DUPĂ CEARTĂ MARE,
VINE ÎMPĂCAREA

Se întâmpla la sfârșitul anului școlar I.

Ca de obicei sfârșitul de an școlar se lăsa întotdeauna cu oboseală, plictiseală, nemulțumire sau ciudă că rezultatele școlare nu sunt cele așteptate sau că o colegă care chiar nu merita a luat o notă mai mare. Și totuși ultimele două săptămâni din an însemnau și dorul de colegele de care ne despărțeam, iar trei luni de vacanță însemnau foarte mult.

În recreații ne sfătuiam ce surprize le facem profesorilor la încheierea anului școlar și sâcâielile dintre noi nu se mai terminau. Să luăm o carte sau un buchet de flori fiecărui profesor sau profesoară, pentru personalul auxiliar câte o ciocolată, și cearta se aprindea din orice discuție pro și contra. Unele considerau că este foarte bine să dăm o carte, altele că este mai bine să dăm un buchet cu flori, că sunt mai mulți profesori decât profesoare și discuțiile nu se mai terminau. „Credeți că se bucură de flori profesorii?” „Sigur, le oferă soțiilor”, și cearta nu se mai termina. Până când prietena mea Doinița, a venit cu o propunere care ne-a schimbat gândurile.

• Eu zic să tragem la sorți! Cine este pentru carte și cine pentru buchet cu flori!

Cum era destul de pricepută în organizări, a făcut biletele și a ales juriul. Fiecare dintre noi bifa opțiunea ei și după numărătoare a ieșit buchetul cu flori. Au urmat alte discuții: câți bani se strâng, propuneri cine să cumpăre florile. Cum nu prea erau doritoare, m-am oferit imediat. Bineînțeles că-mi făcusem și eu niște socoteli avantajoase. Puteam să plec din internat și chiar aveam motiv întemeieat pentru că știau și pedagogele de surpriza pe care voiam s-o facem profesorilor. Cred că și ele se gândeau că pot fi pe lista persoanelor care primesc ceva din partea noastră și au acceptat imediat, au semnat biletul de voie, ba chiar au fost foarte darnice cu timpul cât lipseam. S-au gândit că doar nu este atât de ușor să alegi flori pentru atâtea persoane.

Treaba era că mai trebuia totuși să meargă o colegă cu mine. Două păreri nu strică niciodată. S-a oferit Doinița, prietena mea, care nu trebuia să se învoiască pentru că era externă. Odată stabilite lucrurile, urma să strângem banii și în ultima săptămână să cumpărăm florile pentru sfârșitul anului școlar și să oferim darul nostru celor care și-au dedicat încă un an din viața lor să ne fie mentori și prieteni.

Zilele treceau normal, cu șicanele obișnuite între noi: întrecerile pentru medii și haine, băieți, chiar gânduri nu prea ortodoxe de a pune mâna pe prietenul unei colege cu care nu prea te înghițeai sau făceam farse unor colege tocilare, mai o plimbare seara în curtea internatului, câte o pâră nevinovată la pedagogă despre o colegă care nu prea intra în socotelile noastre ori era mai tare decât noi la lectii sau hainele ei erau mai frumoase. Și motivele erau nenumărate: era bine văzută de profesori, mai înstărită, și te miri ce motive găseam la vârsta aceea.

A venit ultima săptămână. Strânseserăm banii și aici era câte ceva de spus: că sunt ba prea mulți bani, ba prea puțini, că unele dintre noi au dat bani, altele nu. Până la urmă s-a hotărât ca luni să fim învoite prima oră de la școală să cumpărăm buchetele de flori, dar să plecăm la prima oră a dimineții când erau mai proaspete.

La plecare am primit ultimele lămuriri să cumpărăm flori frumoase: trandafiri, gladiole, garoafe și câte cinci pentru fiecare. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg!

Ajunse acolo, piața era plină de flori și florărese nerăbdătoare care voiau să-și vândă marfa. Au observat că suntem cam nesigure și trăgeau de noi și ne îndemnau să cumpărăm spunând niște versuri care ne amuzau.

„Poftiți, de aici flori frumoase, colorate, parfumate, pentru fete minunate!”

„Cine cumpără de la mine, în viață îi merge bine!”

Doinița se uita uimită la florăresele care făceau spectacol ca să-și vândă florile, dar și la florile puse în găleți cu apă ca să rămână proaspete. Le admira și le mirosea băgându-și nasul printre ele și deodată o aud țipând ca din gură de șarpe „…Aaau! Aaau!”, punându-și mâna la nas și dând din cap și din picioare, de zici că o apucase strechea. M-am apropiat de ea și când și-a luat mâna de pe obraz, zici că era de la circ. I se umflase nasul ca la un clovn. Am luat repede o batistă și am înmuiat-o în apa din găleată să și-o pună pe nas. Acum chiar nu mă mai putea ajuta, ar fi fost de acord să cumpărăm orice floare numai să plecăm din piață să nu o mai înțepe altă albină. În această situație trebuia să hotărăsc singură ce flori să cumpăr.

M-am oprit la cele mai ieftine flori, frumos colorate: Sfinte Mării, crăițe, creasta-cocoșului, crini albi, gura-leului, pe care le iubeam foarte mult pentru că am crescut cu ele.

– Ce zici, Doinița, nu-i așa că sunt frumoase? Sunt mai ieftine. Am putea cumpăra mai multe buchete, pentru tot personalul.

Vorbeam doar pentru mine pentru că prietena mea, cu batista la nas era preocupată doar de durerea ei.

• Sunt frumoase și avem și noi în curte așa flori! a spus prietena mea.

Am cumpărat atâtea buchete de flori câte persoane erau.

Am ajuns la școală cu florile, dar și cu un roi de albine după noi, de care ne feream dând din cap și din picioare speriate după pățania Doiniței. Ne așteptam să fim felicitate, dar colegele ne-au primit cu reproșuri, nemultumiri și când m-am uitat mai bine aveau dreptate. Florile, după ce au fost scoase din găleată, se păliseră.

M-am simțit atât de nedreptățită și supărată încât am rupt buchetele de flori în bucăți, bucățele. Doinița a sărit și ea să mă ajute, supărată mai mult de ce i se întâmplase și, cât ai număra până la zece, florile erau jos pe podea lângă catedră. Mi-a părut foarte rău pentru flori, erau preferatele mele, pe care le iubeam din copilărie, le-am presat în cărți, le-am dăruit celor dragi, dar situația în care ne aflam merita răzvrătirea noastră.

S-a făcut o liniște în clasă de se auzea și musca. În mijlocul clasei mormanul de flori rupte înmiresma clasa cu un miros proaspăt de flori de grădină și deodată un râs vesel ne-a adus la realitate. Era Minever care a știut să destindă atmosfera:

• Eu zic să le strângem repede, să nu ne vadă nimeni și pentru mâine să aducem fiecare flori din grădinile noastre sau de pe la vecine.
• Eu aduc trandafiri! a spus o colegă.
• Și eu crini albi, completă o alta.

Și fiecare s-a oferit să aducă flori urmând să le așezăm la școală în buchete și să le oferim profesorilor, care meritau toată dragostea noastră.

Doinița m-a luat deoparte și mi-a șoptit la ureche:

– Cred că e cazul să aducem și noi niște flori, ce zici?!

– De unde? am întrebat eu.

– Vino mai încoace, să nu ne audă colegele. O știi pe mătușa Maria de lângă blocul nostru? Are o grădiniță plină cu trandafiri de toate culorile. Am văzut că stă afară cu vecinele până pe la ora nouă seara și apoi pleacă la culcare.

– Tu vezi, să iei un foarfec de acasă!

Am așteptat să plece mătușa în casă, pitulate după un gard și repede am început să-i tăiem și să-i ascundem într-o pungă și grăbite i-am dus la internat, rugând-o pe domnișoara pedagogă să-i țină într-o cameră până a doua zi.

Dimineața am luat florile și le-am dus la școală și din toate florile am făcut cele mai frumoase buchete.

Am observat că Doinița stătea cam spăsită și, într-un moment când nu ne observa nimeni, mi-a șoptit la ureche că mătușa Maria plângea dimineață în grădină supărată că cineva i-a rupt trandafirii și credea că erau țiganii de peste drum ca să-i ducă la piață pentru vânzare.

Ca s-o liniștesc într-un fel, dar să nu se prindă colegele noastre, i-am spus că mătușa Maria a făcut o faptă bună cu trandafirii din grădină, care au fost oferiți unor profesori care chiar meritau. Am văzut că Doiniței i s-au luminat ochii și ea ca și mine s-a bucurat că am găsit o cale care să ne liniștească de rușinea de a face praf o grădină cu flori. …Dar ne-am consolat cu vorba domnului diriginte: „Scopul scuză mijloacele!”

A fost cel mai vesel și discutat eveniment din viața noastră de eleve, dar care s-a terminat cu bine!

Și la clinchetul clopoțelului ultimei ore din acel an, profesori și elevi ne bucuram de anul petrecut împreună, că suntem sănătoși, că am crescut frumos și ne-am mai îmbogățit cu noi experiențe frumoase din viața în care intram puțin câte puțin!