OM ȘI CÂINEOM ȘI CÂINE

Ne-am trezit într-o dimineață de primăvară cu mătușa Gafița că a venit acasă la noi cu un coșuleț acoperit cu o cârpă roșie. Asta ne-a trezit curiozitatea la toți ai casei, care nici măcar nu bănuiam ce are în coș. Nu ne-am mirat prea mult, pentru că mătușa era vestită în a ne face bucurii și surprize din cele mai frumoase. Cu niște mișcări încete și măsurate, special ca să ne trezească interesul, a ridicat cârpa de pe coșuleț și dinăuntru ne cerceta cu ochii ca niște mărgele un cățeluș negru, speriat și curios. Acum nu știu ai cui ochi erau mai curioși, ai cățelului sau ai noștri, drept este că ne-am bucurat de surpriză și așteptam să vedem ce se va întâmpla mai departe. Mătușa ne-a spus că este singurul dintre puii care a rămas după ce a fătat cățelușa Bela și, pentru că ei aveau destui câini în curte, ne-a întrebat dacă îl vrem și l-a scos afară ca pe un trofeu să-l vedem cât este de frumos și vioi, cum s-ar spune știa să-și vândă marfa. De fapt mătușa îl iubea și nu voia șă ajungă pe drumuri.

– Noi, a spus mătușa, îl strigăm Țiganu’. Și el parcă înțelegând despre ce este vorba a dat din codiță și, după ce ne-a privit pe toți ai casei, l-a ales pe tata.

La început timid și apoi tiptil-tiptil, lingușitor și cu niște ochi care parcă cerșeau dragostea, s-a apropiat de el cu pași șovăitori uitându-se în ochii lui și, înțelegându-se din priviri, s-a culcușit la picioarele lui, liniștit ca lângă mama lui. Și de atunci a fost umbra tatei.

Țiganu’, dar îl alintam Țigănuș, era un cățel negru catran, fără nicio pată de altă culoare, doar ochii îi sticleau jucăuși și buni, care îl luminau. După mine i-aș fi dat numele Hoțilă pentru că tot timpul fura de la ușă un papuc, o gheată, un ghem al mamei din care împletea și găsea întotdeauna ceva care să fie al lui și nu le lăsa pe oriunde. Avea obiceiul să le ducă în grădină sub un gutui, acolo după niște măturici unde le ascundea. Ascunzătoarea lui a fost repede descoperită de sora mea cea mai mică care, ca și el, avea locul de joacă tot pe acolo. Tata, după ce a văzut că el a fost ales dintre toți ai casei, a socotit că numele nu i se potrivește, era prea de rând și, în amintirea câinelui din copilărie pe care l-a iubit mult, i-a pus numele Patrocle și așa i-a rămas. Când a fost strigat pe numele nou, a dat din codiță semn că-i place, chiar mai mult decât celălalt nume, care era mai mult o poreclă de la culoarea blăniței pe care o avea și se cam rușina cu așa nume. Prietenia care s-a legat între el și tata este ca o poveste! Era o legătură dintre două suflete. Se înțelegeau pur și simplu fără cuvinte, gesturi. Doar din priviri. Cu timpul, Patrocle ajunsese să fie ca unul din familie. Se așeza la picioarele tatei și asculta ce vorbeam. În timp ce picotea, mai ridica din când în când câte o urechiușă, a îngrijorare, semn că nu pierdea nimic din discuția noastră sau încuviința ceva dând din codiță când era mulțumit. Ne iubea pe toți din casă, dar tot timpul îl căuta cu privirea pe tata.

Din colțul pe care și-l alesese lângă cotruța plitei, era tot timpul atent, cu ochii ca niște bobițe urmărea ce face fiecare și, cum se pregătea tata să plece pe la vite, se ridica și el. Găsise un șiretlic ca să meargă cu tata. Se târa usor cu ochii închiși crezând probabil că dacă el nu ne vede, nici noi pe el și încet-încet, chiar târâș, pleca după tata.

Mama, care se prinsese de șiretenia lui, îl certa, iar el, cu codița lipită și cu niște ochi rotunzi, se uita la noi ca un cerșe-tor. Șovăia între să plece, să nu plece, până când mama se îndupleca și-i scurta chinul și cu o voce caldă îi spunea: Hai, gata, pleacă! și el fericit că are voie, chiar de la stăpăna casei, își îndrepta spatele și în pași veseli, mai mult țopăiți de parcă dansa, pleca după tata, care-l mângăia pe spate și-i spunea simplu, dând din cap ca o dezaprobare: Hai, măi băiete, că iar i-ai păcălit! Și se ținea după el cât era ziulica de lungă! Era tovarășul lui în zilele de primăvară, de vară, toamnă, iarnă, atunci când nu pleca din sat, la coloană. Tata împărțea frățește cu el mâncarea și aveau discuții fără cuvinte destule când erau doar ei doi, ore în șir, pe câmp, la vite sau la baltă cu treburi. Eu cred că întelegea tot ce vorbeam și, după intonația pe care o aveam în glas, era supus sau jucăuș. De multe ori ne amuzam de giumbușlucurile pe care le făcea. Pentru joacă însă o alesese pe sora mea cea mică. Cel mai mult îi plăcea să se joace cu papucii pe care-i fura de la ușa casei și-i ducea sub gutui în grădină, printre măturicile înalte. Noi ne înveseleam de toate acestea, dar când era mai groasă treaba, tata intervenea și cu o singură comandă „Șezi!”, îl aducea la realitate.

În grădină, jocurile obișnuite erau aruncatul mingii, adusul înapoi și ascunsul papucilor pe care îi lăsa între tufe. Se ascundea prin iarba din grădină și urmărea pitit cum câte unul din casă își căuta perechea papucului pe care nu-l găsea și ne distra urechiușa ridicată care se vedea dintre ierburi. Timpul trecea, Patrocle creștea frumos, zvelt, după numele pe care-l purta. Se făcuse mai serios și joaca cu papucii rămăsese în urmă. Acum parcă privea zarea și adulmeca aerul. Alerga la margine, la Dunăre, se bucura de fiecare dintre noi, dar tata era darul lui special. Îl simțea pe tata și, dacă era bolnav, atunci nu se dezlipea de lângă el.

Într-o primăvară de-aia, care îți taia respirația cu frumusețea, puritatea și coloritul ei, Patrocle, cu ochii în sus, trăia prin toți porii și simțurile bucuria primaverii. Era la fel de nedespărțit de tata, dar devenise un adult. Adulmeca cu nările mirosul primăverii prospăt, curat, cu miresme de flori, iarbă crudă și pământ reavăn. Începuse să fie rebel și să plece de acasă și ne gândeam că Patrocle își găsise o cățelușă. Nu a fost atât de ușor, dar după ce a umblat toată mahalaua fără rezultate, a intrat printr-o gaură prin gard la vecinii noștri, tanti Marișca și nea Niculaie, unde a găsit-o pe cățelușa Bica. Cățeaua era tare frumoasă, albă cu pete maro pe cap și corp. După câteva săptămâni în care nu prea mai dădea pe-acasă, el își trăia dragostea prin vecini. În una din zile, ne-am pomenit cu el acasă, mai frumos, voinic, mai îndrăzneț, devenise tată și acum avea pui. Ce mai, avea responsabilități! Puii erau toți bălani, în afară de unul care semăna cu el, negru și picioarele cu pete maro.

În câte o zi, atunci când voia să-și arate calitatea de tată, lua în gură pe câte unul din pui și prin gardul vecinei îl aducea la noi, acolo unde eram adunați în casă să ni-i arate. Ne bucuram de ei, îi primeam în curtea noastră, dar nu mai voiam un alt câine, însă vecinătatea cu Bica ne permitea să le vedem cățeii în fiecare zi. Patrocle a fost destul de interesat o perioadă de cățelușii lui, dar după ce i-a trecut dragostea și-a luat vechile obiceiuri lăsând toate grijile familiei lui în grija Bicăi. Timpul trecea și el îmbâtrânea odată cu tata! Nu mai avea acea privire ageră cu care scruta zarea în diminețile senine, din când în când mai șchiopăta sau lâncezea lângă cotruța plitei și, ca să-l scoatem din ale lui, trebuia să vorbim mai tare ca să ne audă. Între timp și tata se îmbolnăvise ca și el, nu mai ieșea prin curte, stătea mai mult în pat. Patrocle își schimbase locul de lângă cotruță și stătea acolo unde era tata. Era cu ochii în ochii lui și nu lăsa să-i scăpe nimic din ce făcea tata. Uitase cu totul de el și de grijile lui. Mama îl doftoricea cum știa ea mai bine pe tata, cu ventuze, cu frecții, cu dat drumul la sânge, dar degeaba, leacurile parcă treceau pe lângă el. Din ce trecea timpul, tata scădea din puteri și într-o zi l-am dus la spital și l-am internat pentru analize câteva zile. Nu cred că vă puteți închipui suferința lui Patrocle! Stătea mai mult la drum uitându-se la vale și la deal, își mijea ochii cu care nu mai vedea prea bine uitându-se la fiecare om care trecea pe lângă casa noastră. A început să urle și nu mai asculta de nimeni.

După două săptămâni l-am adus pe tata acasă, slăbit și la fel, fără puteri. Nu am crezut că un câine poate să se bucure atât la vederea stăpânului!

În prima zi din luna iunie tata a plecat dintre noi. Patrocle tânjea după el, nu mai mânca, urla și nu ne mai puteam apropia de el. Nemaifiind tata, s-a târât cum a putut din locul lui vechi la gutuiul din grădină și la trei săptămâni după moartea tatei s-a dus și el liniștit după el. A renunțat să mai trăiască. Probabil știa că dincolo se vor întâlni. Și atunci am înțeles că prieteniile legate între ființe, oameni, animale, păsări sunt legate pentru totdeauna cu fire nevăzute de ochiul liber: de la inimă la inimă, de la ochi la ochi, de la bucurii și tristeți, simplu, doar din dorința de a fi aproape de cel de care ești legat prin firișoarele inimii!

L-am îngropat cu multă dragoste sub gutuiul unde se juca de mic. Și de câte ori mergem acasă știm că de-acolo de Sus ne ocrotește o inimă de cățel și doi ochi care ne privesc cu dragoste!