Tăcerea dintre ei spuneau totul…

PESTE ANI
Trecuseră mulți ani peste Ilinca și tot atâtea toamne! Ajunsă în toamna vieții rămăsese aceeași Ilinca cu sufletul de copil și ca în copilărie abia aștepta să se întâlnească cu elevii de la clasele ei și colegii, profesorii din școala unde preda încă din primul a de când fusese repartizată acolo. Era o școală de cartier cu elevi din medii obișnuite, dar cu bunul- simț, timiditatea și simplitatea acelor copii crescuți sănătos. Cu atât mai mult își dădea silința să-i pregătească bine ca să facă față cerințelor la liceele cu pretenții din oraș. Rămăsese copilul de atunci, chiar dacă înfățișarea ei era alta, părul blond din tinerețe, parcă rupt din razele soarelui acum ajunsese argintiu. Și nici ochii verzi, nu mai erau ca atunci când scăpărau de voioșie și bucurie. Acum erau blânzi și trimiteau spre cei dragi și mai ales copiilor din clasele ei liniște și pace lăuntrică. Era profesoara care strânsese în inima ei an de an atâta bucurie și sentimente amestecate de tot felul. Toamnele pe care le aștepta cu tot atâta nerăbdare erau mai coapte, mai așezate și mai pline în trăiri și sentimente decât celelalte din tinerețea ei, când se lăsa dusă de elanul și zbuciumul tineresc și de bătăile tumultoase ale inimii …
Așa a fost și toamna din anul acela și pe care abia o aștepta. L-a sfârșitul lunii august când vacanța era aproape pe sfârșite a primit un telefon de la secretariatul Inspectoratului Școlar că în luna septembrie era invitată să participe la un curs de educație pentru părinți și bunici. I-a trecut prin minte că ar pierde prima zi de școală, dar când s-a gândit mai bine a recunoscut în sinea ei că era necesar și binevenit un astfel de curs. A văzut și a simțit pe pielea ei că generațiile noi, de copii, se schimbaseră mult și odată cu ei părinții, dar și bunicii. Ilinca se regăsea foarte bine chiar și în generațiile mai noi de copii, pentru că de când se știa era deschisă spre nou. Așa că a primit bucuroasă invitația de a participa la acest curs și mai ales că își dorea să umble puțin pe la ambițiile bunicilor ca să se facă doar ca ei și să-i învețe cum să se poarte și cum să se bucure de nepoții dezinvolți care spun pe șleau ceea ce gândesc. S-a lăsat în voia gândurilor purtată prin anii ei de dascăl și bucuroasă a sesizat că nu i-a fost greu să se schimbe după vremuri și amuzată își spuse că mai degrabă vremurile s-au schimbat după ea. De mică a fost mai liberă, chiar și la scoală avea curajul să spună când era deranjată de cineva și nu i-a fost greu să se poarte și cu copiii la fel. Și-a învățat elevii să spună ce gândesc și să aibă curajul să întrebe ce vor să afle despre o temă care-i interesa, doar ca întrebările să fie puse cu bun simț și politețe.
Invitația de a participa la curs a luat-o prin surprindere. A simțit asta ca o recunoaștere a dascălului. Se bucura și că ieșea câteva zile din mediul obișnuit și că pleca singură câteva zile în Constanța.
Cum în vara aceea nu reușise să ajungă la mare s-a bucurat că avea ocazia să-și clătească ochii cu frumusețea fără mărgini a Mării. Ilinca știa că nicăieri în altă parte nu își elibera sufletul ca acolo. Simțea că marea cu vrăjile ei reușea să facă o curățenie amănunțită prin sufletul ei. Intra în fiecare colțișor și scana cu ochii ei mari și verzi când albaștri tot ce era acolo și apoi selecta: ce trebuia să păstreze, ce trebuia să dăruiască, ce trebuia pus în așteptare și tot ea, marea, hotăra ce trebuia luat de acolo de pe malul ei. Își propusese încă de acasă ca după cursuri să plece direct la mare și să stea până târziu pe malul ei. Nicăieri nu se simțea mai liberă să dea frâu imaginației ca pe malul ei și septembrie era perioada cea mai potrivită ca să meargă la mare. Nu mai erau foarte mulți turiști, iar copiii își făceau ultimele pregătiri pentru școală și nu le mai stătea gândul la altceva. Abia așteptau reîntâlnirea cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de ghidușii.
Orele din prima zi a cursului se terminaseră mai repede decât se așteptase, asta ca să lase cursanților timp ca să se cunoască. Răspunseseră la invitație un număr mare de profesori din toată țara, curioși ca și ea și dornici să învețe noi metode de predare pentru generațiile care veneau. Ilinca se plimba și ea printre ei, se salutau, se complimentau, se interesa de cum mergeau lucrurile în școala de unde lucra unul din colegi, cum erau elevii acolo, dacă părinții ajutau dascălii la bunul mers, dacă autoritățile se implicau în actul educativ. Cădeau de acord că activitățile care urmau să se predea se anunțau interesante, se puneau întrebări, își spuneau părerea de curs, de noile generații care se schimbau de la an la an. Că elevii aveau alte așteptări de la actul predării și că era necesară o strategie nouă de predare și imediată. Se bucurau că activitățile erau ținute de profesori mai tineri, care predau cu metode moderne. Erau permise toate întrebările și intervențiile.
Dacă a văzut că deja cursanții au început să plece prin oraș sau unde erau cazați, Ilinca s -a îndreptat și ea spre stația apropiată de maxi-taxi și a plecat spre mare.
S-a grăbit să ajungă mai repede acolo. Pe malul mării se mai plimbau doar câțiva oameni ca și Ilinca, care din nu se știe ce pricini nu ajunseseră la mare anul acela, alții erau doar în trecere acolo. Și-a căutat din ochi un loc, chiar lângă apă și s-a așezat pe o piatră mare și netedă lustruită de câte valuri o bătuseră. De acolo putea privi marea până în largul ei S-a lăsat în voia gândurilor o mai trezea din visare un pescăruș care croncănea chemându-și perechea sau un peștișor care sărea deasupra apei stropind-o înadins cu picături reci. Cu ochii în depărtare îi trecea prin minte ca pe o peliculă de film frânturi din viața ei. Pe imensitatea liniștită fără niciun val al mării se rula filmul vieții ei cu bune și rele și s-a văzut în multele ipostaze din viață: tânăra îndrăgostită, dăscălița inimoasă, femeia împlinită, mama legănâdu-și puiul în brațe, speriată la prima boală a fiicei, la prima notă pe care a luat-o, prima zi de liceu, prima zi de studentă, nunta ei și tihna, siguranța și frumusețea trăirilor alături de alesul ei, omul bun, sufletul ei pereche. Urmărea cu uimire momentele vieții ei care se depănau pe pelicula de film pregătită de marea cea mare și nu știe cum și de ce pe luciul apei în depărtare l-a văzut pe Matei, doctorul care se îndrăgostise de tânăra liceana internată la un spital din București pentru o operație de urgență …De unde până unde această amintire! Nu s-au mai văzut de atunci.
Ce-i drept au mai ținut legătura prin telefon multă vreme. Matei ajunsese doctorul cardiolog renumit și apreciat într-un spital mare din Sibiu. A ales Sibiul, tocmai ca să fie aproape de casa părintească. Ilinca, și ea ajunsese profesoară într-un oraș din Delta Dunării, de altfel amândoi se stabiliseră pe lângă locurile unde au copilărit. La telefon vorbeau de toate și mai ales în ce punct ajunsese viața lor. În tot acest timp marea își continua programul ei vrăjitoresc și o plimba prin locuri și timpuri unde numai trecuse de mult și chiar niciodată. Ilinca se lăsase în mâna ei și ascultătoare mergea acolo unde o ducea. Din gândurile care-i treceau prin minte o mai trezea un câine, o chitară, cineva care întreba dacă nu are nevoie de cazare. Se lăsase în vraja mării după un timp a simțit că o luase cu frig și a văzut că afară începuse să se întunece. Pe cer apăruse Luna. S-a ridicat cu greu de pe piatra pe care stătuse, își simțea picioarele amorțite, a luat-o spre stația maxi taxi care o lăsa chiar în fața căminului studențesc unde era cazată. I-a plăcut întâlnirea cu marea și-a pus în gând ca și a doua zi să dea o fugă la mare. A doua zi abia aștepta să se termine cursurile și de nerăbdare nu prea a fost activă la cursuri și lua notițe aproape automat pe caiet. Aștepta să ajungă acolo și parcă ceva o chema la mare, își simțea inima în gât, de bucurie și nerăbdare ca să ajungă mai repede!
După cursuri colegii se întâlneau la o terasă, vorbeau între ei, se cunoșteau, își împărtășeau gânduri și se legau prietenii. Ilinca însă avea programul ei de întâlnire cu marea. Ajunsă la locul unde fusese cu o zi înainte, a intrat din nou în vorbă cu marea și se înțelegeau cu ochii, îi trimitea gândurile ei, îi punea întrebări, iar Marea îi răspundea în felul ei trimițând spre ea valuri și odată cu ele un melc, o scoică, pietricele colorate care semănau cu o sirenă, cu o cheie, cu o floare. Ilinca trebuia doar să descifreze mesajul pe care i-l trimitea marea. Se făcuse târziu și afară se răcorise, dar de data aceasta a avut grijă să ia la ea un șal mai gros cu care să se acopere de răcoarea serii. Cum valurile mării o stropeau s-a ridicat de la locul unde stătuse până atunci și s-a așezat pe marginea unui șezlong tot aproape de apă. Au început să se adune și alți curioși să vadă spectacolul mării, a soarelui și a lunii. Soarele aproape adormise, iar marea l-a luat bucuroasă în leagănul valurilor. Pe cer îi luase locul luna și mai târziu stelele, era timpul ca visurile îndrăgostiților să se împlinească. Ilinca era fericită cu viața și amintirile ei, a văzut cum se apropia de ea un bărbat cu părul cărunt. Părea obosit de cât mersese pe jos, s-a așezat pe marginea șezlongului de lângă ea. La un moment dat privirile li s-au intersectat și atunci s-au recunoscut după ochi. Erau ei, Ilinca și Matei, peste care trecuseră anii frumos! Cei de-atunci, tinerii Ilinca și Matei rămăseseră în urmă cu ce le hărăzise Divinitatea, iar ei cei de acum erau doi prieteni vechi care s-au întâlnit la un moment dat, atunci când viața le-a întins mâna și inimile lor nu știau ce să facă. Erau tineri și trăiau între confuzii, speranțe, amânări, neliniști, căutări, dileme și clocotul inimii…
În noaptea luminată de stelele ca niște făclii pe marginea unui șezlong stăteau doi oameni în floarea vârstei care-și depănau amintirile. Erau un bărbat și o femeie care pentru un timp au avut aceleași vise. Vântul lin le lua gândurile și le trimiteau pe marea albastră acolo de unde veniseră și în noaptea rece care se lăsase peste toamna celor doi se auzea în surdină o chitară, iar ei își depănau viața cu înțelepciunea și bucuria omului împlinit. Marea liniștită, chitara care se auzea în surdină, lumina lunii, stelele jucăușe și tăcerea dintre ei spuneau totul…

Brs_0980

Articole similare

UN PUZZLE DIN BUCĂȚI DE SUFLET AUTOR ANGELELA DUMBRAVĂ TULCE- De când am început și eu să înțeleg cum stă treaba pe lume și mai ales în ziua când împlineam anii, că eram mică sau mai mare și chiar acum când sunt o femeie în toată firea, de multă vreme la casa ei, mama încă îmi povestește în felul ei cântat despre tata Vasile pe care nu l-am cunoscut. Grija ei cea mai mare este ca în apropierea zilei când împlI- nesc anii sau imediat după ce trece să-mi spună o altă întâmplare cu tata. Povestea mi-o spunea acolo unde o prindea momentul aducerilor aminte din viața ei. Când era la ea acasă se așeza pe canapeaua din bucătărie sau pe fotoliul verde și încăpător când era la noi. Și ca un ritual mă chema lângă ea ca să-mi vadă ochii când povestea și mă privea lung uitându-se în ochii mei duios, dădea din cap și ofta din greu, un oftat atât de adânc și parcă venit de undeva dinăuntrul ei, acolo unde avea adunate multe. Îmi dădeam seama după oftat cât de greu îi era să povestească. Nu mă ținea prea mult să mă frământ și cu inima la gât, că începea: – Fata mamei, ai venit pe lume pe o iarnă tare grea. Dacă ai fi văzut cum zăpada ajungea până la coroana salciei, iar nămeții erau mai înalți decât casa! Nimeni nu și-ar fi dat seama că acolo trăiau suflete de oameni, dacă nu se zărea firicelul de fum care se strecura printre ei. Ca să spun drept, nici eu nu mai văzusem până în anul acela așa iarnă și nici ai mei care apucaseră mai multe ierni decât mine, dar auziseră de pe la bătrânii lor despre ierni ca aceea… și mama rămasă pe gânduri căuta cu ochii acele ierni din vremuri de demult. Ehei, parcă a fost mai ieri, fata mamei! Erai un boț cu ochi si pentru că era atât de ger afară și chiar dacă plita duduia în casă era tot frig, așa că te băgam într-o mânecă de cojoc. Norocul meu atunci a fost că mama m-a lăsat să stau cu surorile mai mici, Gafița și Maria, altfel nu știu ce m-aș fi făcut sin- gură fără o mână de ajutor în toată casa și curtea. Și unde mai pui, cu un copil abia născut. Ziua mai era cum era, dar nopțile erau grele și lungi. Se auzea din casă cum trosneau crengile copacilor sub greutatea zăpezii și cât era noaptea de lungă nu puneam geană pe geană de frica lupilor. Urlau lung a foamete, erau hămesiți și dădeau târcoale satului, ba intrau și prin curți căutând de mâncare. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară pe timpul nopții. Trebuia să aduci în casă de cu seară tot ce aveai nevoie, altfel nu puteai ieși noaptea afară de frica lor și mai ales de frica gerului care te înlemnea pe loc. Dunărea era înghețată tun și ca să avem apă de băut sau pentru nevoile casei, când timpul se mai înmuia, așa pe la amiază, adunam zăpada de prin locurile mai dosnice pe unde nu umblase nimeni, o puneam în găleți ca să se topească și așa aveam apă de băut. Ce ne mai trebuia pentru casă, ne aducea tata. Trecea Dunărea pe gheață cu căruța și ne aproviziona cu ce mai aveam nevoie. Câteo- dată o aducea și pe mama cu el. Mai mult ca să scape de gura ei și care se plângea tot timpul de mine, ba că n-o ascult și mai ales că nu vreau să stăm la ei pe timpul iernii. Asta era cea mai mare supărare a ei și cum ajungea începea să bombăne supărată: – Așa aș scăpa și eu de toate grijile pe care le am cu voi… și imediat începea cu văitatul: Crezi că așa se crește un copil, Miluțo? La un copil îi trebuie frecție, dat drumul la sânge ca să nu facă strâns și câte altele! Și dădea din mâini supărată ca și când vorbea cu pereții. – Acum să nu-ți închipui că nu-i înțelegeam îngrijorarea, spunea mama, dar nu puteam să plec din casa unde-am stat cu omul meu. Și mă gândesc, cu mintea de-acum, că nu degeaba am trăit pe lângă ea. Am învățat cam tot ce știa, așa că am avut grijă să nu te îmbolnăvesti de nicio boală. Creșteai sănătoasă și frumoasă ca o floare. Parcă aveai apă la rădăcină, mamă! După ce s-a mai înmuiat vremea, Dunărea a început să se dezghețe, iar sloiurile erau așa de înalte că le vedeam din casă. Acum nici ai mei nu mai puteau să ajungă la noi, doar atunci când se făcea un ochi lim- pede pe Dunăre și asta doar când nopțile erau din nou geroase și se făcea un pod de gheață, de-a latul ei. Când ai mei nu mai puteau să treacă Dunărea, ne veneau alte ajutoare. Ajungea la noi socrul Iftim de la Vulturul cu căruța încărcată. Și ce nu ne aducea și el! Erau oameni tare harnici și în magazia de iarnă aveau de toate: făină, icre, pește uscat, legume, brânză la butoi, carne pusă la cavarma, cârnați afumați, miere de albine. Soacra mea era o femeie darnică și pricepută la bucă- tărie, ne trimitea plăcinte făcute de ea și alte bunătăți că uite, numai când mă gândesc la asta îmi lasă gura apă. Si uite așa, fata mamei cu un ajutor de colo, cu altul de dincolo și cu ajutorul lui Dumnezeu am tre- cut de iarna aceea grea. După asta au venit și alte anotimpuri, dar noi, fata mamei, nu am plecat din căsuța noastră… și după o pauză cât să-și tragă sufletul ca să bea o înghițitură de apă, mama a început să depene mai departe aducerile-aminte: – Eu cred că te-ai născut cu noroc! Atâta zăpadă nu am mai văzut niciodată. Să știi că ai avut un tată bun! Lumina casa și locul unde intra. Așa ca tine, mamă! Tu semeni cu el picătură de apă, ai fruntea lată și părul blond. Când mă uit la tine, parcă-l văd în fața ohilor. Numai ochii îi ai de la mine, dar și în ochi și-a lăsat lumina și blândețea lui. Să știi de la mine, fata mamei, că am trecut și noi, ca toți tinerii care se iubeau prin gura satului, n-am fost ocoliți de vorbe și mai ales ale unei fete și ale familiei ei, dar și ale celor din sat care țineau cu ei. Fata de care vorbesc o chema Parasca și era cam de seama mea. Nu pot să spun că era mai frumoasă sau mai urâtă ca mine, dar pe vremea aceea nu te întreba nimeni că erai fată sau băiat dacă vrei să te măriți sau să te însori. Când credeau părinții că era timpul pentru asta, mergeau în pețit la fetele de măritat, așa cum s-a întâmplat și cu ea. Într-una din duminici părinții Parascăi s-au trezit cu familia lui Vasea la poarta lor. Cum se cădea, au spus de unde veneau și pentru ce, au stat la masă, au făcut vorbele și, după ce s-au înțeles cu organizarea nunții, în două săptămâni urmau să o ia la el acasă. În satul nostru nu era duminică în care să nu se facă hora, doar în zilele de post erau alte obiceiuri, dar și atunci tinerii se întâlneau și jucau Borșul, Lumânărica, dar și alte jocuri care se jucau doar atunci. Fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, hora se făcea pe terenul liber de lângă biserică. Acolo se adunau bătrânii, bărbații, mamele, bunicii și bunicile, vecinele curioase, băieții și fetele care abia se ridicau, copiii și cine mai erau în trecere pe acolo. Era tare frumos, mamă! La horă era care mai de care mai gătit decât celălalt și curioși să vadă ce se mai întâmpla prin sat. Ce fată se mai mărită sau ce băiat se însoară sau de-a cui era băiatul acela înăltuț care-i făcea ochi dulci fetei lui cutare, ce fată era mai gătită și cine au mai făcut vorbele de însurătoare și măritiș. Doar acolo, la horă, puteai să afli tot ce se petrecea prin sat. Vasea venea și el în fiecare duminică la logodnica lui și ajungeau la horă ca să-i vadă lumea și mai ales Parasca voia să se fălească cu tânărul oacheș, logodnicul ei. Nimeni nu se lua de ei și nici nu le scoteau vorbe prin sat pentru că erau logodiți. În duminica de care povestesc la horă eram și eu. Atunci m-am văzut prima dată cu tatăl tău. Ne uitam unul la altul și parcă nu ne mai puteam lua ochii unul de la altul, mamă. Tatăl tău era în mijlocul horei și se uita pe cine să cheme și dintre atâte fete m-a ales pe mine. Am crezut că a căzut cerul pe mine și până să ajung la el eram roșie la față ca racul scos de la fiert. Începuse să-mi bată inima așa tare că zici că o alerga cineva, ce mai, o luase la trap de-a binelea. Când m-a luat de mână am crezut că m-a curentat un fulger și crede-mă, afară era o zi senină și frumoasă. Din acea duminică nu îmi mai puteam lua gândul de la el. Orice făceam îl vedeam în fața ochilor: dacă mergeam să aduc apă de la Dunăre era cu mine sau eram cu vacile la baltă și el era acolo, mergeam cu tata la Cherhana cu pește, era lângă mine. Nu puteam să mi-l scot din minte și gata. Prin sat începuseră vorbele că Vasea, băiatul lui Nea Iftim, nu mai vrea să facă logodna cu Parasca. Și când treceam prin sat toți cei pe lângă care treceam își dădeau coate și vorbeau șoptit între ei. Părinții lui Vasea, Iftim și Matroana, erau oameni tare de treabă și nu și-ar fi călcat cuvântul cu una cu două, dar ca să nu-i ia lumea la ochi că nu sunt oameni de omenie, au trecut peste rușine, și-au luat inima în dinți și au mers la părinții fetei și le-au spus așa cum au înțeles de la băiatul lor că iubește altă fată din sat. Și tatăl lui care era un om vesel a spus mai în glumă mai în serios (ca să mai descrețească frunțile): – Vedeți că tot în satul ăsta îl trage ața, aici unde sunt fete frumoase și acuma știți că nu se poate dragoste cu de-a sila, a spus tatăl lui Vasea. Din ziua aceea au început clevetirile prin sat. Că Miluța era vino- vată, ea i-a făcut ochi dulci băiatului. Nu-i este rușine că erau prietene bune și au copilărit împreună și este de aici. Și satul ajunsese care pe care. Nu te pui cu inima și ochii omului, spunea cineva de la Vale. Ce să facă și ei tinerii dacă s-au îndrăgostit de cum s-au văzut?… a mai spus altcineva. Și apoi nu este începutul de la ei, a spus Anuța, vecina de peste drum. – Vă amintiți de Maria, fata lui Ștefan, că așa a fost și la ei. Când părinții s-au împotrivit ca să fie împreună că și-au luat lumea în cap? Vorbele de tot felul ajungeau din casă în casă și de la un capăt la celălalt al satului. Pentru un timp, au avut cum să-și dea cu părerea și mai ales bunicile pe la poartă. Dar așa cum se spune „gura satului doar pământul o astupă” și noi, tinerii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru. Și în una din dimineți, ne-am trezit cu pețitori la poarta noastră. Ne așteptam la asta și cum în casa noastră eram multe fete, nu ne lipseau dulciurile, plăcintele și alte bunătăți, așa că pețitorii au fost multumiți de cum au fost primiți, s-au făcut vorbele, iar noi nu aveam ochi decât unul pentru celălalt. Nu știu ce-au vorbit părinții noștri, dar să știi că atunci oamenii când băteau palma era ca și o lege din zilele noastre. În unele situații mai țineau și ei seama când era vorba de dragoste, așa cum a fost cu noi. Știau și ei, mamă, că atunci când într-o casă este dragoste, acolo totul înflorește. Peste două săptămâni se juca hora în curtea noastră. A fost mamă, o logodnă ca-n povești! Despre asta ți-am povestit altădată. Acum vreau să-ți spun ce s-a întâmplat în ziua aceea. Acum i-a venit timpul acestei povești. Am cam îmbătrânit și povestesc atunci când îmi aduc aminte de ceva. Petrecerea era în toiul ei, noi doi eram obosiți și emoționați că ni se lipea gura de atâta vorbă. Știi cum se întâmplă în aceste zile, fiecare dintre nuntași voia să știe ceva și ne luau la întrebări când pe unul când pe celălalt despre aia și aialaltă că aveam clei în gură… ne-am luat de mână și la semnul meu am luat-o la fugă si am intrat în camera unde m-au gătit, să ne mai odihnim și să vorbim de ale noastre. Nici bine nu ne-am așezat pe pat când am auzit o bubuitură de zici că a trăsnit ceva undeva aproape. Și Vasea se speriase, dar nu arăta ca să nu mă sperii eu mai tare. Am ieșit repede din casă să vedem ce se întâmplă în curte. Era la fel ca atunci când fugisem în casă, toată lumea părea liniștită, vor- beau între ei, glumeau, tinerii jucau în horă, ne-am dat seama că numai noi am auzit bubuitura și ne-am gândit că este un semn rău. Când i-am spus mamei ce ni s-a întâmplat ne-a liniștit spunându-ne că „a fost un vânt rău” care a trecut pe lângă voi, dar a plecat. Se mai întâmplă cât- odată, așa cum a fost acum, să te nimerești în calea lui din întâmplare. – Să nu vă speriați că a venit special pentru voi. Ducă-se în pustiu, acolo unde-i este locul. Să nu vă gândiți că-i de rău, că pe oamenii buni Dumnezeu nu-i pierde așa cu una cu două! Eram tineri și am uitat de întâmplare, ne-am luat cu altele, cele ale tinereții. Ne pierdeam din ochi unul pe altul și unde era el eram și eu. Eram harnici, iar tatăl tău îmi lua treaba din mână, să nu obosesc. Te așteptam pe tine atunci, mai aveam câteva luni și te cunoșteam. Tatăl tău își dorea mult să aibă o fată care să semene cu mine, așa îmi zicea el, că fetele sunt mai miloase și o să aibă grijă de noi la bătrânețe… am auzit-o pe mama oftând. – Ei, mamă, dar nu-i după cum vrea omul, ci cum hotărăște Cel de Sus. Și într-o zi de toamnă frumoasă, îmi amintesc parcă și văd, era duminică, ne-am gătit frumos amândoi și am trecut Dunărea. Mer- geam la nuntă la prietena mea, Ilenca. Copilărisem împreună și mă bucuram că își găsise și ea rostul. Se luase și ea din dragoste ca și mine cu Vasea. Ne aveam ca frații. Dar am văzut că în ziua aceea Vasea nu prea era în apele lui. Îi curgeau sudorile pe față și că nu-și putea ridica mâna stângă sus, m-am uitat să văd de ce este și am văzut că-i ieșise o bubă neagră, urâtă. Se prefăcea că nu-i este rău, ca să nu mă sperii și am plecat la nuntă. Acolo i s-a făcut rău și când am văzut că nu se mai putea ține pe picioare, l-au urcat într-o căruță și a plecat cu tata și cumnatul Alexe spre Nufăru, acolo au trecut Dunărea și mai departe la spital. Nu mă întreba cum mă simțeam eu, dar acum nu-i vorba despre mine, tu, fată! Ai mei primeau vești de la spital. Mama atunci era un fel de felceră, moașa satului cum i se spunea. Veștile erau proaste, dar mie nu-mi spuneau, ca să nu mă sperie. Toată ziua mă țineam să nu plâng, ca să nu mă vadă ai mei. Noaptea însă plângeam pe înfundate cu capul în pernă… Îmi amintesc ceva care mă furnică pielea și acum când mă gândesc… era sâmbătă, așa pe înserat, când m-am apucat să mătur cur- tea. Îmi plăcea să mătur, foșnetul frunzelor căzute mă linișteau și cum obosisem am făcut o pauză ca să-mi îndrept spatele și am văzut aievea, așa cum te văd pe tine acum, cum pe poartă Așa l-am cunoscut pe tata, poveste cu poveste venită din inima mamei. Acum este și în inima mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *