Cred că am avut steaua mea norocoasă!

POVESTEA CU SEMNAT ȘI PARAFAT
Ne trăiam viața frumoasă și fără griji după logodna
noastră când intram în rândul lumii după cum credea mama.
Eram fericiți în lumea minunată pe care ne-o făcuserăm.
Doar noi doi, camera noastră, timpul nostru pe care-l
petreceam după bunul plac, plimbările lungi pe malul Dunării
și gândurile pe care ni le trimiteam din priviri. După mine,
chiar și mama acum privea altfel relația noastră, parcă se mai
cumințise și nu mai avea curajul ca atunci când luptam pentru
dragostea noastră. Acum ne lăsa liberi și cum mai spunea ea
câteodată „în plata Domnului”. Doar când mă întâlnea singură
mă lua la rost.
– Ce, ești cucoană? De când te-ai măritat nu mai faci
nimic prin casă. Acum suntem mai multe guri de hrănit. Ai
putea să mă ajuți cu mâncarea. Știi bine că la al tău îi plac mult
plăcintele! În cămară ai de toate: făină, brânză, ouă, smântână.
Și gândindu-se că a fost prea aspră cu mine, își muia
vocea și-mi spunea sfătoasă:
– Așa este, mamă, când te măriți nu este numai
plimbatul, trebuie să ai grijă și de bărbatul tău și stai să vezi când o
să ai și copii, îți trece visarea, mamă!
Ascultam ce zicea mama și nu-mi venea să cred că nu
îmi înțelege dragostea și totuși mă gândeam că dacă lui îi plac
plăcintele o să fac în fiecare zi, dar, cu toată dorința mea, nu le
făceam ca ale mamei. Ieșeau pârlite mai întotdeauna și mama,
ca toate mamele, nu lăsa să se vadă că nu sunt atât de gospodină
cum ar fi vrut ea să fiu și se lăsa păgubașă și lua în mâinile
ei din nou făcutul plăcintelor.
Ce să zic, ne mergea bine, însă după o lună de zile de la
petrecerea de logodnă despre care a vorbit tot satul, ba chiar se
auzise de ea și prin satele vecine, mama încă nu se liniștise. Și
avea dreptate! După sat, încă nu eram în „rândul lumii”. Încerca
să se liniștească, dar nu o lăsau vecinele, care, curioase, o
întrebau cu orice prilej când o întâlnea. „Când faceți nunta,
Miluțo?” și mama ca să închidă gurile spunea: „În toamnă, cu
ajutorul lui Dumnezeu”. O vecină pe care nu o mulțumea răspunsul
mamei, arunca o vorbă „Dar dacă le vine un copilaș și
ei nu au încă actele făcute?” Și mamei atât i-a trebuit când a
auzit! Parcă i-a trecut un fior prin inimă și imediat ne-a adunat
și a spus răspicat:
– Mâine mergem la Maliuc să lăsăm o cerere de încheierea
iactelor de căsătorie, și dând din cap se uita la mine de
parcă-mi spunea „tu ai vrut așa”.
Înțelegeam ce voia mama, dar o făceam pe nevinovata.
Și ca să nu dea prilej de alte discuții cu vecinele, a doua zi,
chiar de dimineață, am plecat cu barca spre Maliuc unde era
sfatul popular. Tata era barcagiul. Treaba noastră era să admirăm
locurile pe unde treceam și să ne minunăm de frumusețile
lor, nici măcar nu ne gândeam la importanța sau necesitatea
actului pe care trebuia să-l încheiem. Însă mama era foarte spe
riată și spunea mereu „lui Dumnezeu nu-i place o legătură fără
cununie”, însă nouă nu ne păsa decât de dragostea care ne lega.
Ce mai, eram în al nouălea cer! Dar mama, care era „inginerul”
familiei noastre, făcea calcule peste calcule. Ce mâncare să
pregătească pentru ziua aceea, cum să mă îmbrac atunci, mai
ales că la logodnă am avut o rochie pe care o mai îmbrăcasem
și altădată. Se cădea măcar acum să am o rochie nouă și aveam
bani pentru că numai ce luasem amândoi salariul pe vacanța de
vară. Și ne-am înnoit cum am vrut noi. Și parcă și văd: eu, îm
brăcată într-o rochie de mătase bleu cu pliseuri mărunte la
poale și legată cu un cordon, cu mânecile bufante și cu un de
colteu rotund, chiar adânc și o pereche de sandale, cu toc cui,
care mă înălța, mai ales că soțul meu era tare chipeș și înalt. Și
l-am înnoit și pe el cu o cămașă de mătase albă cu dungi bleu la
fel ca rochia mea. Avea destule cămăși, dar în încercarea mea
de a arăta ce gospodină perfectă sunt, pe celelalte cămăși, două
la număr, le-am pârlit în timp ce le călcam punând fierul de
călcat direct pe gulerul de mătase.
I-am mai cumpărat și o pereche de pantaloni, altfel de
cât ai lui cei clasici cu cracul drept, îmi doream mult să-l stilez
pe soțul meu și i-am cumpărat o pereche de pantaloni largi
Charles care erau la modă atunci și o pereche de pantofi din
piele de culoare bej. Era tot ce-i trebuia, avea la purtător totul
de la mama natură: era zvelt, înalt, cu un păr blond și cârlionțat
pe care-l purta lung (aici nu se potrivea cu ideea tatei) și avea
cei mai frumoși ochi verzi.
După ce ne-am pregătit hainele, mama nu s-a lăsat și ea
mai prejos și printre treburile pe care le avea pentru pregătirea
acestui eveniment își căuta și ea ținuta pentru ziua aceea, dar
din hainele mai noi pe care le găsise prin ladă sau chiar din cele
pe care nu le îmbrăcase de mult și le uitase lumea. Își lăsase
totuși înnoirea toaletei pentru nuntă când era soacră mică.
Așadar pregătite și hainele, mama începuse să-și arate
talentul de gospodină pentru masa pe care o servea celor care
participau la festivitatea actelor și a început să pregătească
mâncărurile care-i reușeau cel mai bine, plăcintele de toate
felurile, cozonac și o tavă mare de pește prăjit. Cum se obișnu
ia la astfel de eveniment, a luat și o cutie cu bomboane și o
sticlă cu vin înfundat cu smoală, ca să nu se trezească, din cele
puse în beci încă din toamnă.
Am plecat spre vapor și de-acolo spre Maliuc. Până
acolo pe lângă cine treceam primeam urările de sănătate și de
„ceas bun”. Când am ajuns în Maliuc la vapor ne aștepta toată
familia tatălui meu, Vasile, care locuia în sat cu bunicii. Erau
unchii și mătușile, verișorii și verișoarele mele, unii deja căsă
toriți și la casa lor, ghedu și băbica nu mai erau printre ei, dar
parcă-i simțeam acolo. Noi doi eram atât de fericiți, emoționați
și bucuroși că atâta lume, dragă nouă, a venit să ne vadă.
În sala impunătoare în care am intrat după cuvintele
obișnuite la încheiere procedurii de schimbare a numelor, am
semnat amândoi automat, iar eu chiar fără să știu, nici nu mai
vedeam literele pentru că totul îmi juca prin fața ochilor! Bucu
roși că am scăpat de această corvoadă, ne-am luat de mână și
încă emoționați treceam pe la ai mei ca să ne felicite și cu ochii
în lacrimi le sărutam mâinile mamei, unchilor și mătușilor, iar
cu verii și verișoarele ne îmbrățișam bucuroși că suntem îm
preună. La rândul lor, fiecare ne dăruia câte ceva ca la început
de drum „să se înmulțească ca semințele într-un pământ
fertil”, cum ne-a urat unchiul Dumitru, cel mai în vârstă dintre
unchii mei. După urare fiecare trecea pe la noi cu darul pregă
tit. Îmi amintesc și-acum zâmbind cum unchiul Lefter a adus în
fața primăriei o vițică legată cu funia și pe care o trăgea spre
noi, ca să ne arate care este darul lui, numai că a spus el:
– O s-o aduc la sat la voi a doua zi!
Am primit destule cadouri pentru începutul căsătoriei:
mileuri din macrame la modă atunci, cratițe, ligheane, castroa
ne și farfurii, o găleată și un lighean, o găină și un cocoș ca să
ne facă pui, dar și alte daruri pe care nu le mai amintesc. Mama
„cu ochii-n patru” era atentă ca să vadă ce primeam de la fieca
re, le punea într-un colț și le contabiliza în gând, nu de alta, dar
era bine să știe ce am primit de la fiecare. Apoi cu ochii în
lacrimi a așezat pe o masă din primărie, ajutată și de cumnatele ei
tot ce-a pregătit pentru acest moment. Printre urări lăcrimau și
își aminteau și de tata, ce bine era dacă trăia ca să-și vadă fata
mare ajunsă la căsătorie. Și tot unchiul Dumitru, cel mai mare
frate al tatei, a luat în mână paharul cu vin și cu ochii lăcrimând
ne-a spus voce tremurată: „Ceas bun, nepoților!” și a picurat
un strop de vin pentru tata și bunicii care nu mai erau printre
noi și a continuat cu voce tristă: „Păcat că nu a apucat și
Vasea să-și cunoască fiica!” Evenimentul nostru fericit se
transformase într-unul de jale, parcă uitaseră toți pentru ce ve
niserăm acolo. Noroc cu verișoara mea, Marusea, care abia
născuse o fetiță chiar la începutul lunii și, glumeață cum era, a
zis: „Hai că ați intrat în butoiul cu melancolie! Mergeți mai
bine la noi să-mi vedeți fetița, pe micuța Corina.”
Am luat mâncarea de pe masă și am mers în curtea un
chiului Lefter unde stătea și ea pe perioada verii. Am intrat în
camera mare acolo unde primeau oaspeții. Tușa Dunea avea
grijă de cea mică, iar unchiul ne-a așezat la masa joasă care mi
a amintit de măsuța de la bunici la care încăpeam toți. Unchiul
a observat privirea mea și a spus bucuros: „Măsuța aceasta e
tot ce-am vrut de-acasă, masa unde eram toți fericiți!” Și
uitându-se la noi cu ochii lui frumoși și mereu veseli ne-a spus:
„Aceasta e amintirea pe care vreau s-o păstrez atunci când mă
uit la ea! Vă văd pe toți, chiar și pe cei care nu mai sunt.”
Se însera deja, iar noi nu voiam să înnoptăm acolo. Va
porul venea abia a doua zi dimineață și nu am găsit nicio șalupă
la ocazie cu care să plecăm înapoi spre casă. Așa că tot unchiul
Lefter a fost cel care ne-a ajutat și ne-a spus în felul lui: „Hai,
aduceți tot în căruță, că vă duc eu acasă și cu această ocazie”,
a spus unchiul, „am scăpat și eu de drumul de mâine ca să vă
aduc văcuța dăruită”. Fericit de ideea care i-a trecut prin min
te, a legat-o de căruță și am plecat pe digul de pe malul Dunăre,
conduși până la casa bunicilor de toată familia mea numeroasă
din Vulturul unde aveam o parte din rădăcinile mele.
Aveam ceva de mers până în Ilganii de Sus și ne lăsase
răm în voia gândurilor. Acum nu știu la ce se gândeau ceilalți,
dar eu mă simțeam de parcă câștigasem lozul cel mare. Împli
nită, iubită și apreciată de soțul meu, familia, oamenii din sat,
elevii mei și binecuvântată de Cel de Sus.
Cred că am avut steaua mea norocoasă!
Îmi place

 

Comentează

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *