O VIAȚĂ DE OM, TU, ILEANĂ

Hei, ca să vorbesc despre viața mea și a alor mei, este mult de povestit, tu, Ileană! Locuiam în Tulcea, pe strada Urzicii, într-un cartier de case în mahalaua din apropierea Carierei de piatră. Dacă ai fi văzut ce casă mare și frumoasă aveam, te-ai minuna, nu alta! Sărea în ochi de

la câteva străzi, cu acoperișul ei de culoare cărămizie și înalt că trebuia

să-ți pui mâna streașină la ochi ca s-o vezi printre razele fierbinți ale

soarelui, mai ales vara pe la prânz. Spre seară când soarele se retrăgea

spre culcare se mai juca puțin cu lumina trimițând lumini și umbre

pe coama ei înaltă. Cine trecea pe lângă casa noastră își întorcea capul

după ea până când se îndepărta și poate își puneau în gând să aibă și ei

o casă la fel de arătoasă.

Tot pe acolo era și maidanul de joacă al copiilor. Era bine pentru

noi, că una două, cum terminam treaba pe care o aveam de făcut pe

lângă casă dădeam o raită acolo, dar la fel de bine era și pentru părinți

că știau unde ne găseau atunci când aveau nevoie pentru o treabă cu

noi. Se linișteau când auzeau ecoul glasurilor noastre de bucurie din

spre carieră. Dacă mă gândesc mai bine acum, părinții noștri nu erau

înstăriți, mai ales că aveau atâtea guri de hrănit, dar erau harnici, iar

tata era priceput la toate și lucra cu mâna lui tot ce se cerea prin casă

și curte și pentru un ban în plus chiar și pe la vecini. Noi, copiii, eram

fericiți de dimineață până seara și în curtea noastră se auzea toată ziua

larmă și veselie de la atâția copii.

Aveam mult teren pe care erau construite două corpuri de casă așe

zate față-n față. Casa mare, acolo unde primeau oaspeții de sărbători

sau cu alte ocazii, iar în fața ei o căsută unde dormeam noi, copiii, și

tot acolo aveam bucătăria de iarnă, baia rusească, cămara și din cămară

dacă coborai câteva scări era beciul unde țineau tot ce era pentru iarnă:

legume, dovleci, toate depozitate în lădițe cu nisip sau înfășurate cu

hârtie de ziar. Acolo era lumea mamei.

Tu, Ileană, noi mâncam numai ce culegeam din grădina noastră,

ce aducea tata din baltă și doar ce făcea mama în casă. Aveam o maga

zie mare și acolo țineam alimentele: saci cu faină, cu mălai, putina cu

brânză, butoaiele cu murături și varză, vase de pământ cu smântână,

icre de pește, coșurile cu ouă, borcanele cu untură și jumările, carnea

pusă la cavarma în untură, peștele uscat, cârnații și slănina afumată,

borcanele cu compot și magiun. Din această cămară, coborai pe niște

scări din lemn unde țineau cartofii, ceapa, morcovii, țelina, pătrunjelul

și fructele: merele, strugurii uscați făcuți stafide, butoaiele cu vin și

țuică, și pentru copii, mustul stat din fiert, pus în sticle. Așa mâncam

noi atunci, și nu prea ne îmbolnăveam. Eram roșii în obraji și ne jucam

toată ziua. Când ne era foame mergeam în cămară, luam cu noi un

coltuc de pâine, îl ungeam cu untură, presăram deasupra puțină sare

sau zahăr, după gust, și iar la joacă. Altădată luam cu o lingură din

oala cu icre sau smântână, din ce ne plăcea. Aveam ce să alegem. Noi,

copiii de-atunci, nu eram bolnavi așa cum sunt copiii din ziua de astăzi,

atunci ne îmbolnăveam doar de bolile copilăriei. Aveam și leacuri pen

tru toate.

Când se întâmpla să ne îmbolnăvim, mama ne freca cu gaz pe spate,

la gât, ne făcea o baie fierbinte la baia cu aburi și lijancă, ne bătea cu

măturica de stejar pe spate, ne dădea un degetar de vin rece și gata, ne

făceam bine. Așa trăiam noi atunci când eram copii și eram veseli și

fericiți de dimineață până seara.

Curtea casei noastre și ea era foarte mare și mama o așeza după

bunul ei plac. Acolo până și păsările aveau locul lor. Construise tata

niște curnice că puteai să stai în ele ca într-o casă. Și acum de ce să nu

recunosc era de multe ori ascunzătoarea noastră când voiam să mai

scăpăm de la vreo treabă prin curte. Tata, care era priceput la toate și

ce lua în mână făcea totul gospodărește, zidise și pentru păsări niște

curnice din chirpici făcute din paie și pământ cum nu mai văzusem pe

la nimeni. Și tanti Maria, cu zâmbetul ei ștrengăresc, a adăugat:

– Arătau ca garsonierele de astăzi, nu niște coșmelii construite în

bătaie de joc cum am mai văzut pe la alții. Erau făcute cu cap. Jos

erau cuibarele pentru rațe, iar sus erau așezate grătare din lemn pe care

dormeau găinile și tot acolo erau așezate și panere împletite din răchită

căptușite cu paie de grâu unde cloceau și se ouau ele. De multe ori ne

urcăm și noi acolo ca să mai trăgeam de timp de la vreo treabă care

nu ne plăcea. Dar strânsul ouălor era pentru noi, fetele, o treabă mai

ușoară. Mai greu era cu rațele, ele nu se ouau în cuibare ele se ouau

peste tot, trebuia să le adunăm de unde le găseam. Puteai să le cunoști

repede, erau mai mărișoare și verzui, iar altele erau albe sidefate. Bucu

roasă că adunasem multe, i le aduceam mamei care le punea într-un

coșuleț și cu un creion chimic nota data când au fost strânse și le mân

cam în ordinea în care le strânsesem și așa nu se cloceau. Urcam apoi pe

scări și adunăm din panere ouăle de la găini în poala rochiei, erau mai

mici și albe, iar unele maronii. De cele mai multe ori erau încă calde

sau cu găina încă pe cuibar. Îmi plăcea să mănânc ouă și mai ales cum

le făcea mama fierte în apă, dar și să am grijă de păsări. Le făcuse tata

și niște jgheaburi din trunchi de lemn nu prea groase atât cât să le intre

ciocul nu adânc ca să nu se înece și tot în jgheaburi le puneam boabe

de grâu, porumb, măcucă fărâmată de la ce ne rămânea după ce se făcea

uleiul. Cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea să am grijă de puișori,

erau, tu, niște pufi mici, galbeni, albi, pestriți și cu ochii ca niște măr

gele. Piuiau neastâmpărați și cum ieșeau din coaja de ou abia se țineau

pe picioare, dar porneau după mâncare. Curtea și tot ce era acolo era

împărăția mamei. Aveam în curte un ceardac unde mâncam afară de

cum se împrimăvăra. Caisul ne ținea umbră și ne îmbăta cu mirosul lui

când înflorea și mai târziu ne bucura cu fructele lui gustoase și parfu

mate atunci când se coceau, dar și când erau verzi. Parcă mă și văd cum

adunam o mână de caise verzi și mă pitulam pe după gard și rupeam

bobițele mici de pe crengile de jos și așa cum le rupeam din pom le

ronțăiam și mă încrețeam la față de acreala lor, vitamina C naturală. Cu

sâmburii rămași după ce curățam cu dinții miezul acrișor că ne sterpe

zeau dinții, ne jucam și pe furiș apăsam pe sâmburele fraged spre cel

mai apropiat frate sau prieten și-l stropeam în ochi cu zeama acrișoară

ca să nu mă vadă mama că altfel era de jale cu mine. Cel stropit își freca

puțin ochiul, se vedea că îl ustura și abia atunci se prindea mama de

joaca noastră…

Pe mama o chema Ecaterina, iar pe tata Gheorghe. Aveau nume fru

moase, iar tata îi spunea mamei că avea nume de împărăteasă. Și dacă

mă gândesc mai bine acum, mama era frumoasă ca o împărăteasă. Era,

tu, înaltă, corpolentă, dar nu grasă și avea părul cu firul gros și negru

ca abanosul pe care-l împletea în cozi care erau mai groase ca încheie

tura mâinii. Le împreuna deasupra capului ca o coroană de regină. Nu

degeaba spunea tata că semăna cu o regină! Dar și tata era destul de

arătos și cum spunea chiar el „bărbatul să fie oleacă mai frumos decât

dracu” ca să nu i se urce la cap cu frumusețea lui și să-și găsească alte

mândre. Și tata spunea râzând „prin mahala sunt destule femei singure

care fac zâmbre atunci când văd un bărbat, așa ca mine” … și se uita

spre mama să vadă ce face. Mama nici nu băga în seamă vorbele lui, știa

ce om are… astea erau micile lor șicane făcute din dragoste…

Părinții noștri erau harnici și se iubeau mult. Îi vedeam cum se cău

tau cu ochii toată ziua. Și noi, copiii, creșteam frumos pentru că ne

simțeam iubiți și crescuți de părinți în dragostea lui Dumnezeu. Pentru

că erau gospodari, darnici și omenoși, erau respectați de oamenii din

mahala. Noi, copiii lor, îi iubeam mult, dar fiecare aveam sentimentele

noastre față de ei.

Geta, sora noastră mai mică, era nedezlipită de tata. Imediat ce

a terminat clasa a patra, destulă pentru o fată atunci, a plecat la baltă să

stea cu el. Rar mai venea la Tulcea. Eu și surorile mele mai mari stăteam

mai mult pe lângă mama de la care învățam de-ale casei. Aducându-și

aminte din vremurile acelea, cu bucuria jucându-i în ochi, tanti Maria

a continuat:- Ca să spun drept, eu stăteam mai mult pe-afară! Îmi plăcea unul

din băieții vecinilor de peste drum, Vaniușa, așa-i spunea toată lumea.

De fapt pe el îl chema Ivan. Ca să-l văd îmi găseam de treabă prin curte

și tot timpul eram cu ochii prin ograda lor, poate-l vedeam.

Tu, fată, când eram mai mici nu aveam nicio grijă. Mama se ocupa

de noi, iar tata ne făcea provizii de la baltă, acolo unde aveam o căsuță

la mila 26. Era o moștenire de la bunicul din partea tatei care se retră

seseră cu mai mulți săteni din Făgărașul Nou spre baltă unde credeau

că viața era mai ușoară, față de la câmpie. Și-a adus cu el și animalele.

Aici în Tulcea și-a mărit ferma și cu timpul, când a mai îmbătrânit și-i

slăbiseră puterile i-a lăsat-o tatei care s-a mutat cu ferma la mila 26.

Bunicul a rămas în Tulcea pe strada Buna Vestire, acum strada Traian,

iar ferma i-a dat-o moștenire tatălui meu care era harnic și priceput la

muncă. Se descurcau bine cu alimentele și nu cumpărau aproape nimic

de pe la magazine. Tata planta în grădina de pe malul canalului, unde

locuiam, floarea soarelui din care făcea ulei, însă toată vara aveam grijă

ca păsările să nu mănânce semințele și asta era treaba noastră a copiilor

care puneam darabane prin grădină și făceam cu rândul să le alungăm.

După ce se coceau le băteam ca să se scuture semințele de pe pălăria

deja uscată și le duceam la uleiniță să facem ulei din resturile rămase

după stoarcere. Bunicul făcea niște roți mari de măcucă și le dădeam la

porci, dar mai mâncam și noi, copiii, erau dulci și hrănitoare. Ai mei

cultivau și sfeclă de zahăr din care făceau zahăr. Pe marginea gardului

semănau și măturici, era ca un gard verde care apăra gospodăria de

vitele și porcii de pe izlaz ca să nu ne strice grădina… Toamna le tăiau

și făceau din ele măturile cu care curățau curtea.

Ce viață frumoasă am mai avut, tu, fată dragă!