Cred că am avut steaua mea norocoasă!
POVESTEA CU SEMNAT ȘI PARAFAT
Ne trăiam viața frumoasă și fără griji după logodna
noastră când intram în rândul lumii după cum credea mama.
Eram fericiți în lumea minunată pe care ne-o făcuserăm.
Doar noi doi, camera noastră, timpul nostru pe care-l
petreceam după bunul plac, plimbările lungi pe malul Dunării
și gândurile pe care ni le trimiteam din priviri. După mine,
chiar și mama acum privea altfel relația noastră, parcă se mai
cumințise și nu mai avea curajul ca atunci când luptam pentru
dragostea noastră. Acum ne lăsa liberi și cum mai spunea ea
câteodată „în plata Domnului”. Doar când mă întâlnea singură
mă lua la rost.
– Ce, ești cucoană? De când te-ai măritat nu mai faci
nimic prin casă. Acum suntem mai multe guri de hrănit. Ai
putea să mă ajuți cu mâncarea. Știi bine că la al tău îi plac mult
plăcintele! În cămară ai de toate: făină, brânză, ouă, smântână.
Și gândindu-se că a fost prea aspră cu mine, își muia
vocea și-mi spunea sfătoasă:
– Așa este, mamă, când te măriți nu este numai
plimbatul, trebuie să ai grijă și de bărbatul tău și stai să vezi când o
să ai și copii, îți trece visarea, mamă!
Ascultam ce zicea mama și nu-mi venea să cred că nu
îmi înțelege dragostea și totuși mă gândeam că dacă lui îi plac
plăcintele o să fac în fiecare zi, dar, cu toată dorința mea, nu le
făceam ca ale mamei. Ieșeau pârlite mai întotdeauna și mama,
ca toate mamele, nu lăsa să se vadă că nu sunt atât de gospodină
cum ar fi vrut ea să fiu și se lăsa păgubașă și lua în mâinile
ei din nou făcutul plăcintelor.
Ce să zic, ne mergea bine, însă după o lună de zile de la
petrecerea de logodnă despre care a vorbit tot satul, ba chiar se
auzise de ea și prin satele vecine, mama încă nu se liniștise. Și
avea dreptate! După sat, încă nu eram în „rândul lumii”. Încerca
să se liniștească, dar nu o lăsau vecinele, care, curioase, o
întrebau cu orice prilej când o întâlnea. „Când faceți nunta,
Miluțo?” și mama ca să închidă gurile spunea: „În toamnă, cu
ajutorul lui Dumnezeu”. O vecină pe care nu o mulțumea răspunsul
mamei, arunca o vorbă „Dar dacă le vine un copilaș și
ei nu au încă actele făcute?” Și mamei atât i-a trebuit când a
auzit! Parcă i-a trecut un fior prin inimă și imediat ne-a adunat
și a spus răspicat:
– Mâine mergem la Maliuc să lăsăm o cerere de încheierea
iactelor de căsătorie, și dând din cap se uita la mine de
parcă-mi spunea „tu ai vrut așa”.
Înțelegeam ce voia mama, dar o făceam pe nevinovata.
Și ca să nu dea prilej de alte discuții cu vecinele, a doua zi,
chiar de dimineață, am plecat cu barca spre Maliuc unde era
sfatul popular. Tata era barcagiul. Treaba noastră era să admirăm
locurile pe unde treceam și să ne minunăm de frumusețile
lor, nici măcar nu ne gândeam la importanța sau necesitatea
actului pe care trebuia să-l încheiem. Însă mama era foarte spe
riată și spunea mereu „lui Dumnezeu nu-i place o legătură fără
cununie”, însă nouă nu ne păsa decât de dragostea care ne lega.
Ce mai, eram în al nouălea cer! Dar mama, care era „inginerul”
familiei noastre, făcea calcule peste calcule. Ce mâncare să
pregătească pentru ziua aceea, cum să mă îmbrac atunci, mai
ales că la logodnă am avut o rochie pe care o mai îmbrăcasem
și altădată. Se cădea măcar acum să am o rochie nouă și aveam
bani pentru că numai ce luasem amândoi salariul pe vacanța de
vară. Și ne-am înnoit cum am vrut noi. Și parcă și văd: eu, îm
brăcată într-o rochie de mătase bleu cu pliseuri mărunte la
poale și legată cu un cordon, cu mânecile bufante și cu un de
colteu rotund, chiar adânc și o pereche de sandale, cu toc cui,
care mă înălța, mai ales că soțul meu era tare chipeș și înalt. Și
l-am înnoit și pe el cu o cămașă de mătase albă cu dungi bleu la
fel ca rochia mea. Avea destule cămăși, dar în încercarea mea
de a arăta ce gospodină perfectă sunt, pe celelalte cămăși, două
la număr, le-am pârlit în timp ce le călcam punând fierul de
călcat direct pe gulerul de mătase.
I-am mai cumpărat și o pereche de pantaloni, altfel de
cât ai lui cei clasici cu cracul drept, îmi doream mult să-l stilez
pe soțul meu și i-am cumpărat o pereche de pantaloni largi
Charles care erau la modă atunci și o pereche de pantofi din
piele de culoare bej. Era tot ce-i trebuia, avea la purtător totul
de la mama natură: era zvelt, înalt, cu un păr blond și cârlionțat
pe care-l purta lung (aici nu se potrivea cu ideea tatei) și avea
cei mai frumoși ochi verzi.
După ce ne-am pregătit hainele, mama nu s-a lăsat și ea
mai prejos și printre treburile pe care le avea pentru pregătirea
acestui eveniment își căuta și ea ținuta pentru ziua aceea, dar
din hainele mai noi pe care le găsise prin ladă sau chiar din cele
pe care nu le îmbrăcase de mult și le uitase lumea. Își lăsase
totuși înnoirea toaletei pentru nuntă când era soacră mică.
Așadar pregătite și hainele, mama începuse să-și arate
talentul de gospodină pentru masa pe care o servea celor care
participau la festivitatea actelor și a început să pregătească
mâncărurile care-i reușeau cel mai bine, plăcintele de toate
felurile, cozonac și o tavă mare de pește prăjit. Cum se obișnu
ia la astfel de eveniment, a luat și o cutie cu bomboane și o
sticlă cu vin înfundat cu smoală, ca să nu se trezească, din cele
puse în beci încă din toamnă.
Am plecat spre vapor și de-acolo spre Maliuc. Până
acolo pe lângă cine treceam primeam urările de sănătate și de
„ceas bun”. Când am ajuns în Maliuc la vapor ne aștepta toată
familia tatălui meu, Vasile, care locuia în sat cu bunicii. Erau
unchii și mătușile, verișorii și verișoarele mele, unii deja căsă
toriți și la casa lor, ghedu și băbica nu mai erau printre ei, dar
parcă-i simțeam acolo. Noi doi eram atât de fericiți, emoționați
și bucuroși că atâta lume, dragă nouă, a venit să ne vadă.
În sala impunătoare în care am intrat după cuvintele
obișnuite la încheiere procedurii de schimbare a numelor, am
semnat amândoi automat, iar eu chiar fără să știu, nici nu mai
vedeam literele pentru că totul îmi juca prin fața ochilor! Bucu
roși că am scăpat de această corvoadă, ne-am luat de mână și
încă emoționați treceam pe la ai mei ca să ne felicite și cu ochii
în lacrimi le sărutam mâinile mamei, unchilor și mătușilor, iar
cu verii și verișoarele ne îmbrățișam bucuroși că suntem îm
preună. La rândul lor, fiecare ne dăruia câte ceva ca la început
de drum „să se înmulțească ca semințele într-un pământ
fertil”, cum ne-a urat unchiul Dumitru, cel mai în vârstă dintre
unchii mei. După urare fiecare trecea pe la noi cu darul pregă
tit. Îmi amintesc și-acum zâmbind cum unchiul Lefter a adus în
fața primăriei o vițică legată cu funia și pe care o trăgea spre
noi, ca să ne arate care este darul lui, numai că a spus el:
– O s-o aduc la sat la voi a doua zi!
Am primit destule cadouri pentru începutul căsătoriei:
mileuri din macrame la modă atunci, cratițe, ligheane, castroa
ne și farfurii, o găleată și un lighean, o găină și un cocoș ca să
ne facă pui, dar și alte daruri pe care nu le mai amintesc. Mama
„cu ochii-n patru” era atentă ca să vadă ce primeam de la fieca
re, le punea într-un colț și le contabiliza în gând, nu de alta, dar
era bine să știe ce am primit de la fiecare. Apoi cu ochii în
lacrimi a așezat pe o masă din primărie, ajutată și de cumnatele ei
tot ce-a pregătit pentru acest moment. Printre urări lăcrimau și
își aminteau și de tata, ce bine era dacă trăia ca să-și vadă fata
mare ajunsă la căsătorie. Și tot unchiul Dumitru, cel mai mare
frate al tatei, a luat în mână paharul cu vin și cu ochii lăcrimând
ne-a spus voce tremurată: „Ceas bun, nepoților!” și a picurat
un strop de vin pentru tata și bunicii care nu mai erau printre
noi și a continuat cu voce tristă: „Păcat că nu a apucat și
Vasea să-și cunoască fiica!” Evenimentul nostru fericit se
transformase într-unul de jale, parcă uitaseră toți pentru ce ve
niserăm acolo. Noroc cu verișoara mea, Marusea, care abia
născuse o fetiță chiar la începutul lunii și, glumeață cum era, a
zis: „Hai că ați intrat în butoiul cu melancolie! Mergeți mai
bine la noi să-mi vedeți fetița, pe micuța Corina.”
Am luat mâncarea de pe masă și am mers în curtea un
chiului Lefter unde stătea și ea pe perioada verii. Am intrat în
camera mare acolo unde primeau oaspeții. Tușa Dunea avea
grijă de cea mică, iar unchiul ne-a așezat la masa joasă care mi
a amintit de măsuța de la bunici la care încăpeam toți. Unchiul
a observat privirea mea și a spus bucuros: „Măsuța aceasta e
tot ce-am vrut de-acasă, masa unde eram toți fericiți!” Și
uitându-se la noi cu ochii lui frumoși și mereu veseli ne-a spus:
„Aceasta e amintirea pe care vreau s-o păstrez atunci când mă
uit la ea! Vă văd pe toți, chiar și pe cei care nu mai sunt.”
Se însera deja, iar noi nu voiam să înnoptăm acolo. Va
porul venea abia a doua zi dimineață și nu am găsit nicio șalupă
la ocazie cu care să plecăm înapoi spre casă. Așa că tot unchiul
Lefter a fost cel care ne-a ajutat și ne-a spus în felul lui: „Hai,
aduceți tot în căruță, că vă duc eu acasă și cu această ocazie”,
a spus unchiul, „am scăpat și eu de drumul de mâine ca să vă
aduc văcuța dăruită”. Fericit de ideea care i-a trecut prin min
te, a legat-o de căruță și am plecat pe digul de pe malul Dunăre,
conduși până la casa bunicilor de toată familia mea numeroasă
din Vulturul unde aveam o parte din rădăcinile mele.
Aveam ceva de mers până în Ilganii de Sus și ne lăsase
răm în voia gândurilor. Acum nu știu la ce se gândeau ceilalți,
dar eu mă simțeam de parcă câștigasem lozul cel mare. Împli
nită, iubită și apreciată de soțul meu, familia, oamenii din sat,
elevii mei și binecuvântată de Cel de Sus.
Cred că am avut steaua mea norocoasă!
Îmi place
Comentează
