ales bunicile pe la poartă. Dar așa cum se spune „gura satului doar pământul o astupă” și noi, tinerii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru. Și în una din dimineți, ne-am trezit cu pețitori la poarta noastră. Ne așteptam la asta și cum în casa noastră eram multe fete, nu ne lipseau dulciurile, plăcintele și alte bunătăți, așa că pețitorii au fost multumiți de cum au fost primiți, s-au făcut vorbele, iar noi nu aveam ochi decât unul pentru celălalt. Nu știu ce-au vorbit părinții noștri, dar să știi că atunci oamenii când băteau palma era ca și o lege din zilele noastre. În unele situații mai țineau și ei seama când era vorba de dragoste, așa cum a fost cu noi. Știau și ei, mamă, că atunci când într-o casă este dragoste, acolo totul înflorește. Peste două săptămâni se juca hora în curtea noastră. A fost mamă, o logodnă ca-n povești! Despre asta ți-am povestit altădată. Acum vreau să-ți spun ce s-a întâmplat în ziua aceea. Acum i-a venit timpul acestei povești. Am cam îmbătrânit și povestesc atunci când îmi aduc aminte de ceva. Petrecerea era în toiul ei, noi doi eram obosiți și emoționați că ni se lipea gura de atâta vorbă. Știi cum se întâmplă în aceste zile, fiecare dintre nuntași voia să știe ceva și ne luau la întrebări când pe unul când pe celălalt despre aia și aialaltă că aveam clei în gură… ne-am luat de mână și la semnul meu am luat-o la fugă si am intrat în camera unde m-au gătit, să ne mai odihnim și să vorbim de ale noastre. Nici bine nu ne-am așezat pe pat când am auzit o bubuitură de zici că a trăsnit ceva undeva aproape. Și Vasea se speriase, dar nu arăta ca să nu mă sperii eu mai tare. Am ieșit repede din casă să vedem ce se întâmplă în curte. Era la fel ca atunci când fugisem în casă, toată lumea părea liniștită, vor- beau între ei, glumeau, tinerii jucau în horă, ne-am dat seama că numai noi am auzit bubuitura și ne-am gândit că este un semn rău. Când i-am spus mamei ce ni s-a întâmplat ne-a liniștit spunându-ne că „a fost un vânt rău” care a trecut pe lângă voi, dar a plecat. Se mai întâmplă cât- odată, așa cum a fost acum, să te nimerești în calea lui din întâmplare. – Să nu vă speriați că a venit special pentru voi. Ducă-se în pustiu, acolo unde-i este locul. Să nu vă gândiți că-i de rău, că pe oamenii buni Dumnezeu nu-i pierde așa cu una cu două! Eram tineri și am uitat de întâmplare, ne-am luat cu altele, cele ale tinereții. Ne pierdeam din ochi unul pe altul și unde era el eram și eu. Eram harnici, iar tatăl tău îmi lua treaba din mână, să nu obosesc. Te așteptam pe tine atunci, mai aveam câteva luni și te cunoșteam. Tatăl tău își dorea mult să aibă o fată care să semene cu mine, așa îmi zicea el, că fetele sunt mai miloase și o să aibă grijă de noi la bătrânețe… am auzit-o pe mama oftând. – Ei, mamă, dar nu-i după cum vrea omul, ci cum hotărăște Cel de Sus. Și într-o zi de toamnă frumoasă, îmi amintesc parcă și văd, era duminică, ne-am gătit frumos amândoi și am trecut Dunărea. Mer- geam la nuntă la prietena mea, Ilenca. Copilărisem împreună și mă bucuram că își găsise și ea rostul. Se luase și ea din dragoste ca și mine cu Vasea. Ne aveam ca frații. Dar am văzut că în ziua aceea Vasea nu prea era în apele lui. Îi curgeau sudorile pe față și că nu-și putea ridica mâna stângă sus, m-am uitat să văd de ce este și am văzut că-i ieșise o bubă neagră, urâtă. Se prefăcea că nu-i este rău, ca să nu mă sperii și am plecat la nuntă. Acolo i s-a făcut rău și când am văzut că nu se mai putea ține pe picioare, l-au urcat într-o căruță și a plecat cu tata și cumnatul Alexe spre Nufăru, acolo au trecut Dunărea și mai departe la spital. Nu mă întreba cum mă simțeam eu, dar acum nu-i vorba despre mine, tu, fată! Ai mei primeau vești de la spital. Mama atunci era un fel de felceră, moașa satului cum i se spunea. Veștile erau proaste, dar mie nu-mi spuneau, ca să nu mă sperie. Toată ziua mă țineam să nu plâng, ca să nu mă vadă ai mei. Noaptea însă plângeam pe înfundate cu capul în pernă… Îmi amintesc ceva care mă furnică pielea și acum când mă gândesc… era sâmbătă, așa pe înserat, când m-am apucat să mătur cur- tea. Îmi plăcea să mătur, foșnetul frunzelor căzute mă linișteau și cum obosisem am făcut o pauză ca să-mi îndrept spatele și am văzut aievea, așa cum te văd pe tine acum, cum pe poartă Așa l-am cunoscut pe tata, poveste cu poveste venită din inima mamei. Acum este și în inima mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *