Tu, Ileană, parcă n-am mai văzut toamne ca cele din copilăria mea!
CHIUITURI ȘI VOIE BUNĂ, PESTE BALTĂ RĂSUNĂ
Îmi amintesc cât de mult îmi plăceau primele semne de toamnă după vara fierbinte de acolo, din baltă. Tu, Ileană, parcă mi se face” pielea de găină” și acum de bucuria de-atunci când vântul se pornea pe neașteptate și înfiora plăcut toată ființa mea. Văd și acum cum frunzele se ridicau în sus într-un joc încolo și încoace și parcă mă chemau la joacă cu ele. Era o veselie în toată natura, după vara fierbinte de până mai ieri, că te topeai nu alta. Întotdeauna trecerea de la un anotimp la altul, o simțeam altfel. Dintre toate, toamna era mai specială pentru mine, cu aerul mai rece, cu mirosul ei de copt, de must, de pământ sănătos și înfloritor ca o mamă în bucuria maternității. Chiar nu știu de unde și până unde mi-au venit aceste gânduri care m-au dus la casa micuță de pe malul Dunării, unde pe perioada verii eram atât de fericiți alături de părinții, surorile și prietenii care locuiau ca și noi la fermele și căsuțele de la baltă, la Mila 26, pe malul Dunării, brațul Sulina.
Cum se apropia toamna și începea frigul începeam să ne pregătim bagajele ca să plecăm la oraș. Începea școala, dar nu înainte ca să-l ajutăm pe tata să culeagă via. Aveam acolo la baltă o vie mare și tata se mulțumea cu orice ajutor ca s-o culeagă.
Și parcă-l văd pe tata trebăluind printre butoaiele pe care le întorcea, când pe o parte, când pe alta, mai bătea câte un cerc, mai dădea cu ciocanul ca să se asigure că butoiul era pregătit și sigur ca să primească mustul de chihlimbar, spumos, gros și dulce. În dimineața următoare, toți, de la mic la mare, înarmați cu găleți, panere, haine lungi ca să nu ne înțepe coștereața care creștea peste tot, era” porcoasă” și se prindea chiar și în piatră seacă, cu câte un cuțitaș cu care să tăiem codița ciorchinelui care nu se lăsa ruptă” cu una cu două” de la prima încercare. Trebuia să fim foarte atenți, altfel boabele se scuturau și era păcat să se piardă. Ne veniseră și ajutoare: bunica Aftinia, surorile și frații noștri, care nu eram puțini, tu, Fată, că dacă ne puneam mintea cu ea o puteam culege și noi într-o zi, dar nu era la fel ca atunci când ne adunam mai mulți, așa că mai venea și vecina tanti Marica cu copiii, prietenii noștri mai apropiați, Vaniușa, Mița, Michea și prietena mea cea mai bună, Paulina. Culesul viei era o bucurie, se auzeau chiotele de râs peste toată balta. Glasurile noastre vesele se întorceau în ecouri prelungite înapoi, iar noi ne amuzam și spuneam alte cuvinte mai nesărate ca să vedem cum se întorc spre noi. Culegeam pe rânduri și ne așezam chiar și pe simpatii. În jurul nostru bâzâiau și albinele cărora ca și nouă le plăcea dulceața poamei. Mâncam cât puteam fiecare, nu ne oprea nimeni! Îmi plăcea mult” terasa”, „o mie unu”, dar și” sifonul” care era ușor acrișor și dădea vinului o culoare rozie și atunci când se așeza din fiert îi dădea un ușor acid sifonat. Ne întreceam între noi, cine strânge mai mulți struguri și duceam bucuroși în curte, gălețile pline cu struguri din toate soiurile. Tata era cel care îi așeza în lin, așa cum știa el mai bine. Era cocoțat sus, încălțat cu cizme de cauciuc noi, special cumpărate atunci pentru mustuitul strugurilor și îi frământa cu picioarele cam așa cum se frământa pământul pentru lipit. Printr -o gaură a linului curgea zeama rozie în vase mari, iar pe marginea lui se găsea întotdeauna o căniță din tărtăcuță, special făcută pentru aceasta ocazie, ca nu cumva o cană din aluminiu să coclească și să strice gustul și aroma vinului. Cei care treceau cu găleata de struguri neapărat ajungeau la căniță, care parcă ne îmbia să gustăm mustul ce se scurgea ca un firicel de apă a unui izvor și după ce gustam din mustul dulce și rozaliu ne dădeam cu părerea:
-” Parcă anul acesta e mai dulce decât anul trecut, nu o să mai fie nevoie să mai punem zahăr” spunea o vecină mai cunoscătoare în ale vinului.
-” Păi a plouat mult și bobul este plin și nu sec, ca altădată, când nu curgea prea mult”.
Până seara târziu, când mâncăm ceva mai consistent, mama nu venea la cules, ci pregătea mâncarea pentru când terminam culesul. Dar până atunci, ne îmbia chiar acolo, în mijlocul viei, cu plăcinte calde cu brânză sau cu cherdele aburinde, atunci scoase din cuptorul pe vatră, doar atât cât să nu ne fie foame, dar nici să nu ne putem apleca ca să strângem strugurii care au mai rămas.
Bunica care era cu noi în grădină să ne îndemne să lucrăm, ne tot spunea:
-” Hai să dăm zor că cine știe cum va fi vremea și dacă o să înceapă ploaia, nu mai putem să strângem toți strugurii” și continua să ne încurajeze.” Adunați și boabele de pe jos că așa se umple butoiul, bob cu bob”.
Tata însă mustuia strugurii din lin ajutat de unul din băieții care-l ajutau la treburile prin curte, tescuia vinul ca să se scurgă și ultima picătură, că aceea este cea mai dulce și taninul și culoarea de acolo vin, din coajă. Umpleau butoaiele cu gălețile și turna vinul printr-o pâlnie mare făcută dintr- o tărtăcuță, luată chiar de pe gardul dinspre grădină. Și aveam de unde să alegem, pe toate gardurile erau atârnate tărtăcuțe din care făceam pâlnii și căni cu care beam apă din Dunăre. Un butoiaș mai mic, tata îl făcea cu pelin din care ne dădea și nouă când se făcea vinul și ce rămânea după tescuit, prăștina, o punea în vase la putrezit peste care punea câteva kilograme de zahăr pentru o nouă producție de țuică, nelipsită în cămară. Treaba celor care culegeam via se termina când adunam toți strugurii din vie și trebuia să terminăm până se însera. În vie mai lăsăm câțiva struguri, cei care erau doar ciuliți și pe care îi mai lăsam să se coacă. Ne bucuram mult atunci când mai găseam struguri copți, după ce se strângea toată via.
Era un moment de bucurie pentru toți atunci când terminam de cules. Se bucurau cei ai casei că am fost harnici și ne-a ajutat și anul acesta Dumnezeu să avem o recoltă bogată. Urmau masa și răsfățul mamei pentru echipa harnică care am fost la strânsul viei. Pentru munca făcută, nimeni nu pleca acasă cu mâna goală. Fiecare lua o sticlă cu must și câțiva struguri parfumați, iar cei care veneau să ajute la cules pentru că nu aveau acasă vie, primeau o găleată cu must și una cu struguri, plata pentru ziua de muncă. Urmăream cu bucurie ce se întâmpla prin curtea noastră, toți eram ocupați și aveam treaba noastră. Noi, copiii, eram fericiți că mai aveam o scăpare de la treaba prin curte cât cei care ne ajutaseră la cules mai stăteau la o vorbă. Totul se strângea și se depozita în cămară sau în beciul pe care-l săpase tata cu băieții care-l ajutau, sub magazia de alimente, acolo unde se depozitau legumele. În vase pline cu nisip se puneau morcovii, țelina se înfășura în ziare, iar butoaiele erau așezate la intrarea în cămară. Cepul era acoperit cu o gutuie galbenă cu puful încă pe ea și ruptă atunci din gutuiul din grădina noastră. Și lupta vinului care încă nu se limpezise, era” tulburel” cum spunea mama, continua câteva săptămâni, până stătea din fiert. Bun era, după tata, atunci când dădea primul ger. Și după ce trecea ceva timp ne trezeam cu tata cu o carafă de vin ca să-l gustăm. Își turna din carafa plină cu vin cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul era limpede, roșu, dulce -acrișor și ușor sifonat. Era ușor după tata, adică băubil.
Îl punea pe limbă și închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și, ca un degustător de vinuri, îl plimba cu limba prin gură, pe cerul gurii, se bucura, dădea din cap, iar noi, copiii, ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea. Și după ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea verdictul vinului:
-” E bun, să fim sănătoși ca să-l putem bea”!
Și ne punea la fiecare câte un păhărel și dădeam cioc cu părinții pentru sănătate. Toată săptămâna era degustarea vinului. În ziua aceea, cine trecea pe la noi, mama îi servea cu un păhărel de vin scos atunci proaspăt din butoiașul din magazie. Vinul le dezlega limbile și se încingeau vorbind, ba de una, ba de alta. Cică vecinii de la vale, care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulburel și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o sticlă și atunci aducea și un vecin încă o sticlă să le gustăm și noi vinul. Intram în iarnă cu tot ce ne trebuia în cămară, cocină, curnic și saivan. Părinții erau harnici și am fost învățați să facem la fel. Mama ne lăsa și să ne jucăm, dar atunci când aveau treabă prin grădină și curte nu eram săriți de la muncă.
Pentru mine toamna, acum, dar și atunci, a fost un anotimp spectaculos! Culesul viei, al porumbului, pregătirea cămării și nu mai spun de spectacolul pe care-l făceau nunțile, unde eram nelipsită alături de surorile, frații, verișorii si prietenii noștri din mahala unde urmăream tot ce se întâmpla” de-a fir a păr”! Și aveam ce pentru că Toamna era darnică și scotea din traista cu minuni pe care o avea la ea întotdeauna paleta cu culori și le împrăștia peste tot în drumul ei.
Tu, Ileană, parcă n-am mai văzut toamne ca cele din copilăria mea!
